Vasilica Grigoraș - TRESĂRIRI LA „ECOUL STRIGĂTULUI MUT”

TRESĂRIRI LA „ECOUL STRIGĂTULUI MUT”

Activă în mediul online, poeta Dorina Carp Nenici a publicat în anul 2019 volumul „Cu timpul de mână” la Editura Scripta manent, din Napier, Noua Zeelandă și tipărit la Editura PIM, Iași. Acum, trudește la alcătuirea unui nou volum de poeme, inspirat intitulat „Ecoul strigătului mut”, al cărui manuscris l-am primit de curând. Prin titlul celui de-al doilea volum se situează cu ușurință în spiritul epocii actuale. Implicată emoțional în contemporaneitate, poemele sale sunt proiecții ale trăirilor omului zilelor noastre. Întâlnim la Dorina Nenici o poezie cu evidente derapaje spre tristețe și neliniște. Textul multor poeme evocă o stare de spirit încețoșată, iar lirica sa poate fi considerată povestea unei vieți tulburate de timpul probabil, incert. Trecerea timpului prin vene, asemenea sevei prin trunchiuri și ramuri verzi, dă naștere la așteptări, la bună rodire din zori până în asfințit. Însă, în tot acest timp alternează stările de discreție, de tăcere și de răbufniri zgomotoase, care se propagă în timp și spațiu cu mare viteză și intensitate: „Eu mă ascund de mine mult,/ și-n văzul lumii adormite/ mă strig, cât pot de tare, s-aud măcar șoptit/ ecoul strigătului… mut!” (Ecoul strigătului mut)

Titlul acestui poem care dă titlul cărții conține un paradox tridimensional. Cele trei cuvinte formează un triumvirat cu mână forte în prezentarea unor pestrițe stări sufletești. Prin tot ceea ce trăiește astăzi, omul este redus de cele mai multe ori la tăcere, rămâne fără voce, devine „mut”.
Apăsat, strâmtorat de mult prea multe neajunsuri, neîmpliniri, nemaiavând puterea de a mai răbda, în răstimpuri, omul simte nevoia să se elibereze printr-un „strigăt” atât de puternic, încât „ecoul” acestuia se propagă aievea, cu intensitate din ce în ce mai sporită, manifestându-se ca o stare de fapt perpetuă, asemănătoare cu nebunia. Rătăcirea este și mai mare atunci când: „Suntem niște nebuni gândind/ că pe pământ e-a noastră veșnicie,/ de-aceea n-avem somn/ și noaptea ne cunună-n taină/ cu-a noastră nebunie.” (În ceața nopții) Este imposibil să nu „tresari” auzind asemenea avertizare, prin care autoarea leagănă cuvintele în balansoarul fluviului învolburat, a cărui apă se dezlănțuie în aprige tulburări interioare. Conturarea acestui tablou dovedește o înclinație spre îngrijorare și spaimă, care vin din adâncurile eului liric.

Poeta este atom în componența materiei care alcătuiește lumea și se erijează în purtător de cuvânt al semenilor. În fața întâmplărilor încâlcite și dezordonate este îngrijorată, ajungând să aibă insomnii, adevărate coșmaruri în care se interoghează: „Îmi pun atâtea întrebări/ și-ncerc să descâlcesc/ adesea, ce-am încâlcit din neștiință,/ nedeslușite întâmplări.”… „M-am tulburat cu ape limpezi/ fără a înțelege cum…/ M-am limpezit cu ape tulburi/ și-am înțeles de ce, acum.” (Răspunsuri)

În starea de fapt a lumii, pe autoare o încearcă neputința de a se auto-cunoaște și de a se recunoaște. Are loc o dedublare a ființei sale. Eul interior prinde aripi atunci când „O baghetă nevăzută m-atinge ușor/ și-ncep să mă nasc și eu/ ca un înger,/ plutind printre liniști și zbor/ în tot universul ce-mi curge/ prin vene…./ Și nu mai vreau să cobor!” (Cine ești tu)  Omul pământean și ființa angelică din firea sa nu se recunosc și curg întrebări de tot felul, dar prin voite și nenumărate căutări se trezește dorința de a viețui împreună: „Haide Tu-Eu,/ ia-mă de mână, iartă-mi durerea/ și dorul tăcut,/ înalță-mă la tine, acolo./ Sau dă-mi roua tandră a dimineții/ să-mi spăl chipul de noapte/ pentru un nou început!„ (Cine ești tu) Numai prin înălțare în spirit, omul se împlinește și se definește ca ființă după chipul și asemănarea Creatorului: „Sunt seară sau noapte,/ sunt stea în pustiu/ sunt dor, sau uitare…/ Cine sunt eu ca să știu?/ sunt plecare devreme/ sau plecare târziu…/ Cine sunt eu?” (Cine sunt eu)

