COVID – 19: Moartea sau
întărirea sufletului
(Tablete din pandemie)
Elena Ioana KOKA
24 martie, după-amiază.
Fața și mâinile îmi sunt deja arse de la atâta spălat. Începe ceva.
Degeaba am
așteptat toată iarna (încă din noiembrie) să vină timpul frumos, zilele lungi
și însorite, cu plimbări lungi, și încântare pentru suflet... de patru zile e
moartea sufletului. Ies până la supermarket pentru „câteva” lucruri necesare
mie și celor doi părinți ai mei, cu care locuiesc. De mâine, având peste 65 de ani,
ei nu vor mai putea ieși nicăieri. Vânt aspru ce mă taie, îmi arde mâinile și
fața deja arse de la atâta spălat. Pun în coș ce ne trebuie, sper că nu am
uitat ceva. O pereche la casă înaintea mea, mirosind a usturoi, transpirație,
parfum strident... Își dau jos masca și se scarpină și la gură, și la nas, apoi
râd și se sărută cu zgomot. Mi s-a întors stomacul pe dos. Am văzut animale cu
privirea mult mai inteligentă ca a lor. Mi se adresează: „Asta bine că nu stă
la rând în capătul magazinului”… Iar râsete. Un amic de-al lor ce nu încape de
mine, se înghesuie să le aducă ceva ce au uitat. În fine… Au de plătit puțin
peste 200 lei, habar nu au cum arată suma aia, vor să plătească în euro… Gata,
am plătit și eu, iau o sacoșă pe umăr, celalaltă o duc greu. Cred că am 45 de
kilograme cu tot cu hainele de pe mine și cu cumpărăturile. Pofta de mâncare
s-a dus, cea de viață oricum nu o mai am, demult. Apoi, intru în două farmacii
diferite. Cer un dezinfectant oarecare pentru gură și gât. Pentru gargară.
Farmaciștii se uită la mine ca la OZN, se sperie și îmi spun că așa ceva nu
țin… Nici vorbă, poate apă de gură eventual… Vin spre casă, încet și cu greu.
Trag adânc în piept aerul proaspăt. Pe cât mai pot. Același vânt aspru taie și
arde acum până în suflet. Fața și mâinile oricum îmi sunt deja arse de la atâta
spălat. Bătrâni panicați pe stradă, oameni aiuriți cu privirea stinsă pe
deasupra măștii, un oraș pustiu și aproape mort înainte de vreme. Au reînceput
să se plimbe timid haitele de câini. Anul trecut mă temeam, acum îmi e
ndifferent… Sunt sănătoasă, sper să și rămân așa. Fizic, mintal, psihic,
sufletește…Fac tot ce pot. Să dea Dumnezeu să revenim la normal cât de repede,
la frumusețea vieții de dinainte, pe care recunosc, nici eu nu am știut să o
apreciez! Și să îi strâng în brațe în sfârșit pe acei puțini oameni dragi mie,
de oriunde ar fi!
*
Alergare noaptea, cu
maidanezii. Tour de Cartier. Căratul cumpărăturilor. Tracțiuni la bara de bătut
covoare
Un bărbat
matur, ce obișnuia să alerge de ani de zile, de cum s-a închis stadionul unde
alerga seară de seară, a suportat o săptămână lipsa de mișcare, apoi și-a spus
că decât să crape în casă din cauza hipertensiunii și a stresului de la muncă,
orice ar fi, el va ieși noaptea să alerge pe dig. Și a ieșit. Cu câinii
vagabonzi cu tot, aproape în întuneric, să nu fie văzut. Mai lipsea să își fi
dus cu el o lesă ori o zgardă și o bucată de slănină, ceva. Să cheme la el
vreun câine vagabond care i-ar fi fost mai simpatic. Pentru ca, în situația în
care s-ar fi întâlnit cu Poliția, să poată să declare: „Am avut o urgență!
Câinele meu a vrut să își facă nevoile. Acum îl caut că l-am pierdut!” O tânără
plinuță, speriată și ea de perspectiva de a nu mai putea face mișcare, dădea
zeci de ture cu bicicleta în jurul blocului. Dacă o lua cu amețeală, precis
schimba direcția. I-am văzut tot așa și pe alții, de zeci de ori în cartier.
