VLADIMIR VOLKOFF
TRATAT DE DEZINFORMARE
De la Calul Troian la Internet
Traducerea: MIHNEA COLUMBEANU
CAPITOLUL VI
DEZINFORMAREA SE ORGANIZEAZĂ
Invenţia lui
Marconi adăugându-se celei a lui Gutenberg, care la rândul ei se adăugase
relaţiei gură-ureche, dezinformarea a atins vârsta majoratului într-un moment
care coincidea aproape perfect cu apogeul comunismului - la scurt timp după
încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Coincidenţa nu este
întâmplătoare, doctrina aşa-zisă marxist-leninistă fiind în sine o metodă de
dezinformare, din moment ce nu valorează nimic fără agitaţia politică. În acest
caz, trebuie să ne reamintim clar paradoxul lui Mucchielli: nu agitaţia
politică a fost pusă în slujba unei teorii de economie politică ci, dimpotrivă,
o teoria de economie politică a fost folosită pentru a face o revoluţie.
O
mărturisire în trecere. Neştiinţa mea despre Extremul Orient mă determină să-mi
recunosc impasul cu privire la dezinformarea comunistă din China. Înţeleg clar
că Mao Tse-tung, cititor al lui Sun Tî, i-a folosit cu succes învăţăturile:
formule cum ar fi „cele O Sută de Flori”, „Marele Salt înainte” şi, mai ales, „Revoluţia
Culturală” (1966-l969) sunt destinate, evident, să manipuleze opinia naţională
şi internaţională. De altfel, când ne gândim la succesul în cercurile
intelectuale franceze a ceea ce s-a numit „maoism” şi consta, mai ales, în a
purta cămăşi cu guler „Mao”, nu putem decât să ne înclinăm în faţa genialităţii
autorului Cărticelei roşii. Dar subiectul este prea vast şi totodată
prea specific pentru a putea face aici mai mult decât să-l semnalăm.
Trebuie să
fim conştienţi de faptul că partidul social-democrat rus, care avea să preia
ulterior numele de partid comunist (b) - cu (b) de la „bolşevic”
- se dezvoltase pe parcursul anilor în două tradiţii esenţiale:
clandestinitatea şi propaganda. Manipularea opiniei publice în mod clandestin
era pentru el o a doua natură şi nu trebuie să ne mirăm dacă a reuşit în cel
mai glorios mod.
Lenin
şi dezinformarea
Lenin a
practicat mult şi propaganda, şi dezinformarea, între altele, sub forma unor
sloganuri mai mult sau mai puţin imitate după Marii înaintaşi şi epigonii
acestora:
„Bolşevismul este puterea sovietelor plus electrificare”, „Război
palatelor, pace bordeielor”, „Ia cu forţa ceea ce ţi s-a luat cu forţa” şi alte
expresii la fel de primare l-au ajutat să-şi instaureze puterea în Rusia, dar
aici nu era vorba decât de o propagandă internă, în care nu a dat tot ce avea
mai bun în el.
Mai cu
seamă, Lenin a fost genial în modul de a trata Occidentul capitalist căruia îi
visa pieirea. Această atitudine se poate rezuma în patru formule esenţiale:
-
„Spuneţi-le ceea ce vor să audă” este însăşi deviza oricărui soi de
dezinformare;
- „Le vom
vinde frânghia cu care să se spânzure” demonstrează importanţa pe care o
acorda, pe bună dreptate, maturităţii politice a inamicilor săi şi avantajelor
pe care le putea obţine de pe urma ei;
- „Idioţii
utili” era denumirea sa favorită pentru cei care au fost numiţi, mai măgulitor,
„tovarăşii de drum”;
- „Lada de
gunoi a Istoriei”, pe care le-o rezerva cu amabilitate inamicilor şi rivalilor
săi, reaminteşte că denigrarea adversarului este unul dintre procedeele
favorite ale lui Sun TL
Nu ne putem
abţine să cităm aici extrase ample din memo-randumul adresat de Lenin în 1921
lui Cicerin, comisarul său de afaceri externe:
„În urma
observaţiilor directe pe care le-am putut realiza personal în timpul anilor de
emigrare, trebuie să mărturisesc că aşa-numitele cercuri cultivate din Europa
de Vest şi America sunt incapabile să înţeleagă atât situaţia actuală, cât şi
raportul real de forţe.
Aceste cercuri trebuie să fie considerate surdo-mute
(...).
Ţinând seama
de marele decalaj de timp necesitat de dezvoltarea revoluţiei socialiste
mondiale, trebuie să se recurgă la manevre speciale care pot accelera victoria
noastră asupra ţărilor capitaliste.
a) Să se
anunţe, pentru a-i linişti pe surdo-muţi, despărţirea fictivă a guvernului şi a
organelor noastre guvernamentale de partid şi de Politburo, şi mai ales, de
Komintern. Acesta din urmă trebuie să fie calificat ca o grupare politică
independentă, tolerată pe teritoriul Uniunii Sovietice. Surdo-muţii ne vor
crede.
b) Să ne
exprimăm dorinţa de a stabili imediat relaţii diplomatice cu ţările
capitaliste, pe baza unei totale neingerinţe în afacerile lor interne.
