Vasilica Grigoras - SATUL, SUFLETUL ROMÂNULUI

SATUL, SUFLETUL ROMÂNULUI

Vasilica Grigoras

16 Iulie 2020

La rugămintea unui prieten, care trăişte de câteva decenii la mari depărtări de ţară, mergem în satul lui natal pentru a face câteva fotografii pe care să i le trimitem pentru aduceri aminte. Asta s-a întâmplat primăvara, în Marele Post al Învierii Domnului. Am ajuns în satul cu pricina. Aici, toate respirau adânc aerul verde al primăverii.

Oamenii, cot la cot cu natura se pregăteau de Marea Sărbătoare. Casele mai noi sau mai vechi, mai mari sau mai mici înveşmântate în alb, doreau să convingă pe oricine că, la sat, încă mai există curăţenie şi puritate sufletească şi morală.

Ţăranul ştie care-i este menirea sfântă pe acest pământ. El ştie că la sat se află temelia zidirii neamului, rădăcina adânc înfiptă în istorie, dar şi izvorul din care ne adăpăm pentru a ne menţine demnitatea naţională. Chiar şi copleşit de neajunsuri, ca de multe ori în decursul istoriei duce mai departe seva neamului. Se străduieşte din răsputeri să hrănească cu truda sa noile vlăstare şi să lumineze cu inima lor spiritul acestora. Apoi

pe vatra casei

pagini albe de jurnal

aşteaptă alţi scribi.

În curţi era curăţenie. Livezile cu meri, peri, cireşi, vişini, zarzări, pruni... împodobiţi cu flori albe şi roz îmbogăţeau decorul mirific. În grădiniţele de lângă casă flori, flori multe şi felurite. Liliac, stânjenei, crini, vestitele crăiţe... Din loc în loc fântâni, fie cu scripeţi sau cumpeni. Toate păstrează izvoarele străvechi ale satului potolind setea oamenilor în verile înăbuşite de arşiţă ori adăpându-i în iernile troienite de nămeţi.
                                                Așadar,

vechea clepsidră –

doar cumpăna fântânii

măsurând timpul.

În marginea satului zărim o casă, ba nu, o căsuţă. E mică, joasă, cu două ferestre şi seamănă grozav cu cea care locuieşte aici; o bunicuţă mărunţică şi gârbovită, cu basma pe cap, dar încă sprintenă la mers şi cu privirea ageră.

Cu acoperişul de stuf şi cu un horn dărăpănat, căsuţa e înecată în frunzişul verde al duzilor, salcâmilor şi plopilor sădiţi de bunici şi străbunici în folosul celor de astăzi. Casa nici nu s-ar vedea din frunziş dacă n-ar fi toată spoită în alb. Arată ca un nor lăptos care străluceşte în razele generoase ale soarelui. De altfel, potopul acesta de verdeaţă o face să fie o căsuţă bogată şi nu o împiedică să se dezvăluie ochiului trecătorilor. Îţi captează privirea, te atrage s-o priveşti mai atent, te îmbie la un mic popas pe prispa înmiresmată de mirosul muşcatelor scoase la lumina zilei.
              Şi bătrânica este bogată,

flori de cireş -

la tâmpla bătrânei

doar fire de-argint.

Ne-a invitat în casă şi am intrat. Ferestrele toate acoperite, nu se deschid niciodată, în casă mirosea a naftalină, şi

lângă vatră

încâlcesc ghemul bunei

câţiva pisoiaşi.

Căsuţa are o curte spaţioasă asemenea celor din jur, stând alături de alte curţi largi,  verzi şi ele, care se înşiră toate de-a lungul uliţei. Deosebirea era că aici, buruienile năpădiseră până în pragul casei.

Prin decorul verde crud se zăreşte o clădire mai răsărită, cu geamuri mari. Am bănuit, dar din ceea ce era scris pe frontispiciu ne-am lămurit că este şcoala. Era închisă, pentru că era zi de sărbătoare, iar cei care-i treceau pragul de obicei, cadre didactice şi elevi se relaxau, se odihneau, fiecare în felul lui ori, mai degrabă se pregăteau cu zor de sărbătoare.