Deja ne cunoșteam. Cum să nu! Un băiat cu mască, speriat, sprijinea bicicleta
la colțul blocului, în timp ce pe trotuar în fața Spitalului Județean treceau
în patrulare doi polițiști. Doi șmecheri mici pândeau pentru el, cu ochii mult
mai vii ca ai Poliției, de după un copac: „Stai mă, acolo, încă nu au plecat!
Acum nu se mai văd! Hai, mă, ieși, COVID – 19: Moartea sau întărirea sufletului
(Tablete din pandemie) Elena Ioana KOKA Marturii culturale ) Eseu 33 hai, acum
poți”. Tour de Cartier. Varianta de urgență. Un tip cam slăbuț de la blocul
vecin. Îl văd cum își mișcă rapid picioarele spre intrarea în scară. Iese iar.
Revine după un timp cu două plase mari și grele. Ok. Iese iar. E harnic. Peste
vreo 20 de minute vine cu încă o tură sănătoasă de cumpărături. Bun. Iar iese,
a câta oară? Sigur că ajută și pe vreun vârstnic din vecini, sau pe mai mulți.
Revine vizibil obosit, cu un bax mare de apă plată. De fiecare dată a venit din
altă direcție. Dinspre alt magazin! Dacă șia calculat pașii sau caloriile, asta
e sport deja în toată regula. Am zis că era deja slăbuț. De la nu știu câte
ture de bloc – magazin – bloc – magazin, tur - retur. Un tânăr făcea la greu
tracțiuni la piept, la bara de bătut covoarele, din spatele blocului turn. Apoi
flotări și alte exerciții. Mai ceva ca deținuții din filmele americane. Parcă
s-ar fi antrenat pentru campionat. De l-ar fi forțat să se antreneze, sub paza
Armatei, nici atunci nu ar fi avut atâta spor. După două săptămâni de stat în
casă cu spatele și picioarele înțepenite, neavând chef de plimbat aiurea pe sub
geamurile vecinilor, de sute de ori, să spună că aia-i nebună?, pe habar n-am
care alei din cartier, să nu ajung ca și cei de sus, sportivi de urgență, eu
mi-am comandat bicicletă fitness.
*
Am râs ca proasta, pe
sub mască, pe strada pustie, jucându-mă cu lupul maidanez
Am ieșit în
2 aprilie după-amiază spre seară, să dau o tură lungă prin cartier, până
într-un final aș fi ajuns la supermarket. Ce ritual de medic chirurg, aproape.
Părul prins, împletit, mâinile spălate, mănușile prea mari pentru mâinile mele
ca de copil, îmbrăcarea, apoi abia la urmă pantofii. Încă nu m-am obișnuit cu
mănușile, încât abia pot apuca obiectele așa cum trebuie. Declarația pe proprie
răspundere. Ne văd ăștia ca pe infractori, doar că ieșim din case. La asta voi
reveni... Greu cu masca. Mă mănâncă și mă ard ochii, încep să curgă, dar n-am
ce face. Îi las să ardă. Mă mănâncă nasul. Îl las și pe el în pace. După o
plimbare lungă prin cartier, pe cât am putut-o lungi, mă îndrept spre Drumul
Careiului. Întâlnesc un exemplar uriaș de câine al străzii, corcitură de
ciobănesc german, mult mai mare însă. Îmi ajungea până la șold și avea o
expresie jucăușă și binevoitoare. Nu mi-a fost deloc frică de el. L-am chemat
la mine. Am început să ne jucăm. L-am lăsat să sară pe mine, nu mi-a păsat de
nicio igienă, l-am smotocit și mângâiat cu mâinile „protejate”, am râs! Așa am
râs, de bucurie, de sinceră bucurie pe care am crezut că am pierdut-o! Am râs
ca proasta, din toată inima, că s-au uitat la mine cu neîncredere cei 2-3
trecători, care erau probabil frustrați că ei nu au de ce râde! „Lupul” și-a
pus capul uriaș pe piciorul meu și m-a privit ca pe noua sa stăpână. I-am fost
recunoscătoare că m-a făcut să râd, iar el mi-a mulțumit pentru că nu l-am
alungat. L-aș fi adoptat pe loc dacă aș fi putut! „Lupul” m-a petrecut din
cartier până la intrarea în supermarket, unde s-a culcat în iarba de pe
marginea drumului. L-am rugat din priviri să mă aștepte până ies. Să ne mai
plimbăm și să mai râdem împreună. Nu l-am mai găsit după. Am mai dat o tură
lungă, cu plasa pe umăr, ocolind pe cât am putut blocul meu, să nu se mai
termine plimbarea. Începea să apună. M-am oprit la terenul de joacă de lângă
noi. Cu banda de avertizare, închis, și încadrat de pomii înfloriți cu flori
albe, superbe... L-am fotografiat și m-au trecut niște fiori. Imaginea mi-a
amintit de Cernobîlul pustiu... Treci în casă, condamnato! parcă aud Statul,
paznicul lagărului. Să-ți ajungă pe azi atâta aer curat, soare și bucurie!
