Scrisoarea unui prieten, de peste ocean - -o perspectivă istorică din partea unui om de afaceri...

Scrisoarea unui prieten, de peste ocean

O prezentare obiectivă a situației curente americane printr-o perspectivă istorică din partea unui om de afaceri...

Aseară am vorbit la telefon şi mi-ai pus o mulţime de întrebări despre ce se întâmplă la noi în Statele Unite. Nu am putut să-ţi răspund pe loc la toate şi de aceea m-am hotărât să-ţi scriu această scrisoare lungă şi să-ţi explic cum văd eu lucrurile dinăuntru. În cei aproape 43 de ani trăiţi în America cred că am învăţat să înţeleg americanii şi această ţară, atât de remarcabilă cândva.

Voi începe cu un mic excurs istoric. Statele Unite au abolit sclavia în 1865, la patru ani după abolirea iobăgiei în Rusia. Totuşi, segregarea rasială în America a mai dăinuit destul de mult timp, până nu a fost înlăturată legislativ 100 de ani mai târziu, în 1964. De înlăturat au înlăturat-o, dar practic, mai ales în statele din sud, segregarea a mai continuat aproape 10 ani. Treptat, mai ales după marşurile paşnice ale leaderului negru Martin Luther King, ea a început să tindă către zero. În toţi anii vieţii mele în America nu am observat şi nu am auzit VREODATA ceva împotriva negrilor. A spune ceva negativ despre negri se considera de mauvais ton, cel puţin în cercurile în care mă învârteam eu, iar la TV sau în presă acest lucru era de neînchipuit. Antipatia rasială, bineînţeles, există, dar doar la nivel cotidian – totdeauna cineva nu iubeşte pe altcineva: pe negri, pe evrei, pe chinezi etc. N-ai ce-i face- aşa e natura umană.

Dar la nivel de stat, nici pomeneală de aşa ceva. Cum a zis cu altă ocazie Plehanov, “ca să îndrepţi un băţ strâmb, trebuie să-l strâmbi spre partea opusă”. Şi iată că l-au strâmbat. În 1965 preşedintele liberal Johnson a instaurat Affirmative action (acţiunea afirmativă) – o denumire efemeră care stabileşte avantaje ale negrilor în faţa albilor la obţinerea unui loc de munca, la studii, primirea unor alocaţii ş.a.m.d. Adică a introdus “discriminarea pozitivă” sau segregarea pe invers. De aici a pornit totul şi nu s-a mai oprit.

Negrii, o etnie harnică până atunci, au intrat pe regimul gratuităţii, pe “moca”: mame de culoare primeau alocaţii pentru fiecare copil şi ca atare se străduiau nu să muncească, ci să facă copii cu oricine şi cât mai des. Nimeni n-a stat să educe plozii numărul cărora creştea şi care nu aveau niciun chef să studieze. Trăiau pe alocaţii în apartamente - “project” gratuite. De-abia ajunşi la maturitate, aceşti copilaşi făceau la rândul lor alţi plozi, la fel de analfabeţi, debusolaţi şi incontrolabili, întretinuţi de stat. Criminalitatea a crescut în populaţia de culoare: droguri, bătăi, jaf armat, omucideri. “Moca” e un drog puternic. Perverteşte şi formează o mentalitate de înrobire, de dependenţă totală faţă de donator.

În SUA există două partide de bază: cel democrat şi cel republican. În sec. XIX, partidul democrat era partidul proprietarilor de sclavi sudişti, al Ku-Klux-Clanului, al linşajelor şi al segregării. În contrapondere, partidul republican al lui Abraham Lincoln a luptat în războiul civil din 1861-1865 împotriva sudiştilor pentru abolirea sclaviei. Cele 4 milioane de sclavi negri nu au aparţinut decât democraţilor. Niciodată vreun republican, în Nord sau în Sud, nu a fost proprietar de sclavi.

Acum 27 de ani, când fadul şi plicticosul preşedinte republican George Bush Sr. a fost înlocuit de tânărul şi carismaticul Clinton, democraţii au ajuns în sfârşit la putere. Puterea e o chestier seducătoare, îmbătătoare şi odată ce ai obţinut-o, vrei s-o păstrezi pe vecie. Cei opt ani ai lui Clinton la Casa Albă au fost pentru democraţi o vreme de extaz, dar cum nu sunt de loc proşti, au privit către viitor şi au început să caute metode pentru a rămâne la putere cât mai mult, chiar cu speranţa la definitiv. Şi au găsit metoda.

Aici ne apropiem de problema majoră a Americii – de groapa în care aceasta a căzut şi din care, din păcate, nu văd deocamdată vreo cale realistă de ieşire.