Biserica se află pe un plan mai ridicat decât satul. Supraveghează satul, ziua şi noaptea. În turnul clopotniţei un cuib de barză. Sunetul de argint al clopotului anunţă sărbătorile de peste an, cât şi evenimente neplăcute: grindină, furtuni, inundaţii... Mai vesteşte şi plecarea vreunui consătean spre veşnicie, care la

apus de soare –

plecând din ringul de dans

cu plecăciune.

Zidurile sfântului locaş sunt crăpate în cele patru puncte cardinale. Asta s-a întâmplat în timp, datorită  intemperiilor vremii sau neglijenţei oamenilor. În tonusul sacru al pregătirii Învierii, cea mai aleasă casă a Domnului străluceşte în ultimul timp prin spoiala proaspătă, dar, mai ales prin puterea credinţei de a fi păstrată vie pentru a se mai putea ţine slujbe în sărbătorile mari de peste an. Fiind atât de avariată, sătenii se tem însă ca structura de rezistenţă să nu cedeze. Domnul să aibă în pază biserica şi pe enoriaşi!

Cimitirul se întinde de jur împrejurul bisericii. Ca în majoritatea satelor româneşti, şi aici, unele cruci sunt mai noi, pe unele morminte flori proaspete, însă multe cruci mai vechi îmbrăţişează pământul. Ceea ce e mai trist, unele morminte nici nu se mai văd din iarba deasă, uitate, din varii motive de urmaşii celor care-şi dorm aici somnul de veci.

Uitându-ne parcă spre nicăieri, la un moment dat ne acaparează privirea

cruci putrezite -

printre iris şi liliac

umbra bunilor.

Cu o stare de spirit specială, ne-am amintit şi noi încă o dată că ai noştri moşi şi strămoşi se odihnesc întru Domnul în cimitire la depărtare de noi.  În amintirea lor şi a acestora de aici, am aprins lumânările luate de acasă. În licărul acestora, pentru iertare şi mântuire am 

înălţat rugă

la căpătâi de morminte –

pace tuturor.

Parcă şi natura a intrat în rezonanţă cu noi

in memoriam –

proaspetele coroane

ramuri-nflorite.

Lacul, o baltă, chiar la ieşirea în sat. Nu i-am dat prea mare importanţă, o cantitate de apă stătută. Am aflat mai târziu de la prietenul nostru că acel lac a avut şi are încă un loc important în mintea şi sufletul lui. Este prezent şi acum în visele sale.

Copii pe uliţă, de altfel veseli şi zburdalnici, dar la apariţia noastră au devenit  sfioşi mergând cu paşi uşori, parcă să nu ne deranjeze cu ceva.  Intrând în vorbă cu ei, ne-am simţit şi noi, pentru câteva minute,  în lumea copilăriei de la ţară. I-am întrebat: „nu vreţi să vă facem poze?” Bucuroşi au dat repede din cap dând a înţelege că sunt de acord. Le-am făcut şi lor fotografii.

Acum, aveam tabloul complet al satului: case mai mari, construite în zilele noastre, mai mici precum cea descrisă mai sus, şcoala, biserica, cimitirul, lacul, uliţe întregi pline de verdeaţă şi întreg satul însufleţit de candoarea şi frumuseţea copiilor care vor duce mai departe spiritul şi istoria neamului. Satul, sufletul românului.

Dragă prietene, atât am putut face pentru tine! Aceste semințe culese din pământul tău natal atât de binefăcătoare pentru hrana sufletului, ți le dăruim cu dragoste. Bucură-te întru aducere aminte și trăire întru credință și iubire de neam.

Din volumul „Simple adorații”, impresii de călătorii, haibun-uri, Iași, PIM, 2020)