*
Jegoșii, hărțuitorii,
proștii din vremea pandemiei: Flegme, praf, vecini... Bancnote lines.
În orașul
nostru, la începutul lunii aprilie, municipalitatea a trimis noaptea vehiculele
folosite la dezinsecția contra țânțarilor, să stropească prin copaci cu un
lichid nedefinit. Între timp, în alte orașe, din județ ori din țară, firmele de
salubritate spălau și dezinfectau străzile deja de ceva vreme. În orașul Ardud,
cu vreo 6.000 de locuitori, angajații Primăriei, câți erau, fără să aștepte
laude, felicitări sau ceva în schimb (ca bonus, li s-au retras voucherele de
vacanță) au spălat și dezinfectat străzile, stațiile de autobuz, trotuarele,
tot ce au putut, cu mâna lor. Și nu o singură dată. Împreună cu pompierii
voluntari locali. Noi toți ceilalți am stat și am sperat că va veni vreo ploaie
care să ne spele străzile... Străvechiul obicei al multor băieți și bărbați de
a scuipa pe stradă, indiferent ce viruși ar fi dat afară din plămâni Eseu
Marturii culturale ) 34 și gât, odată cu flegmele, a continuat. Vecinii de pe
scara blocului. Din păcate avem chiar sub noi o „familie” de boschetari. O
femeie, la vreo 50 de ani, cu băiatul ei la vreo 30 de ani. Țin închis în
apartament un câine ce-și face nevoile peste tot. Mirosul de grajd, amestecat
cu miros de vomă de alcoolic, de ghenă de gunoi și alte duhori imposibil de
descris aici, urcă până la noi. Aproape zi de zi, prietena boschetarei îi pune
acesteia la ușă o pungă cu... ceva ce nu știi că e gunoi ori alimente, totuna.
De gândaci, vechea problemă, nici nu mai zic. Acum vreo 10 ani, am avut până și
sub pernă. Lipsă totală de igienă, și de creier. Nu și de televizor. Am auzit-o
pe femeie, comentând răstit știrile: „Eu nu mă tem de virusul asta. Nu am avut
contact cu străinătatea!”. După care, multe seri la rând, se certa cu băiatul
ei ca să „să meargă să se testeze de virus, că a umblat cu curva aia venită din
afară...” Circulau ăștia la magazin, sus-jos. Se furișau ca șobolanii. Noi,
vecinii lor din scară, purtam flegmele lor în apartamente și jegul de pe
tălpile pantofilor lor. Cu tot ce vrei. Vreun copil poate se ținea de
balustradă. Ce conta. În afară de mama mea în vârstă, și mai încolo o vecină
dintr-una din categoriile „vulnerabile”, nu a fost nimeni în stare să dea cu o
mână de clor, apă cu săpun lichid, apă cu detergent, apă goală, pălincă, spirt,
orice, pe scara blocului! „Să vină să facă Primăria!”. Și a făcut. O singură
dată, parcă. Mai apoi... Am deschis clanța ușii magazinului cu cotul, și două
bronzate m-au luat în primire la ieșire: „Uită-te la asta cum prinde clanța!
Hahaha!”. Am ieșit cu mască și mănuși, și s-au uitat la mine ca la ciumă. Două
trecătoare mi-au râs în față: „Ia uită-te la ea, și asta are coronavirus!”. La
casă, la un magazin, angajata s-a uitat cu milă și îndoială la mine și mi-a
dorit: „Multă sănătate!”. Eu: „Mulțumesc, nu sunt bolnavă, ci mă protejez!”.
Eram în alt magazin și m-a apucat tusea. Bineînțeles că am tușit. S-au uitat
toți din jur speriați la mine de parcă aș fi avut... ce molimă medievală să mai
inventez? Am preferat să mă înec și să-mi iasă ochii, decât să mai suport să
fiu hărțuită gratuit. Am tușit și la plimbare. Apoi nu m-a mai interesat. O
vreme am avut o tuse nervoasă, am dezvoltat un tic nervos din a-mi opri tusea.