Surdo-muţii ne vor crede şi de această dată. Vor fi chiar încântaţi şi ne vor
deschide larg porţile; prin aceste porţi, vor intra rapid emisarii
Kominternului şi ai serviciilor de informaţii ale ţării noastre, sub camuflajul
reprezentanţilor diplomatici, culturali şi comerciali... Capitaliştii din lumea
întreagă şi guvernele lor vor închide ochii asupra genurilor de activităţi
despre care am vorbit, iar aceşti surdo-muţi vor deveni orbi de-a binelea. Ne
vor trimite credite, care ne vor ajuta să susţinem partidele comuniste din
ţările lor. Ne vor furniza materialele şi tehnologiile care ne lipsesc şi ne
vor reconstitui industria militară de care avem nevoie pentru a lansa apoi
atacuri victorioase asupra furnizorilor noştri. Cu alte cuvinte, vor acţiona
spre a-şi pregăti propria sinucidere.”
Lucrările
lui Thierry Wolton ne demonstrează cu ce succes s-a realizat programul profetic
al lui Lenin, autorul unor maxime paralele, în plan geografic şi ideologic, cu
cele ale lui Goebbels (pe care le-au precedat în timp). Să nu uităm că
inefabilul tovarăş Lenin este cel care a scris, cu litere de-o şchioapă: ,A
spune adevărul este o prejudecată burgheză meschină”.
Pravda
Apropo de
„adevăr”, nu fără umor, desigur, Lenin a botezat astfel ziarul partidului
comunist, fondat în 1912.
La drept
vorbind, pravda nu este decât unul dintre cele două cuvinte ruseşti care
înseamnă „adevăr”, celălalt fiind istina. Istina e adevărul, considerat
contrar minciunii; pravda e adevărul cu sens de dreptate. Prima culegere
de legi ruse, promulgate de Iaroslav cel înţelept în secolul al XI-lea, se
numea „pravda rusă”. Prin urmare, ziarul oficial de partid pretindea
atât că spunea adevărul, cât şi că fundamenta dreptatea.
Observatorii
occidentali, mai exact cei noncomunişti, au fost indignaţi să vadă că un ziar
care se numea Adevărul apăra, la interval de numai câteva zile, teze
opuse, îşi schimba punctul de vedere ca pe o cămaşă şi modifica istoria după
bunul său plac. Unii au găsit că era chiar spiritual să-l ia în râs. Aceasta
însemna o înţelegere greşită a modului în care vedeau lucrurile Lenin şi
succesorii săi.
Pentru
Lenin, singurul adevăr era absenţa oricărui adevăr. Iar singura justiţie era
voinţa partidului.
Din moment
ce oamenii se ataşează cu naivitate de aceste cuvinte găunoase, ca „adevărul”
şi „dreptatea”, le vom folosi pentru a le face plăcere, dar în realitate rolul
perfect adecvat al ziarului a constat în a decreta adevărul şi dreptatea
„zilei” care, spre deosebire de „specialităţile zilei” din restaurante, numai
rareori sunt aceleaşi cu cele de ieri sau de mâine. Empirismul
dezorganizatori lui Lenin constă în a adapta la nece-sitatea cotidiană
principii prezentate ca imuabile, de unde şi fluiditatea constanta a
comunismului, care i-a lăsat atât de perplecşi pe adversarii acestuia.
Comunismul presupune la fel de uşor colectivizarea pământurilor, cât şi
necolectivizarea lor, revoluţia mondială ca şi revoluţiile locale,
internaţionalismul ca şi naţionalismul exacerbat şi, întrucât trebuie totuşi ca
militantul de bază să se orienteze, acesta are nevoie de o gazetă care să-i
precizeze zilnic unde se află.
Astfel se
explică, în paranteză fie zis, tirajele enorme ale ziarelor Pravda (unsprezece
milioane şi Komsomolskaia Pravda {Pravda tineretului comunist, cu
douăzeci şi două de milioane) , cel puţin în perioada de glorie a comunismului.
După căderea regimului, Pravda, interzisă o vreme, a căzut la un tiraj
de o sută cincizeci de mii de exemplare, iar Komsomolskaia Pravda, devenită
de altfel foarte puţin comunistă, la un milion trei sute4e mii de exemplare.
Am făcut
aceste precizări pentru a demonstra în ce măsură stătea dezinformarea în însăşi
natura comunismului, sau mai degrabă - din nou paradoxul lui Mucchielli - în ce
măsură comunismul nu era, una peste alta, decât o formă de dezinformare deosebit
de nocivă. Nu poate fi o întâmplare că cei trei conducători principali ai
primei generaţii au preferat să trăiască sub nume false. Lenin, Troţky şi
Stalin nu sunt chi-puri, ci măşti - măştile lui Ulianov, Bronstein şi
Djugaşvili. Mai este cazul să reamintim, în acest sens, cuvintele lui
Soljenittn? Acesta afirma următoarele: ar fi de ajuns ca ruşii să înceteze a
mai minţi şi comunismul se va prăbuşi dintr-o dată.
Stalin
şi dezinformarea
În cazul lui
Stalin, dezinformarea dobândeşte dimensiuni de-a dreptul metafizice.
Nu numai că
Stalin şi-a traficat propria biografie - până la data naşterii sale, care e
falsă, şi identitatea tatălui, care nu se cunoaşte sigur - dar găsea o
voluptate malignă în a încurca iţele, uneori chiar fără nici un motiv. A minţit
în legătură cu datele şederilor sale în exil: De ce? înţelegem mai uşor ca şi-a
ascuns probabila apartenenţă la Ohrana (poliţia politică ţaristă) - dar nu e
sigur dacă în acest sens l-a minţit şi pe Lenin, care putea găsi avantajos să
aibă la dispoziţie un agent dublu. Astfel, se pare că Stalin a ajuns să denunţe
poliţiei ţarului comunişti la ordinul lui Lenin însuşi. Evident, a bulversat
istoria revoluţiei: era preocupat să-şi acorde un rol eroic, astfel încât a
mers până la a inventa comitete inexistente cărora afirma că le fusese şef - şi
toţi istoricii sovietici şi-au potrivit pasul, cu respect, după al lui.
Iar
insolenţa nu se opreşte aici: după ce l-a exilat pe Troţky şi a pus să fie
asasinat, nu i-a fost de-ajuns că i-a pus capăt vieţii, ci a dorit să-l facă şi
să nici nu fi existat vreodată. Numele lui Troţky a dispărut din istorie,
chipul său a fost şters din celebra fotografie unde era văzut alături de Lenin
care ţinea un discurs agitatoric mulţimii şi, în Marea enciclopedie sovietică,
paginile care îi fuseseră înainte consacrate acum au fost lipite laolaltă: unii
oameni le puteau dezlipi, dar în acest fel se ştergea cerneala, iar textul
devenea ilizibil. Am încercat şi eu. Publicul sovietic folosea exemplare
mutilate astfel şi nu părea să se mire: era adevărul „de moment”.
Aceeaşi
insolenţă - cel puţin dacă nu e vorba de o mare naivitate - se regăseşte şi în
faimoasa declaraţie a lui Stalin: „Viaţa a devenit mai fericita, viaţa a
devenit mai veselă”, făcuta în timp ce prizonierii din gulag se numărau cu
milioanele, iar ţăranii dezchiaburizaţi ajunseseră în situaţia de a muri de
foame sau de pe urma actelor de canibalism.
Un alt
exemplu de dezinformare metafizică: notoriile procese. Nu e nici locul şi nici
momentul de a face istoria lor, sau de a schiţa un epilog pentru a afla ce
motive (tortura, drogurile, teama pentru ai lor, speranţa graţierii, credinţa
în partid, vanitatea de a accepta moartea în loc de a le fi impusă) i-au
determinat pe acuzaţi să mărturisească tot felul de crime imaginare, uneori
chiar străduindu-se să le prezinte şi mai verosimil decât figurau în actul de
acuzare, dar trebuie să remarcăm că dezinformarea a ajuns aici să fie împinsă
la culme, aş spune chiar la un anumit nivel de nebunie, din moment ce
sprijinitorii înşelătoriei erau atât complici de bună-voie, cât şi victime ale
acesteia.
Încă un
exemplu de manipulare stalinistă. Acest fost seminarist care vânase
creştinismul cu o ură la fel de feroce ca aceea a lui Lenin, când invazia
germană l-a obligat să-i ofere poporului rus motive pentru a lupta, nu a ezitat
să redeschidă bisericile şi un seminar, să instaleze un nou patriarh şi, în
propriile sale discursuri, să înlocuiască virilul apelativ „tovarăşi” cu un
onctuos „fraţi şi surori”.
Astfel,
Dumnezeu însuşi a devenit transmiţătorul lui Stalin în noua operaţiune de manipulare.
Se poate ajunge mai departe de atât?
Tovarăşii
de dram
De când s-a
prăbuşit comunismul, s-a pierdut socoteala cărţilor scrise de foşti „tovarăşi
de drum” care rareori se bat în piept făcând „mea culpa”, ci îşi explică
laborios greşelile, încă legitime şi de înţeles în ochii lor, indiferent la ce
consecinţe au putut duce.
Nu adoptăm
aici nici un punct de vedere politic, nici unul moral, ci privim problema sub
aspect tehnic. Dezinformarea nu este o magie; dezinformatorul nu e niciodată
singurul responsabil; dezinformatul nu se lasă nicicând înşelat fără a consimţi
în mai mică sau mai mare măsură, iar această con-simţire este cea pe care
tovarăşii de drum ne vor ajuta s-o conturăm.