Dorina încearcă să înțeleagă dorința sa de a scrie, impulsul de a așeza cuvintele în stihuri și acestea în poeme, neștiind de unde-i vin: „Și iar mă-ntreb, din întâmplare/ cuvinte inventez?/ Și tot din întâmplare, pe rând…/ de ce le-așez?” (O fi din întâmplare) Găsește singură răspunsul; scrie pentru că așa simte și cu buna intenție ca poemele sale „...în pace/ să se așeze-n suflet/ și la tine”, cititorule. Poate harul de a scrie vine și de la poetul Ion Minulescu, cel care a dat numele străzii pe care locuiește de-o vreme. (Poveste adevărată) De fapt și celelalte nume ale străzilor pe care a locuit i-au influențat punctual starea de spirit, iar acest impact se regăsește abundent în versurile sale.

Lirica poetei hușene este pătrunsă de fiorul religios, efemerul se înfrățește cu harul divin. Poeta este permanent în căutarea epifaniei, a revelației divine, considerând că ispășirea omului de păcat poate fi atinsă doar prin credință, iar în credință, iubirea este totul, este leac: „să punem lesne dragoste-n ură” prin „Împărtășanie”. Cu timp și fără timp, autoarea își îndreaptă cu pioșenie gândul la răstignirea și învierea Domnului, la Divinul trăitor printre oameni, cu dorința derodire a sufletului omului, de sporire în iertare și iubire.
Cerul, Înaltul a coborât pe pământ cu dorința de ridicare din păcat a pământeanului, de apropiere și înțelegere deplină a Divinului. Jertfa Mântuitorului n-a fost în zadar, ne-a dat nădejdea întru Înviere. Și totuși, prin neascultare, distanța dintre sacru și profan rămâne ca cea dintre Cer și Pământ. „pe un lemn, în cruce,/ în chinuri, cu dureri și-n sânge,/ s-a stins Lumina Vie,/ ce va aprinde-n fiecare om,/ izvor de veșnicie./.…Adânc privește gândul/ Și-n Mare Taină e Cuvântul…/ Adânc și înțeleg acum,/ cum lemnul, într-o sfântă cruce/ a-mpreunat și cerul și pământul/ și-apoi îmi pare atât de rău/ că toate-mi ies pe dos,/ de-aceea nu mă mai întreb,/ că-mi este de prisos…/ deși aș vrea să știu…/ de ce e ceru-atât de Sus/… de ce pământul e atât de jos?!” (Răstignire)

Tema timpului este abordată pe larg și profund în cartea „Cu timpul de mână”, reluată și în acest volum. Despre primul volum de versuri, spuneam: „Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească”. În acest volum, autoarea reduce timpul infinit, concentrându-l în momente: „Moment I”: „Clepsidra, amenințată de timp/ își cerne nisipul/ și mâna ce-o-ntoarce,/ nici nu vrea să știe de ceas.” În opinia autoarei, în fiecare anotimp este o primăvară „Trăiesc în prea multe vieți de-odată/ și-mi risipesc primăvara mea, din fiecare anotimp/ cu inima învelită în aura emoțiilor ancestrale,/ cu tic-tac de roșu-cernit.” (Moment II), Vine și un moment al înserării, întomnării vieții „Zarea tremură când își împarte infinitul/ deasupra privirilor înfipte la sânge,/ într-un moment de-apus, plin de umbre/ și se varsă alene, pe liniștea orizontului.” (Moment III)