În Declaraţia Independenţei din 1776 a fost stipulat faptul că au drept de vot doar proprietarii de pământ. Când Washington a fost ales preşedinte, doar 6% din populaţie puteau să voteze. În 1870 au primit drept de vot toţi bărbaţii, indiferent de rasă, în 1920 – toate femeile, iar în 1964, al 24 lea amendament la Constituţie a permis votul oricui, chiar dacă nu e plătitor (plătitoare) de impozite, adică nu lucrează. Chiar asta e groapa în care s-a prăvălit ţara. Acest amendament înseamnă că orice gură-cască ce nu lucrează nicăieri şi nici nu doreşte să lucreze are acelaşi drept de vot ca mine, care am lucrat în Statele Unite din prima zi a vieţii mele americane şi până la pensie.

În alegeri toţi sunt egali, indiferent de valoare şi contribuţie. În dreptul general electoral (un om-un vot) democraţii au şi văzut bagheta magică. Pentru putere e nevoie de cât mai multe voturi, de aceea toată istoria ulterioară a ţării e o luptă aprigă pentru voturi, pentru formarea electoratului. Ca partid al conservatorilor şi antreprenorilor, republicanii s-au străduit să câştige voturi prin dezvoltarea economiei şi ridicarea nivelului de trai, adică printr-o metodă de modă veche – câştigul voturilor. La pol opus, democraţii au înţeles că e mai simplu să cumperi voturi, decât să le câştigi. “Să cumperi” nu în sens direct, bineînţeles – ar fi ilegal, ci în sens figurat: să cumperi voturi prin gratuitate, oferind tot felul de privilegii: locuinţe la preţ redus, alocaţii băneşti, medicină gratuită, ipoteci ieftine, tot felul de pomeni, introducerea în ţară a milioane de imigranţi semianalfabeţi ş.a.m.d. Evident, un om care primeşte totul gratis îşi va susţine donatorul, adică va deveni total dependent de el, aşa cum un animal din grădina zoologică devine sclavul celui care îl hrăneşte. “Moca” costă mulţi bani; de unde să-I procuri? Doar copleşindu-i cu impozite pe cei care muncesc. De aceea programul de partid al democraţilor a devenit re-repartizarea averilor, cu alte cuvinte, “a deposeda şi a re-împărţi”, vechea lozincă a comuniştilor. Astfel, partidul democrat a luat-o spre stânga. Foştii proprietari de sclavi au hotărât să se întoarca în trecut şi să înrobească toată populaţia americană, de data asta indiferent de rasă şi culoare. Noi doi am trăit sub dominaţia sovietică şi înţelegem foarte bine că am fost sclavii sistemului.

Proprietarul de sclavi, stăpânul era statul. Ei bine, exact această orânduire le e dragă democraţilor stângişti americani; e chiar scopul lor.

Republicanii au înţeles ţelul democraţilor abia către sfârşitul preşedinţiei lui Clinton şi s-au apucat activ de alegeri, dar au dat-o în bară cu candidatul: preşedinte a devenit Bush Jr, o personalitate cu totul mediocră. A stat la Casa Albă opt ani şi a făcut atâtea greşeli stupide, încât toată ţara a rămas cu gura cascată. Pe acest val de nemulţumiri Obama a devenit preşedinte. Prostovanii liberali suspinau înduioşaţi şi încântaţi: “Cât e de simbolic faptul că am scăpat de rasism şi am ales un preşedinte de culoare!” Nu realizau faptul că rasismul cotidian nu dispăruse, ci se schimbase – devenise din alb, negru.

Încă pe vremea lui Bush Sr. stânga a realizat că solul puterii trebuie cultivat din timp, îngrăşat şi arat periodic. Cum învăţa Lenin? Pentru a acapara puterea, acaparaţi mai întâi poşta, telegraful şi radio-ul.

Chiar aşa au procedat democraţii, pe obiective contemporane: au acaparat practic toată mass-media şi industria de divertisment (Hollywood, Broadway, ziarele, revistele, Google, Facebook etc). Educarea generaţiilor tinere a intrat sub oblăduirea profesorilor stângişti din colegii şi universităţi (pe bani “moca”, sub formă de granturi). A început o spălare a creierului la tineret de un calibru nemaivăzut. Îmi aduc aminte cum am fost cu nevastă-mea în 2001 în vizită la fiul nostru, pe atunci student la Berkeley. Ne-a zis: “Sunteţi naivi şi nu stiţi adevărul; profesorul ne-a explicat tot: nu teroriştii arabi au distrus cele două turnuri din New York în 11 septembrie, ci CIA, la ordinul lui Bush”.

Orice profesor cu nesăbuinţa de avea păreri proprii e dat afară, fără şanse de a găsi de lucru la altă universitate. Disidenţa e pedepsită aspru, iar libertatea cuvântului e tăiată categoric şi agresiv, deşi, spre deosebire de Uniunea Sovietica, disidenţii încă nu sunt arestaţi.

Dar poate e doar o chestiune de timp? În campusuri, Antifa e activă (“antifascism”, în noua lor limbă) – aripa războinică de stânga a partidului democrat, care aminteşte prin acţiunile sale de Gărzile Rosii chineze, de cămăşile marron ale hitleriştilor şi de cele negre ale mussoliniştilor. Nu ştiu dacă stângiştii au învăţat lecţiile bolşevicilor sau poate l-au citit atent pe George Orwell, dar au înţeles puterea redutabilă a cuvântului – lucrul va deveni conform numelui. Astfel, au făurit limba ipocrită a corectitudinii politice.

Cuvintele au căpătat sensuri care le convin: infractorii şi hoţii au devenit “cetăţeni cu morală alternativă”, idioţii - “oameni cu gândire specială”, negrii - “afro-americani”, retrograzii- “progresişti”, omul cu păreri diferite de cele de stânga e etichetat “fascist”, fasciştii se chiamă “antifascişti” ş.a.m.d. Acest limbaj nou s-a dovedit a constitui şinele pe care au hotărât să intre în birocraticul lor… socialism? Nu, fascism! Poate că asta îţi sună inedit, dar tocmai fascismul clasic e idealul democratilor. Ca să înţelegi, îţi explic diferenţa economică dintre socialism şi fascism. În socialism, totul în ţară e naţionalizat, adică aparţine statului; statul are monopol în productie şi e unicul distribuitor al muncii, cum era în URSS. În fascism lucrează capitalismul: aproape totul e privatizat, dar statul dictează ce să produci, în ce cantităţi, pe cine să angajezi, pe cine nu, ce asigurări să cumperi, ce metode să foloseşti în tratamentul bolnavilor etc. În fascism e nevoie de o birocraţie de stat masivă ca să poţi ţine capitaliştii pe o lesă scurtă. Aşa a fost în Italia lui Mussolini, in Germania hitleristă. În sfere sociale si politice, fascismul şi socialismul sunt fraţi gemeni, dar în sfera economică, fascismul, datorită capitalismului, e mai eficient, de aceea se poate spune: fascismul (şi nu comunismul!) e stadiul superior al socialismului. Asta e şi visul democraţilor stângişti – să transforme SUA într-un stat fascist, deşi ei nu gândesc în aceşti termeni despre ei înşişi.

Obama a început să transpună activ în viaţă acest vis luminos, cu un succes considerabil. Nu-ţi voi povesti cine a fost şi ce a făcut – toate astea se ştiu şi fără mine. La început părea că preşedinţia lui era menită să elimine definitiv rasismul şi să unească ţara. Dar a ieşit exact invers. Rasismul s-a întors pe dos şi s-a îndreptat contra albilor, iar în politică s-a produs o scindare nemaipomenită între stângişti şi toţi ceilalţi. În toţi anii vieţi mele americane n-am văzut niciodată atâta ură. Se destrămau vechi legături dintre prieteni, în multe familii se produceau certuri şi chiar divorţuri. Eu însumi m-am separat definitiv de câţiva prieteni, după o lungă amiciţie.

Spre sfârşitul celor opt ani de preşedinţie a lui Obama, tehnologii politici dezvoltau o trecere lină a puterii către mâinile asociatei şi aliatei sale întru gandire, Hillary Clinton – o cucoană rea, coruptă până în măduva oaselor şi cu o pofta arzătoare de putere.

Şi iată că a venit noiembrie 2016. Nimeni nu se îndoia de victoria lui Hillary asupra excentricului şi limbutului businessman Trump. Dar nu s-a întâmplat aşa. Trump a învins într-un mod neaşteptat. Asta mi-a adus aminte de distrugerea armatei sovietice în 1941. Democraţii s-au îngrozit – construcţia luminoasă a sistemului lor, care mergea atât de bine sub Obama, s-a clătinat. A tunat şi a fulgerat. Catastrofă!

Problema nu e dacă Trump e democrat sau republican, ci faptul că a apărut ca un hopa-mitică din lumea total necunoscută lor, lumea antreprenoriatului liber. El nu era câtuşi de puţin legat de birocraţii de la Washington, nu depindea de niciun partid, deşi formal fusese ales ca republican. Stânga a văzut în el o bombă cu acţiune lentă şi un distrugător al ordinii lor. Mulţi congressmeni şi senatori democraţi au refuzat să accepte legitimitatea alegerilor şi nu au venit la instaurarea lui Trump. Aşa ceva nu se mai întâmplase în America. Pe străzi, cohorte de prostălăi tineri, spălaţi pe creier, plângeau în hohote, înecându-se în muci, boceau isteric şi-şi smulgeau din cap părul de culorile curcubeului, fapt.

Sursa: John Gionea