După
articolele apărute în L'Illustration la începutul anilor douăzeci,
Occidentul ar fi putut să ştie, dacă dorea, că atrocităţile comuniste din Rusia
depăşeau, în cantitate şi oroare, tot ceea ce se întâmplase pe lume de la
începutul istoriei. (Ştiu că această afirmaţie va surprinde, dar desfid pe
cineva să-mi citeze alte cazuri mai îngrozitoare, atât cantitativ cât şi
calitativ.) Mărturiile emigranţilor abundau deja; nu peste mult, au urmat şi
cele ale transfugilor. Andre Gide nu a minţit descriind ceea ce văzuse. A venit
apoi procesul Kravcenko, au avut loc evenimentele din Polonia, Germania,
Ungaria, Congresul al XX-lea al partidului comunist, unde Hruşciov a denunţat
el însuşi excesele stalinismului. Dar tovarăşii de drum nu au tras nici o
concluzie din toate acestea, numai o condamnare vagă a lui Stalin şi a „cultului
personalităţii”, pentru a absolvi şi a glorifica şi mai mult comunismul ca
atare.
Această
orbire sistematică, lungă de peste o jumătate de secol - şi care, pentru unii,
încă mai durează - trebuie să aibă motivele ei. Interesul material a trebuit să
joace un rol important: e de la sine înţeles că scriitorii care acceptau
lucrativele preţuri oferite de Lenin şi Stalin, sau nu erau decât traduşi în
U.R.S.S., ţară unde tirajele de o sută de mii de exemplare erau considerate
modeste, nu puteau să nu cânte imnuri de slavă regimului. Şi la fel de uşor se
înţelege că membrii partidelor comuniste străine erau obligaţi, sub pedeapsa cu
excluderea, să vegheze nu atât la reputaţia patriei mume, cât la a partidului
tătâne. Dar, în pofida tuturor argumentelor, faptul că atât de mulţi
intelectuali au împins aşa de departe bunăvoinţa şi reaua-credinţă depăşeşte
orice raţiune. Totuşi, să încercăm să ne lămurim.
Desigur,
revoluţia rusă deşteptase o uriaşă speranţă utopică şi când, pentru a relua
cuvintele lui Michel Heller, „utopia” a fost adusă „la putere”, majoritatea
celor care crezuseră în ea nu au avut curajul de a constata că împlinirea
utopiei cufunda omenirea într-o nenorocire cum niciodată nu mai cunoscuse. Nu
am nici un dram de compasiune pentru această laşitate intelectuală: când omul
s-a înşelat, când a cauţionat, prin adeziunea lui, erori şi crime, nu există
decât un singur remediu: confesiunea publică, din moment ce publicul e cel care
a fost influenţat pe căi necurate. Or, puţini tovarăşi de drum au dat dovadă de
o asemenea loialitate, mai ales atâta timp cât dividendele sovietice au
continuat să curgă. Dar tocmai în această magmă a motivelor mai uşor sau mai
greu de mărturisit, deşi unele au fost etalate cu emfază, trebuie să căutăm
secretul consimţământului fără de care dezinformarea ar fi fost imposibilă.
Puţină credulitate, puţină cupiditate, puţin conformism, puţin snobism şi gata
treaba!
Realismul
socialist
Stalin a
făcut dezinformarea să intre în domeniul ştiinţei trecute şi prezente.
Iablocikin inventase becul electric. IJsenko garanta ereditatea
caracteristicilor dobândite, dincolo de cercul polar se cultivau pătlăgele
cubice şi, pentru georgieni cel puţin (Stalin fiind unul dintre ei), durata de
viaţă părea nelimitată. Era şi cazul, din moment ce trebuia să se cucerească
lumea, iar aşa ceva nu se face cât ai bate din palme. Un dome-niu în care, cu
multă inteligenţă, Stalin şi-a dus mult mai departe teoria „inginerilor de
suflete”, a fost literatura.
Contrar majorităţii
şefilor de stat moderni care au învăţat în diverse şcoli primatul economic ce
este în curs de a ne distruge civilizaţia, fostul seminarist Stalin înţelesese
perfect că „omul nu trăieşte numai cu pâine” şi că necesităţile spirituale,
intelectuale, filosofice, artistice şi ludice fl guvernează în egală măsură cu
pâinea şi vodka de zi cu zi.
Îi plăcea să se înconjoare de creatori: Gorki,
Şolohov, Şostakovîci. L-a protejat în-trucâtva pe Mihail Bulgakov. A încurajat
muzica, atunci când povestea ziua de muncă a unui stahanovist, pictura, când
zugrăvea propriile lui portrete, şi mai ales literatura care, departe de a se
consacra artei pentru artă, propăşea dictatura proletariatului.
Realismul
socialist este o
doctrină literară al cărei principal criteriu e cât se poate de simplu: tot
ceea ce ajută revoluţia să avanseze, e bun; tot ce o încetineşte, e rău.