Trecem prin timp, din zorii ivirii până în abisul asfințitului, aplecați de gânduri și însetați de iubire, până în momentul în care constatăm că timpul este o minciună, și singurul lucru pe care-l putem face este acela de a ne întoarce fața către Dumnezeu pentru a ne ruga: „O, Doamne, primește-mă/ în ceasul tău veșnic, să vin cu irișii înrâurați,/ la Tine în brațe, să mă ascund/ de minciuna timpului meu…” (Minciuna timpului) Nimic pe lumea asta fără rugăciune. Doar astfel ne putem construi scara spre înălțimi, spre cer „Privesc prin ochi de zări/ și cad pe gândurile/ care mi se împletesc/ în rugă-nflăcărată,/ iar focul se- avântă/ cutezant ca un zbicer,/ croind în taină o scară/ din suflet, pân’la cer.”(Ruga dimineții)

Dragostea pentru ființa care i-a dat naștere este nemărginită, însă suferința pricinuită de pierderea acesteia îi provoacă frică: „Și de atunci, eu uneori, mă tem de zorii/ care trâmbițează din roz, din violet/ din galben cald și însorit,/ de dimineți așa frumoase, când mama… a murit.” (De-atunci mă tem)
Durerea, o fiară invadatoare o cucerește, fără ca autoarea să aibă puterea de a i se opune: „Ai intrat în sângele meu/ și-nvingătoare te crezi. Te plimbi în sus și în jos/ nestingherită prin vene,/ ca un virus ucigaș/ care își caută locul/ unde să-și nască rădăcini./ Nu am putere, cu tine/ să mă lupt, / nu îmi face bine/ și nici nu vrei să știi/ că poate doare,/ când muști adânc din zile...” În fapt, o capitulare condiționată de o singură dorință: „Lasă-mi doar bucuria/ să pot mulțumi, pentru tot/ ce încă mai am...” (Tristețe)

Viața este și un joc, iar jocul înseamnă bucurie... și uneori chiar: „Ne pierdusem în joc/ și rămăsese doar bucuria!”(Jocul bucuriei) Suntem frunze-n vânt, purtătoare de dor: „Oare chiar nu ai știut/ că ești clipă pe pământ,/ în a ceasului cuvânt?/ și ești dorul nimănui,/ tu ești doar a cerului!?/ Acolo e lumea ta!” (De vorbă cu vântul)

O temă apropiată sufletului poetei este mitul Meșterului Manole, zidirea prin sacrificiu, creația mănăstirii cu dăruire deplină, fără nicio crâcnire. Numai astfel puterea și dorința de construcție și înălțare interioară se manifestă și crește chiar și când ceasurile sunt oprite… „Eu m-am zidit în mine, „Ană”./ …„Și-n fiecare zi mă-nalț/ și iarăși mă zidesc.”… „Eu n-am visat! Așa doresc!/ Mereu, mereu să mă zidesc,/ cu rădăcini înfipte în icoane/ și-n oglinzi./ Iar ceasurile toate, să ruginească/ și să moară cum le poruncesc!/ la oră fixă… în miez de noapte!” (Eu, Ană)

Sursele de inspirație ale poeziei Dorinei sunt diverse și deosebit de adânci, incluzând și izvoare din mitologia greacă, cu trimitere evidentă la legenda lui Dedal și Icar, a Penelopei (fiica lui Icar și soția lui Ulise)... „Ah, Penelopa, nu-ți îneca/ toate speranțele în mare,/ mai pune câteva, și-n vise/ și nu uita că începutul în nemărginire,/ chiar de-i târziu…/ e început fără sfârșit…” (Gândul Penelopei)

În structura sa interioară, poeta este o visătoare, iar lirica sa este confesiune de amurg, simplă și deschisă, de la nedumerire, derută, interogare și mirare la admirație. „Așa-ți stă ție bine”. Dorina Nenici este conștientă de faptul că omul are libertatea de a alege în viață din nenumăratele oportunități, drumul pe care să meargă. Cu atenție și strădanie poate alege sămânța pe care trebuie să o sădească. Dar, dacă se pierde momentul potrivit, trebuie să descopere un alt făgaș, o altă cale. În atare situație se resemnează și acceptă că fiecare om are destinul său: „Destinul niciodată nu te iartă/ și nici de mână nu te poartă,/ îți dă s-alegi o singură sămânță/ când multe flori ți-arată.” (Destinul) Important este să nu ne pierdem speranța; doar astfel optimismul înflorește în suflet și totul se termină cu bine; lumina alungă întunericul, bucuria ia locul tristeții.
În nebuloasa lumii, în care tăcerea strigă din rărunchi, se poate evada doar prin zbor, iar calea de a ieși din labirint este ruga: „Să nu mă lași/ să pier în adormire/ în negura ivită din senin”. De citit întreaga poezie „Învață-mă să zbor”.

Autoarea, trăitoare mulți ani în mediul natural al satului moldav din zona Hușului natal și iubitoare de natură, ne mărturisește deschis: „Alerg prin anotimpuri”, închinându-le poeme: „Vine primăvara, oare?”, „Eu, umbra și primăvara”, „Seară de toamnă”, „Noapte de iarnă”, „Liniștea iernii”, surprinzând cu suplețe scene și imagini de neuitat ale naturii.

Să-i citim și alte tresăriri ale poetei, mărturisite cu dezinvoltură: „M-am sfătuit” cu noaptea și „Am învățat să tac”. Are o impetuoasă dorință „Învață-mă să zbor”, cu aripile deschise spre înalt pentru a înțelege „Cine sunt eu”.
Descoperindu-se pe sine, prinde curaj, afirmând „Eu nu mă tem”. Și dacă dispare teama, apare în toată splendoarea sa „Liniștea”, spre bucuria mult așteptată, când va spune „Voi învia” și „Tresar” la toate aceste gânduri tainic împlinite, minunându-se printre fiorii unui poem de dragoste „Ce frumos te-am visat”.

Poezia Dorinei Nenici este presărată cu elocvente figuri de stil, metafore: „lan de stele”, „picături de harpă”, „mărăcine de dor”, „dorm fără somn”, „colivia nopții”, „aripi de furtuni”, „lacrimi uscate”.

Descoperim în poezia Dorinei o imagistică efervescentă, febrilă prin care încearcă să-și ascundă anxietatea adâncă, rana dureroasă, greu de vindecat. Retorica lirică are un accent acut de furtună interioară, se remarcă prin textul meditativ, caracterizat printr-o melancolie interogativă, dar deosebit de suculentă prin bogăția de idei. Tablourile reflexive conturate nu sunt statice. Autoarea își potrivește glasul pentru a da fiorilor culoare, sens și pentru a spiritualiza versul, netezindu-i cu dibăcie asprimea, tăișul.În căutarea propriei voci, găsește tonul și ritmul potrivit. Acest lucru explicându-se prin înțelegerea că deasupra ei se lasă tot mai grea aripa timpului în trecerea sa fără putință de oprire. Prin acceptarea acestui lucru, autoarea ajunge la împăcare cu sine și cu lumea.

Dacă poezia sa are un puternic dinamism interior, zbucium, contorsiuni ale eului, aceasta este redresată de clipe de mare luciditate. Poezia sa este unitară și echilibrată, în fapt un decor lăuntric care se naște ca expresie a stării existențiale a unui explorator al cosmosului interior.

Și, dacă la prima vedere, pare o poezie preponderent cenușie prin stările eului liric, scrisă cu sinceritate și aplomb vădit, nu ajunge la o descompunere a luminii interioare, ci recompune universul trăirilor, dându-i chip de floare înmiresmată. Seninul cerului se strecoară discret prin irișii emoției și disipează valurile de ceață, imprimându-le doar statutul de flotant. Astfel în iatacul eului interior mijește cu migală și tandrețe o rază de lumină care își ocupă locul binemeritat în fereastra inimii, rezonând subtil cu firescul sufletului cititorului.

În acest volum se întrevede o nouă forță a autoarei care stimulează demersul liric, ceea ce dovedește dorința Dorinei de a accede spre o nouă etapă de cucerire a cetății poeziei. Poeta își construiește pas cu pas, cu răbdare și dăruire o traiectorie personală în poezie și are motive să se bucure de fructele creației sale. Astfel „Fericirea nu-i va scapă printre degete.” - Alfred Martin-Lugand

Vasilica Grigoraș