M-am plimbat perfect legal și absolut firesc, între blocuri, în zona mea, la
fel, fiind protejată. I-am văzut pe unii cum m-au studiat de sus până jos, de
după perdele, le-am simțit ochii plini de ură și frustrare: Prin ce minune am
ieșit afară? Ia uite la nebuna asta bolnavă cum se plimbă, tușește și ne
infectează tot cartierul! Am dus gunoiul la 2 minute distanță și, întorcându-mă
cu mâna goală, am și sărit în ochii a doi „mascați panicați”: „Uită-te la asta,
nare de lucru! Ce nu stă în casă?!” Într-un magazin alimentar a intrat o
clientă obișnuită. A ajuns la casă. S-a sprijinit de tejghea, șia umezit
degetele fără grijă cu propria salivă, și a început să-și numere netulburată,
banii. Câte o limbă pe degete, de fiecare bancnotă. Casierul, șocat: „Doamnă
scumpă, eu nu vă pot lua acești bani! Cum să pun mâna pe bani după ce i-ați
lins, și apoi să-i dau ca rest celorlalți clienți? Dacă mai faceți asta, nu vă
mai primesc înăuntru!”. Femeia, cu mult mai șocată de cele auzite, s-a rățoit
la casier cu mâna în șold: Domnule, aveți ceva cu mine???
*
Primăvară furată.
Amintiri din locuri aproape natale. Miros de fum pe câmp, buchetul de
floarea-soarelui, Titi și lăcustele...
Acest peisaj
simbolizează cel mai bine locul unde am trăit de la 6 până la aproape 16 ani.
Știu că m-aș reîntoarce aici, oricare ar fi prețul, sacrificiul, investiția.
Timp de 10 ani am fost martoră la cum sau deschis aceste flori, an de an,
primăvară de primăvară. Atâta că primăvara acestui an, am ratat-o. Cu toții am
ratat-o. Ne-a fost furată! Am fost nevoiți să ne bucurăm de ea de la geamuri,
să o admirăm de după perdele, din fotografii, de la distanță... Ieșeam în
curtea asta dimineața devreme și fugeam în picioarele goale prin rouă. Apoi mă
spălam pe față cu apă rece ca gheața din fântână și cu săpun turcesc cu miros
de măr verde, de la magazinul unei bătrânici, de lângă biserică. Tenul meu acum
sensibil și cu probleme, nici nu ar vrea să audă de așa ceva! Toată vara eram
liberă să mă aventurez pe cele 3 hectare și jumătate ale familiei, la orice
oră, oricât de departe, însoțită de Titi, câinele negru, ciobănesc carpatin. Mă
speriam de lăcustele uriașe. Mușcam din știuleții de porumb cu gust de lapte
dulce. Ciuguleam pumni întregi de semințe de floarea-soarelui crude. Această
plantă mă fascinează până azi. Întotdeauna, spre casă făceam un buchet Marturii
culturale ) Eseu 35 din florile-soarelui mai mici, le puneam în vază în camera
mea. Călcam cu tălpile goale pe brazdele proaspăt arate, alergam după tractor și
alungam ciorile care veneau la râme. Din tălpile mele goale, în contact cu
brazdele de pământ rece, simțeam ca un fel de curent electric ce îmi urca până
în vârful capului...Și mă străbătea, umplându-mă de o bucurie și-o euforie
unică. Îmi aduc aduc aminte clar, până azi. Aș repeta oricând experiența
asta... Nopțile de mai în care ascultam concertul aproape ireal de frumos al
broaștelor din tot cuprinsul fostei Mlaștini Ecsed. Nu îmi puteam imagina, oare
ce spirite cântă astfel? Ce ființe fantastice ar fi putut găzdui acele
ținuturi? Toamna adoram mirosul și culoarea câmpului, aroma sa de fum,
strugurii cu boabele uriașe, liniștea ce se lăsa peste comună, după terminarea
lucrărilor agricole. Iarna...mă îngropam din joacă în nămeții de zăpadă de un
metru, apoi din nou alergam și săream înapoi în zăpadă! Nu exista bucurie mai
mare. Pe atunci, nu știam cât de friguroasă voi fi mai încolo. Mă dădeam pe
cărarea cu zăpadă întărită și lucioasă, îmi ajutam tatăl la tăiat lemne...și
multe altele. Eram martoră an de an la renașterea naturii. Primăvară de
primăvară. Nu și anul acesta. Parcă îmi vine tot mai des să merg la Doba, să mă
culc în iarbă cu fața în sus, să las natura să mă vindece de toate, sămi redea
ce am pierdut în toți acești ani. Să cer iertare acestor locuri aproape
„natale”, care mi-au lăsat amintirile-minuni de mai sus! Că le-am lăsat
deoparte pentru o cutie de vreo 30 de metri pătrați, în oraș.