De aici
decurge o întreagă serie de precepte care presupun să existe:
- un „erou”,
personaj agreabil şi neapărat comunist;
- o „cauză”
pe care o serveşte eroul, fie cercetarea pentru un nou produs chimic, fie
simpla exploatare a pământului desţelenit;
- o „eroină”
care îi va sta alături în toate eforturile;
- duşmani de
clasă, care pot fi aristocraţi, chiaburi sau agenţi străini - la alegere;
- un
deznodământ fericit, care să promită un „viitor luminos”.
Se observă
prin ce se deosebeşte realismul socialist de realismul pur şi simplu, ca şi de
arta pentru arta: este, de fapt, apoteoza romanului cu teză, se poate spune
chiar a romanului care construieşte, cu condiţia ca doctrina propagată să fie
revoluţionară.
Fadeev scria: „Realismul socialist nu este o simplă copie a
realităţii, ci conţine un nemaivăzut potenţial de imaginaţie, după părerea mea,
presupune forme mai sintetice decât cele pe care le întrebuinţăm”, iar Radek a
spus: „Realis-mul socialist nu semnifică numai cunoaşterea realităţii aşa cum e
ea, ci a realităţii în mişcare”.
Exista o
întreagă estetică, pe care Kulik, preşedintele Uniunii Scriitorilor Ucraineni,
a exprimat-o în următorii termeni: „Dacă un scriitor reflectă fidel realitatea
în operele lui, atunci el este în esenţă un realist, iar metoda sa e realismul.
Dacă e vorba de un scriitor care susţine programul regimului sovietic, aceasta
înseamnă că e un scriitor revoluţionar şi că metoda lui este revoluţionară.
Dacă acest scriitor se străduieşte să participe la construirea socialismului,
să creeze o literatură socialistă, atunci metoda lui va fi socialistă. Iată de
ce, tovarăşi, metoda care ar trebui să ne călăuzească pe toţi nu se poate numi
altfel decât realism revoluţionar socialist”. Toate acesta erau destinate să
răspundă aşteptărilor publicului, care trebuia să fie manipulat învăţându-l
să-şi dorească ceea ce se voia să i se ofere: artistul era dator să satisfacă
„aspiraţia maselor care îi cer artistului sinceritatea şi adevărul unei
descrieri realiste socialist-revolutionare a Revoluţiei proletare” (Literaturnaia
Gazeta).
De aici a
derivat o scolastică întreagă, cu codurile şi alegoriile sale, cu pedagogia,
militantismul, congresele şi ipocrizia ei, asupra căreia ne dă o idee Stejarul
şi viţelul de Soljeniţîn. Se poate observa până la ce grad de didacticism
fosilizant ajunsese această scolastică, cu ajutorul unui eşantion de expresii
culese de la teoreticienii ei.
Şi mai întâi,
a contrario: „Realismul socialist nu este, nu cere, nu ştie, nu poate să
adopte, nu are cum să accepte, nu se mulţumeşte cu...”
Ce anume
respinge atât de energic realismul socialist?
„Punctul de
vedere,al lui Zola, care îşi propunea să descrie realitatea aşa cum e,
principiul lui Zola, conform căruia imaginaţia nu mai are nici un rol, simpla
fotografiere a mişcării, descrierea pur şi simplu a ceea ce există, lirismul
antirealist, individualismul, oglinda ţinută în faţa omenirii, înfrumuseţarea realităţii.”
În schimb,
„plasează în centrul preocupărilor sale, cere, datorează, proiectează,
colaborează activ la, revendică reprezentarea, arată, propune, implică,
exprimă, pune problema...”
Şi ce caută
el cu atâta osârdie?
„Edificarea
socialismului, lupta proletariatului, omul nou, toate relaţiile şi medierile
complexe ale procesului istoric, punctul de vedere al victoriei proletare,
tendinţele de dezvoltare reală, luptele din viitor,.eroismul, împlinirea
viitorului, realitatea în mişcare, o alegere a punctului de vedere, uniunea
dintre reprezentarea veridică şi transformarea ideologică a indivizilor,
educarea muncitorilor în sensul socialismului.”
În ce scop
toate acestea? Pentru „a participa la mişcare, la lupta pentru o nouă renaştere
a omenirii”.
Numărul
lucrărilor literare pe care unii scriitori, nu întotdeauna lipsiţi de talent,
le-au stors pornind de la acest şablon, fără a mai pune la socoteală imitaţiile
cinematografice care au urmat, depăşeşte orice imaginaţie. Reţeta nu pare să fi
produs nici măcar o singură mare operă, iar ruşii pe care îi întâlnim acum ne
mărturisesc că preferau să-l citească în infernul bibliotecilor, clandestin, pe
emigrantul Bunin, decât această pseudo-literatură industrială etalată pe toate
tarabele. La fel de adevărat este că această acţiune de dezinformare prin
literatură rămâne una dintre cele mai elegante care au fost încercate vreodată:
nu era vorba numai de a manipula opinia publică a unei ţări date, la un moment
dat, asupra unui subiect dat, ceea ce rămâne la un nivel rudimentar, ci de a
urmări posteritatea şi absolutul, de a pregăti o dezinformare pe scară istorică
şi mondială.
Cu alte
cuvinte, nu-şi făceau deloc complex.
Slavă
Domnului că n-au reuşit.
Limba
de lemn
La Harpe
vorbea despre „limba inversată”. Franţoise Thom a făcut o analiză pertinentă a
„limbii de lemn” din comunism.
Se poate
spune că limba de lemn este capodopera dezinformării, din moment ce e imposibil
să fie folosită fără ca vorbitorul să devină, prin efectul vampirismului despre
care vorbeam mai sus, dezinformat şi dezinformator în acelaşi timp: „La fel cum
Biserica Vie creată de bolşevici serveşte la anihilarea religiei, falsele
alegeri folosesc la dezamorsarea veleităţilor democratice, falsa legalitate la
împiedicarea naşterii unui drept autentic, limba falsă blochează comunicarea şi
îngheaţă formarea unei societăţi civile care ar pune în pericol puterea
comunistă, atrage gândirea pe linii moarte, anchilozează dezvoltarea unui
subiect în interiorul lui homo sovieticus. Printre toţi zombii puşi în
mişcare de ideologie, limba zombi prezintă cel mai mare pericol”, scrie
Franţoise Thom.
Iar
comunismul, efectiv, nu s-a mulţumit cu a pretinde să se acţioneze aşa cum
trebuia şi să se gândească aşa cum trebuia: a dorit să se şi vorbească aşa cum
trebuia, ştiind bine ca gândirea este neputincioasă fără cuvânt şi că un anumit
vocabular condamnă nu numai la minciună exprimată, ci şi la raţio-nare
deformată.
• limba de
lemn suprimă, atât cât se poate, propoziţiile subordonate circumstanţiale, înlocuindu-le
cu substantive precedate de o prepoziţie: „Prin decizia şi clarificarea
situaţiilor politice anterioare” (Barbusse), „Prin dezvoltarea unei largi
activităţi în rândurile maselor” (L'Humanite). Preferă perechile
verb-substantiv în locul verbelor corespondente: „a-şi găsi expresia, a-şi găsi
reflectarea, a lua decizia, a acorda ajutorul”, în loc de „a se exprima, a se
reflecta, a decide, a ajuta”. Face să dispară pronumele „eu”, în favoarea lui
„noi”, care este mai uşor de opus prenumelui „ei”. Acest punct e cu atât mai
interesant, căci cititorul, sau ascultătorul, nu îndrăzneşte să se asimileze
„eului”, câtă vreme în „noi” este înglobat, prin respingerea „lor” (a
celorlalţi).
Limba de
lemn preferă întorsăturile de frază pasive şi impersonale: „A înregistrat un
bun avans constructiv, relaţia reciprocă s-a strâns, s-au exprimat urări, s-a
acordat o atenţie deosebit de mare”: chipul omenesc se şterge din ce în ce mai
mult.
Gradele de
comparaţie permit să se sublinieze aspectul nedesăvârşit al lumii: „Politica
puterii monopolurilor nu poate da naştere decât unor contradicţii mai profunde,
mai întinse, acest aspect al analizei doctrinei marxist-lenininste ocupă un loc
mereu mai important, legătura dintre progresul economiei şi progresul
social-politic şi spiritual devine tot mai strânsă”, citează Franfoise Thom. De
asemenea, se preferă să se vor-bească despre coacere şi descompunere, despre
germeni, despre tinere mlădiţe, seminţe, teren, despre deja şi despre nu încă,
despre etape, paliere, stadii, salturi gigantice, înflorire, accelerare,
consolidare, înmulţire, dezvoltare, întărire, aprofundare, creştere, zbor,
îmbogăţire, lărgire, depăşire şi desfăşurare.
Se foloseşte
tot arsenalul mijloacelor lingvistice care servesc la semnificarea obligaţiei:
a trebui, a fi dator, a avea de, a.fi invitat să, cu necesitate, negreşit,
obligatoriu, fatal.
„Imageria războinică se întinde până la domeniile cele mai
bucolice prin tradiţie, fie că e vorba de mulgerea vacilor sau de culesul
cartofilor; nu se mai aude vorbindu-se decât despre fronturi, lupte, atacuri,
rezistenţă, luări cu asalt (...). De altfel, această predilecţie se găseşte
(...) şi în vocabularul limbii naziste, unde cuvintele Kampf, kămpferisch,
marschieren reveneau fără încetare.”
Funcţia
adjectivului de lemn constă în a înscrie substantivul de lemn într-o obedientă
dezinformatoare strictă: „forte progresiste, abundenţă colhoznică, legalitate
revoluţionară”. Epitetele decolorate servesc la marcarea numelor cu un semn
pozitiv sau negativ, astfel încât înălţat, larg, apropiat, devin
sinonime simpatice, câta vreme jos, strâmt, îndepărtat sunt percepute ca
tot atâtea sinonime antipatice.
Verbele
servesc mult la a descrie participarea comunismului la mersul Istoriei; „a
ajuta, a juca un rol, a orienta, a facilita, a crea condiţii pentru, a frâna, a
perfecţiona, a accelera, a stimula, a dezvolta, a întări, a apăra, a dirija
energia maselor”.
Oricât de
abstractă este limba de lemn, ea recurge uneori la metafore stereotipe:
„Comuniştii sunt carnea cărnii, sângele sângelui clasei muncitoare. Lenin este
întruchiparea ideală a revoluţionarului. Structura economică trebuie să
încarneze idealurile noii societăţi.”
Totuşi,
limba rusă e sărăcită în mod sistematic. Dicţionarul fundamental al lui Dahl
conţine douăzeci şi două de mii de cuvinte; scriitorii sovietici foloseau o mie
cinci sute.
Stilul de
lemn recurge energic la alegorie, la personificare, la metonimie, dar acestea
nu sunt niciodată inocente. Dacă se doreşte să se desemneze Uniunea Sovietică,
se spune: „Partidul şi guvernul”; când e vorba de Statele Unite, se spune „Wall
Street” sau „Pentagonul”. Metalepsia permite să se presupună ca fiind
demonstrat un lucru care nu este, ca în Justeţea tezelor leniniste”, pe care
nimeni nu ar îndrăzni s-o aducă în discuţie.
Limba de
lemn este în primul rând maniheistă: formă şi conţinut, abstract şi concret,
obiectiv şi subiectiv, tot şi parte, natură şi aparenţă - toate se opun fără
nuanţe, ca nişte „fălci ale ideologiei”, cum inspirat se exprimă Frangoise
Thom, iar aceste categorii de gata permit să se gândească fără a se mai asuma
niciodată riscul originalităţii.
Limba de
lemn îşi însuşeşte mărturisirea lui Goebbels: „Nu vorbim pentru a spune ceva,
ci pentru a obţine un anumit efect” Avantajul limbii de lemn este acela de a fi
codificată.
„Anumite sunete, ca «revizionist», «duşman al poporului», dau
semnalul de atac; altele, ca «eroare», «lipsă de vigilenţă», servesc drept
avertisment sau ameninţare; aceleaşi pot marca supunerea.”
Franţoise
Thom consemnează că „funcţia limbii de lemn este dublă”: - pe de o parte, ea
amplifică puterea ideologică. De exemplu, declarând: „Trebuie să se dea dovadă
de o vigilenţă sporită”, se indică faptul că se crede în ficţiunea cu duşmanii
infiltraţi, se semnalează propria delăsare şi se indică intenţia „de a propaga
această înfierare asupra altora” - ceea ce, trebuie să recunoaştem, e foarte
economic din punct de vedere lingvistic;
- pe de altă
parte, limba de lemn permite să se participe momentan la putere şi să se
demonstreze vrednicia de a participa şi mai mult, în măsura „în care se
mânuieşte ireproşabil limba de lemn, adică în măsura în care se proclamă
propria fidelitate faţă de ideologie”.
Întrucât în
cercurile conducătoare nu este admisă nici o altă limbă în afara limbii de
lemn, iar limba de lemn nu autorizează nici o divergenţă individuală, oricine
face jocul limbii de lemn este silit să-l joace şi pe cel al ideologiei de
guvernare şi, în consecinţă, al oamenilor de la putere.
Ar fi
interesant în acest sens să se studieze amănunţit modul în care domnul Elţfri,
crescut în serai şi mare utilizator al limbii de lemn, nu şi-a depăşit condiţia
decât cu mare efort, la mult timp după ce abandonase ideologia comunistă. La
drept vorbind, n-a, făcut-o decât în amintiri sau în conversaţiile particulare:
în public, nu ştie să se exprime decât cu ghiulele lingvistice legate de
picioare.
„Discursul
de lemn”, continuă Franţoise Thom, „este un discurs cu sens unic; nu admite
replică. Singurul răspuns posibil pentru un discurs de lemn este un alt discurs
de lemn; omul poate, în caz de nevoie, să se apere în limba de lemn (...) dar
nu poate în nici un caz să se exprime.”
limba de
lemn, eliminând conceptul de „eu”, urmăreşte sa elimine omul ca subiect
Interzice memoria: „Vai celui care vădeşte variaţii şi contraziceri ale liniei
[partidului]; pentru a trăi în linişte, trebuie să ştie să uite.”
Limba de
lemn reprezintă cazul extrem de logomachie (pe care o vom examina în Capitolul
XII, cel dedicat accesoriilor verbale ale dezinformării). Limba de lemn este
logomachia devenită ea însăşi limbă.
E absolut
remarcabilă analiza unei limbi de lemn imaginare, Newspeak (Noua
limbă), realizată de George Orwell în memorabilul său roman 1984:
doctrină
totalitară, Ingsoc („socialism englez”). Newspeak-\i\, pe care partidul
de la putere îl impune tot mai strict populaţiei, face ca „o gândire eretică,
adică o gândire divergentă faţă de principiile Ingsocului, să devină
literalmente de neconceput, cel puţin în măsura în care gândirea depinde de
cuvinte”, imediat ce Oldspeak, limba actuală, va fi uitată. Acest
rezultat se obţine „parţialmente prin inventarea de cuvinte noi, dar mai ales
prin eliminarea cuvintelor indezirabile, spoliind cuvintele rămase de orice
semnificaţie hetero-doxă şi, pe cât posibil, de orice semnificaţie secundară,
oricare ar fi aceea.” De altfel, „fără a vorbi despre suprimarea cuvintelor
categoric eretice, reducerea vocabularului era considerată un scop în sine şi
nu se lăsa să supravieţuiască nici un cuvânt care putea fi economisit.”
„Fiecare reducere reprezenta un câştig, din moment ce, cu cât se avea mai puţin
de ales, cu atât se reducea tentaţia de a gândi.”
Nu mai
există excepţii gramaticale: toate se conjugă şi se declină la fel. (Ne-am
crede în Franţa, când ne ameninţă câte o nouă reformă ortografică.) Vocabularul
este specializat, astfel încât nici un tehnician să nu poată înţelege un altul.
Se încurajează crearea cuvintelor pornind de la silabe trunchiate, al căror
sens e uitat (în stilul Gestapo, de la Geheime Staats Polizei, sau
Komintern, de la Kommunisticeskii Internaţional). „Se intenţiona
ca discursul, şi mai ales discursul referitor la un subiect lipsit de
neutralitate ideologică, să devină pe cât posibil independent de conştiinţă.
Pentru necesităţile vieţii cotidiene, era fără îndoială necesar - sau uneori
necesar - să se reflecteze înainte de a vorbi, dar un membru de partid care
urma să pronunţe o judecată politică sau etică trebuia să poată arunca opiniile
pozitive cu acelaşi automatism cu care o mitralieră îşi scuipă gloanţele.”
Marii
autori, Shakespeare, Milton, Dickens, sunt în curs de a fi traduşi în Newspeak,
iar când traducerile se vor termina, originalele vor fi distruse. O idee de
geniu. Vedem aici unul dintre principalele obiective ale dezinformării, şi
anume, acela de a se substitui informaţiei veritabile: din acest motiv, sursele
de informare care se prezintă ca „obiective” sau „moderate” sunt cele mai
periculoase, căci avem tendinţa de a nu recurge decât la ele.
Totuşi,
limba de lemn nu reprezintă monopolul comuniştilor şi al semenilor lor.
Toţi
specialiştii au limba lor, de neînţeles pentru alţii şi faţă de care simt o
afecţiune deosebită, în care se simt instalaţi comod: oamenii legii, medicii,
preoţii, filosofii, militarii francezi cu nenumăratele lor însemne compuse din
iniţiale, sau cei ruşi, cu cuvintele lor făcute din cioturi de cuvinte: komdivy
de la „comandant de divizie”. Diferenţa este aceea că respectivele jargoane
specializate înseamnă ceva, cel puţin pentru iniţiaţi, şi deci nu sunt
dezinformatoare nici pentru cei care le înţeleg, nici pentru cei care nu le
înţeleg.
Dimpotrivă,
limba de lemn nu înseamnă nimic. Pentru cei care-i înţeleg sensul codificat, ea
semnalizează; pentru cei care încearcă s-o descifreze ad literam, mistifică.
„E clar”, scrie Orwell, „că unele persoane capabile să folosească asemenea expresii
au uitat că vorbele au o semnificaţie.” Şi astfel, vrând să spună un lucru
pentru unii şi altul pentru alţii, limba de lemn reprezintă o mare reuşită a
dezinformării. Cine spunea că Franşois Mitterrand nu a devenit niciodată
socialist, dar a învăţat să vorbească asemenea unui socialist?
Koestler nu
se înşelase, evident, asupra importanţei limbii de lemn. In Timpuri eroice, autorul
parodiază trucajul marxist al vocabularului, dând câteva definiţii după gustul
zilei. Astfel, „democraţia” trebuie să fie definită ca „expresia unanimă a
voinţei unanime a poporului unanim”; „libertatea”, ca „dreptul de a vota pentru
lista unanimă a poporului unanim”; „adevărul”, ca „libera relaţie dialectică
între cuvinte şi fapte”; „cucerirea Bastiliei” ca „act de banditism
anarho-fascist”; iar „istorie”, ca „trecutul elastic şi fluid, determinat de
necesitatea prezentului”.
Limba
de lemn ecleziastică
Clerul, mai
ales dacă e la curent cu ultimele noutăţi, are şi el limba sa de lemn, iar
istoricul protestant Franşois Bluche şi abatele catolic Philippe Sulmont, cu un
umor întristat, au inventat un joc inspirat din literatura ecleziastică
progresistă contemporană. Ne propun o sută şaizeci de mii de exemple de definitii.
Va continua.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu