Aduceţi Basarabia acasă

Aduceţi Basarabia acasă

Aduceţi Basarabia acasă

Nu o lăsaţi pierdută prin străini

Aduceţi Basarabia acasă

Să nu cerşească milă prin vecini

Aduceţi Basarabia acasă

Nu o lăsați imperiului rusesc

Aduceţi Basarabia acasă,

Căci este plai cu suflet românesc

Aduceţi Basarabia acasă

Pământ străbun din zestrea dacilor

Aduceţi Basarabia acasă

Cu un trecut din vremea tracilor

Aduceţi Basarabia acasă

E sora noastră care sângerează

Aduceţi Basarabia acasă

Poruncă ce ne binecuvântează

Aduceţi Basarabia acasă

Nu o lăsaţi să moară prin străini

Aduceţi Basarabia acasă

Şi aruncaţi coroana ei de spini!

Aduceţi Basarabia acasă

Nu o lăsaţi furată de mişei

Aduceţi Basarabia acasă,

Bateţi în diamante crezul ei

Aduceţi Basarabia acasă

Cu fraţii noştri, stirpe de eroi

Aduceţi Basarabia acasă

Doar reuniţi scăpa-vom de strigoi

Aduceţi Basarabia acasă

Aşa ne cere „Sfatul Ţării Doi”

Aduceţi Basarabia acasă

Reîntregiţi scăpa-vom de nevoi.

Aduceţi Basarabia acasă

Basarabenii ne sunt fraţi de sânge

Aduceţi Basarabia acasă,

Căci fără EA o-ntreagă ţară plânge!

Aduceţi Basarabia acasă!Aduceţi Basarabia acasă!

ADUCEŢI BASARABIA ACASĂ!

New York, 22 aprilie 2016

CRITICA LITERARĂ

DESPRE VIRGIL CIUCĂ:

Virgil Ciucă, un român american şi Poezia

ca discurs moral şi revendicare socială. Execuţia,

Ed. „Semne”, Bucureşti, 2014

Poezia d.lui Virgil Ciucă este un clar discurs politic, un act revendicativ

de o violenţă nemaiîntâlnită în literatura noastră şi desigur, şi

un document psihologic, o fişă identitară pentru un răzvrătit, patriot

exacerbat şi răzbunător până la paroxism, un haiduc în lupta cu sistemul,

înţelegând prin sistem ordinea planetară nedreaptă, coercitivă,

atât la București, cât şi la New York.

De altfel, dl. Ciucă este, deopotrivă, cetăţean român şi cetăţean

american (încă din anii ’80), dar conştiinţa planetară nu apasă asupra

identităţii sale de român şi de oltean care luptă împotriva Guvernelor

şi dă cu barda în Dumnezeu, pentru că este anarhist şi ateu. Poetul e

dezamăgit de America, America îşi spionează poporul căruia îi acordă

un înalt nivel de trai pentru a-l ţine în frâu, cu pumnul în gură. Puterea

mondială dă libertatea cu linguriţa, Satana şi Sfanţul au distrus

planeta, România e în pragul dispariţiei: „Securişti şi securiste/ Comunişti

şi comuniste/ Turnători şi turnătoare/ Aţi scos ţara la vânzare”.

Autorul nu se simte urmaşul Romei, ci este dac sută la sută, nu crede

în politicieni, popi, diplomaţi şi nici în instituţiile lor. El proclamă

manifeste incendiare, chemări la luptă, declaraţii de război până când

se va instaura o nouă Ordine socială şi morală.

Uneori, autorul descoperă şi vocea cu adevărat poetică potrivită

cu asemenea dezlănţuire apocaliptică şi, cel mai frecvent, imensele

elanuri distructive se apropie de discursul arghezian: „Nu mă tem de

moarte, chiar de mă iubeşte/ Cu vorbe deşarte nu mă amăgeşte.// Nu

mă tem de Sfântul, căci mă ştie bine, /Când colind pământul, El stă

lângă mine.// Nu mă tem de dracul, ca el sunt şi eu/ Mă place ortacul

că îl cred ateu// Când citeam scriptura din buche în buche /Toată

făcătura apărea pe muche// La ce bun credinţa în divinitate /Când

patriotismu-i un păcat de moarte? (Nu mă tem de moarte)

Privindu-l acum, la anii senectuţii, nu poţi să ghiceşti mesajul

anarhist –apocaliptic venind de la un distins domn sobru, echilibrat,

albit de vremuri, care scrie versuri incendiare oriunde pe planetă: Bucureşti

– New York, Forest Park – Biblioteca Metropolitană, Buzău,

Oradea, sau îşi datează un poem: Bucureşti, 31 iulie 2014, Ora cinci

fără opinci/ Ceru-i sus pentru pitici, /Doamne, cât suntem de mici!”

Creaţia d.lui Virgil Ciucă, în simplitatea şi transparenţa ei, devine

un „caz”, o excepţie de la toate regulile poeziei patriotice, aşa cum au

fost asumate ele de la începuturile speciei, în epoca paşoptistă. Autorul

româno-american impune un fel de naţionalism violent, afirmat cu

putere, în gura mare, adică printr-un discurs exploziv, fără lacrimi,

pedepsitor pentru trădătorii de ţară şi neam. Nu există iertare, nu există

scăpare pentru cei care şi-au vândut identitatea de român. Autorul

îi cheamă pe români „la arme“, aşa cum o făcea şi Eminescu într-un

poem mai puţin cunoscut.

Dar poetul iese uneori din starea de tensiune naţionalistă şi scrie

frumoase poeme de dragoste, unele, imprevizibil, chiar uşor decoltate!...

Am spune chiar că dl. Virgil Ciucă deţine un exersat spirit ludic şi un

profund simţ al umorului, care intervin cu frumoase rezultate pentru

versurile care mai ies astfel din înfruntările devoratoare şi gravitatea

impunătoare şi tensională.

Volumul are un motto explicit, cu un mesaj aparţinând familiei

imnului naţional al României: „Trezeşte-te, popor român,/ îţi ordon,

trezeşte-te azi,/ căci mâine va fi mult/ prea târziu!”

Se pot semnala unele inegalităţi, dar volumul rămâne remarcabil

prin poemele mari, pe temele atât de dragi autorului rebel: „Filosofia

nopţii”, „Plânge frunza” ori „Scriu şi strig în pustiu”, dar şi altele asemenea.

Tot în zona specificului auctorial trebuie aşezate şi un număr

de poeme care preiau teme din registrul fabulelor clasice precum „Mielul

blând şi oaia bearcă”, „La hanul negustorilor de vise“, „Zăganul“ ş.a.

În toate poemele caracteristice şi chiar în cele cu subiecte fabulistice

se simte o amprentă argheziană care ar putea veni din particularitatea

identitară a oltenismului, diseminat dincolo de epoci istorice şi de

spaţiul de afirmare.

Poemul titular al volumului este, într-adevăr, un inflexibil manifest

social, de o duritate extremă, nemaiîntâlnită în poezia noastră.

Poetul, de altfel, se luptă, în toate textele, cu ideologii de toate culorile

politice, de la începutul noului mileniu, cu toţi demagogii vicleni care

propovăduiesc deznaţionalizarea şi globalizarea ca soluţii ale prosperităţii

şi fericirii pentru viitorul imprevizibil.

În spiritul său dur, haiducesc, poetul pune la zid pe toţi vânzătorii

de ţară şi neam: Tâlharilor ce ne-aţi adus la sapă/ Vă execut prin

tragere în ţeapă!/ Elitelor ce aţi trădat poporul/ Vă ciopârţesc cu barda

şi toporul!// Pe voi ce ne-aţi adus la disperare/ V-am condamnat la

ocnele de sare/ Prelaţii ce se vor deasupra legii/ Îi voi decapita – cum

doreau regii!/ [….] Pe preşedinţii care ne dezbină /Am să-i arunc

în flăcări de benzină!/ Pe senatorii care ne-au trădat/ Îi execut în

ziua de Sabat// Pe cei care-şi doresc „Ţinut în izolare”/ Îi voi trimite

la spânzurătoare/ Nu tolerez să mi se fure glia/ Nu vreau să

dezmembreze România// Netoţilor ce-aţi denigrat o ţară/ S-aveţi

pe suflet pietrele de moară!/ Ş-am să-i ordon Celui ce va să vină/

Să vă rezerve loc la ghilotină// Toţi colportorii ce vor o dezbinare/

Sunt condamnaţi pe viaţă la-nchisoare// Pedeapsa voastră fi-va o

povaţă/ Pentru aleşii iubitori de Piaţă/ În vecii vecilor să nu mai

fie/ Un trădător în Sfânta Românie!”.

Un asemenea ton patriotic răzbunător poezia românească nu a

mai întâlnit. Originalitatea trăirii însă este autentică şi convingătoare,

un răspuns poetic la agresiunea epocii şi la încercările dintotdeauna ale

celor puternici de a anihila, de a aglutina neamuri, culturi, identităţi,

încercări care de multe ori primesc sprijin chiar din interior, conform

cunoscutei zicale a cozii de topor care-şi taie fraţii din pădure.

AURELIU GOCI