*
Mi-am smuls masca și am
lăsat ploaia să îmi spele fața, ochii, frica, păcatele... Mi-a fost așa sete și
dor să respir adânc.
Luna
aprilie, aproape de sfârșit. Dupăamiază am ieșit iar. Doar o scurtă ieșire. Să
respir aerul tăios și sublim de dinaintea furtunii. N-am avut parte de ploaie
generoasă, nici nu mai știu de când. Cer de plumb și de lavandă deasupra orașului.
Vânt ce mă făcea să tremur puțin, la cele vreo 16 grade. De emoție, ori nu
cumva și de frică, puțin? Frică, de ce? Nu era frig. Dar îmi era ciudat de
bine. Culori rupte din haos. Negrul, griul și albastrul profund al norilor, în
cele mai variate nuanțe, picturi gratuite, oferite nouă de Creator cu toată
generozitatea Sa, pentru ochii ce erau în stare mai să vadă și altceva decât
patul, tavanul, baia, bucătăria… Deja de două luni cel puțin. Înaintea ploii
reușesc să fac câteva fotografii. Dintotdeauna am adorat peisajele de furtună,
norii cât de întunecați, natura schimbânduse la față, devenind supusă umilă a
Cerului, dansând ca nebuna în ritmul furtunii. Fulgerele aducând Iluminarea.
Tunetele trezindu-te din surzenia la care te-a adus viața cu tot zgomotul ei
fără sens. Am simțit ploaia din seara de 29 aprilie ca pe o binecuvântare a
naturii. Am însetat cu toții după adevăr. După lămuriri. După libertate! Masca
pe care trebuie să o purtăm, nu degeaba au poreclit-o unii „botniță”. Cred că a
devenit simbolul tăcut al faptului că ar trebui să tăcem cu toții și să ne
supunem ca la orice ni s-ar impune din exterior, fără a apela la minima logică.
A ne pune întrebarea „De ce?” Să ajungem să fim cu toții o națiune de fețe
umane ascunse, greu de recunoscut. Frunți arse de soare și perechi de ochi ce
și-au pierdut orice sclipire… Ochii ăia lacomi și mâinile alea de animal
flămând care au înhățat chiar în fața mea ultimele baxuri de cutii de smântână
de pe raft. Nu cumva sămi fi lăsat una. Eu am confundat în această perioadă
minim vreo 3-4 persoane, și la rândul meu, și eu am fost confundată de câteva
ori. Pot ști pe cine am ratat?... Azi după-amiază spre seară, am lăsat ploaia
să îmi spele fața, ochii, mâinile, păcatele. Rănile. Toată frica și nesiguranța
ultimelor două luni. Să mă atingă până la piele și dincolo. Am fugit prin
ploaia cu stropi uriași, la fel ca în copilărie. Am sărit în bălți, m-am udat
până mai sus de glezne. Am simțit că trăiesc din nou. Dintotdeauna am adorat
felul cum miroase aerul după ploaie. Dar, nu aici în oraș... nu fugind pe
trotuare spre bloc. Ci așa cum mirosea ploaia pe vremea când fugeam în iarbă,
în grădina copilăriei, si ma bucuram împreună cu natura, ca de o binecuvântare!
Mi-a fost așa sete și dor să respir adânc aerul curat din timpul ploii! Mi-am
smuls masca de pe față și am aruncat-o în primul coș de gunoi. Să fie pandemie,
să fie virus, să fie minciună sau manipulare, bucuria și încântarea asta nu
mi-o va lua nimeni!
Marturii culturale ) REVISTĂ
TRIMESTRIALĂ DE CULTURĂ Satu Mare, Anul V, nr. 1-2(17-18), ian. - iun. 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu