PR-F&BT. - Mere pădurețe 45 (necorectat/needitat)

Mere pădurețe 45

     - Istorie adevărată, nu adaptată de comuniști-1945-1989, laura

     - Doar un Extras din minunatul articol al Domniei sale, întrucât eu de aici, de peste ocean   nu am voie să trimit  și considerațiunile autorului. Imigrantul nu are voie să facă politica statului din care provine. Multe , mulțumiri și recunoștință, Mult Stimate Domnule Profesor, Miodrag Stonojevic, Melania Rusu Caragioiu

Profesorul sârb Miodrag Stonojevic, despre istoria adevărată a Ardealului

,,Sunt derutat şi confuz, neputând înţelege cum este posibil să nu existe în rândurile poporului român, “paşnic, binevoitor şi primitiv” un profesor de istorie altruist care să explice ungurilor ABC-ul istoriei lor efemere:

  – în anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei.

– în 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), în total 225.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad.

Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic).

Incursiunile lor sângeroase s-au desfăşurat în toată Europa, ajungând până în Spania, până când Otto I cel Mare i-a umilit la Lechfeld în 955.

 – Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) unifică triburile ungureşti şi le creştinează. Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor din jur: germanici, valahi, slavi, acest proces fiind de fapt esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic popor migrator asiatic în Europa.

Personalităţile proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri: Matei Corvin, Petofi Sandor (Petrovici Alexandar – sârb, părinţii lui nu cunoşteau limba maghiară), Kosuth Lajos – slovac, precum şi majoritatea regilor Ungariei.

   În 1910 un istoric maghiar recunoaşte că doar 10% din unguri sunt urmaşii celor şapte triburi maghiare stabilite în Europa în 896, restul fiind populaţii maghiarizate de-a lungul timpului (valahi, germanici, slavi).

De fapt cum ar putea un ungur blond din zilele noastre să fie urmaşul cetelor mongoloide venite în Europa în secolul IX ?

Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.

– Înfrângerea maghiarilor de la Mohacs din 1526 în faţa turcilor şi cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei a fost anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devenea paşalâc turcesc.

  Transilvania rămânea principat independent sub suzeranitate otomană.

– După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexiunile fiind  recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).

   – În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie.

– În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel momentimperiul Austro-Ungar), având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.

– În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent iar Transilvania alege să se unească cu România.

Trebuie să subliniez imbecilitatea revizioniştilor unguri.

 Cum pot susţine că Transilvania a aparţinut Ungariei 1000 de ani, când regatul Ungariei a dispărut din 1541 până în 1867, perioadă în care a fost paşalâc sau provincie habsburgică, în timp ce Transilvania a fost voievodat autonom de la Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) până în 1699 când devenea provincie austriacă (ca şi Ungaria de altfel).

Deci Transilvania şi-a pierdut independenţa în 1699 şi a aparţinut până în 1918 Imperiului Habsburgic, nicidecum Ungariei (care din 1526 până în 1867 nu a existat).

    – În 1940, în urma Dictatului de la Viena, o parte a Transilvaniei a fost cedată (pentru prima dată în istorie) Ungariei.

Harta: Aşa arăta România în 1941, după ce fusese sfârtecată de ruși, unguri și bulgari, înainte ca generalul Ion Antonescu să preia conducerea Armatei României…

Până în 1944, când revine României, ce au făcut ungurii în Transilvania?

Ce ştiau mai bine: au ucis valahi şi evrei, consideraţi rase inferioare.

Gena lor asiatică i-a ajutat pe unguri să devină cei mai zeloşi executanţi ai teoriilor rasiale naziste, golind practic Transilvania de evrei.

  În perioada 1940 – 1944, timp în care Transilvania a aparţinut Ungariei, populaţia evreiască de aici a scăzut cu 90%, marea majoritate fiind trimisă de către autorităţile maghiare către lagărele de exterminare naziste.

La fel s-au purtat şi în Serbia odată cu invadarea alături de germani a Iugoslaviei în 1941.

În încheiere, ca să sintetizez relaţia dintre băştinaşii valahi şi alogenii unguri, îmi îngădui un scenariu:

 Un ungur pribeag bate la uşa unui valah. Acesta, ospitalier, îl primeşte în casă. Îi întinde masa, oferindu-i ce are mai bun în cămară.

Ungurul, în timp ce se ospătează, pune ochii pe nevasta valahului (frumoasă, bineînţeles) considerând că ar fi normal ca după ospăţ valahul să îi ofere şi un desert, adică nevasta.

Indignat de faptul că după ce s-a săturat, valahul nu-i oferă şi nevasta, ungurul îi trage o palmă zdravănă valahului şi încă una.

Înainte ca mămăligarul să se dezmeticească, ungurul fuge pe uliţă strigând din toţi rărunchii: săriţi oameni buni, că mă omoară valahul, sunt o victimă.

    Aşa că, valahi, fiţi înţelegători şi daţi-le şi nevasta, dar vă avertizez că nu le va ajunge.

    Următoarea lor dorinţă va fi casa voastră.”

Profesor Miodrag Stanojevic

     - Eu ce am mai mult de zis, aiesta e un adevăr, dar pe români, valahi, decât Dumnezeu drăguțul îi credea şi era bun cu ei, cu aceşti neaoşi români şi plini de făinoşag şi calm mai, rar, ardeleni, transilvăneni. Pe undeva grozăvia ansamblului Semenic se aude, în surdină şi-n sufletul meu omenia unui a lui a fi se desfată dincolo de tot ce e politic care mă sâcăie, că n-ar fi un verosimil dulce ca laptele, într-un fel dintr-un bine ancestral, în a fi plauzibil, că e un bine făcut bla, bla, că hula la ce ne-om gândi la bolă şi la ce nu-i bine, noi putând mai bine/nu crezi, omule? Refuzăm răul, pur şi simplu aproape ştințific, nu-l face, că nimic nu se compară cu starea de bine, că se construieşte o stare de bine, cum şi la Lupu, îi palace a hori şi-n pădure miele luate de la stână câte tri... îi place de adevăratelea, nu doar a glumi, îi place a le tăvăli, a le îndrăgosti.

     - Da e adevarat ce spui. Eu stiu ca nu putem schimba eu si cu tine naravul lupului pentru ca majoritatea isi gaseste scuze si isi baga capul in tarana ca strutul, vai ca am copii si televizor in culori si trebuie sa le pazesc, ii inteleg insa mai tarziu cand vor citi copiii copiilor nostrii cartea sa vada ca am incercat dar ca nu am avut cu cine. Majoritatea criticilor bat campii si ocolesc adevaratul motiv: BANUL, care este coruptia, hotia si lacomia “burtosilor” carora nu le pasa de societate si specia umana. Nu ma intelege gresit, nu doresc sa fie saraci ci doresc sa respecte societatea in care si-au realizat visul si sa-si plateasca taxele, nu sa le eschiveze. Si-au creat portite ca sa fure legal si sa duca societatea in saracie si mizerie. O astfel de patura o consider bolnava si daunatoare vetii, tot atat de periculoasa ca si virusul. Daca ii lasam sa continue, nu vom sfarsi decat sa fim MACINATI de ATITUDINEA LOR in extinct si automat, IN FINAL ne vor urma si ei, caci fara mediul inconjurator si comunitate nu vor putea supravietui. Ei insisi demonstreaza ca sunt mai efectivi in exterminarea vietii decat virusii.

     - Ce face DNA-ul pădurilor, că unul la televizor dezinformează, vorbeşte aiurea-n tranvai, că nu se stă bine, că se taie păduri şi se fură dar Farfuride/ Dandanache, turuie confuz, ca în O noapte furtunoasă/ O scrisoare pierdută (din fericire, în plenul mafiei şi deşărtăciunii, că unii doar hodorogesc, trec prin demagogia vorbărie fără fond şi esență, o poluare şi alții fur pădurile demențial, destul de trist, neartist distrug ecologicul, bio-sănătatea pământului, distrug cu tovălugul prostiei, că nu suntem povita, în existențial, din dreptul de a fi, că unii chiulesc de la adevăr, că ne vând fără scrupule, din vina cozilor de topor, si daca se poate in America de ce sa nu se poata si in Romania, sa nu se uita ca "pretinii" apuseni l-au salvat pe Basescu de la suspendare! Atentie si  la Iohannis:  "decat sclavi la rusi mai bine sclavi la americani"  SI SCLAVI AM SI AJUNS! cădem liber ca lideri feştiți ca ouăle pictate, cu beşini (nu se pricepe esența pădurilor, esența religiozității şi a credinței, în Iisus Hristos-dreptu la veşnicie).

     - Sefu vrea sa va luati la bataie cu politia ca sa intre si el in rand cu Trump. O “comedie cu olteni” planetara.

     - Ce crezi, că ne poate induce în depresie, căpială? Năucitoare minciuna. Cu ce ne relaxăm ca să fim în armonie cu noi înşine, în veşnica provocare? Pe un criminal aieştea, îl execută şi gata, dar aieştea considerindu-l serios, cade însă, pe mâini bune... şi e salvat. Restartăm sistemul? Jennifer Taylor, de ce americanii tăi sunt civilizați, dar războinici, ca cowboy-ii lor înaintaşi, pleavă a societății?! Mă dezgustă şi acest Trump, şef de opincar-pistolar, precar, fără nici un Dumnezeu, că subordonații nu-l ascultă, nici nu-l bagă-n seamă, că joacă secundar într-o comedie social-umană, pare-se fără nici o indicație dată de aristrocratul Onore Balzac. Nu citi maistru Cung fu, ci maistru Ion Creangă, chiar dacă Cung fu e consăteanul lui Ming al tău. N-ai mai căscat gura să şprovăii despre ea, despre răsărita di Țara Soarelui. Trebuia să-mi răspunzi la ce te-am întrebat, nu aiurea în tranvai, dând-o pe arătură băgându-mi sub nas frumoasele vorbe a lui Ioan Miclău Gepianu, care-i îngrijit şi îngrijorat ca nu cumva să ne grijească ca veteran a scrisului (e un scump, nu, că s-ar linguşi cu vorbe pretențioase, sărind vădit  peste greşelile mele de redactare a Merelor pădurețe ca om de bine. Cu amândoi, Ben, retrăiesc o sinfonie, balada lui Porumbescu şi un ceva altceva a lui Enescu, un excelent al compliment-ului şi nu-mi rămâne decât să vă mulțumesc,că, chiar dându-mi un sfat mă încurc şi nu ştiu, Ionică de Gepiu, dacă l-aş fi urmat, că sunt un figuraş cu răpăguş fecioresc, pitoresc, în fițe. E un colorar de probleme. 

     - „O veste trista. Azi, 9 iunie 2020, in jurul orei 9 A.M., a plecat sa le cante ingerilor marea noastra artista Georgeta "Gigi" Marga. Avea 91 de ani impliniti pe 22 aprilie a.c. a anunțat pe pagina personală de Facebook, jurnalistul Grigore Culian. Dumnezeu s-o ierte si s-o odihneasca in pace! S-aveți o vară din cale-afară bună şi plină de sănătate şi fără boli!

     - America ştii, ori nu ştii, că-i răvăşită, de nemulțumirile ei, măcinată pe deasupra de rasism, de necivilizația care există, că mai este necioplit şi Trump aiesta, mare figură a tangoului fără sens, nu-i aşa verişoară cu origini sănătoase din România? America e stroşită, zdruncinată, zbucimate, de prostia şi zăpăceala ei istorică, că nebunii puşcă elevii, în şcolile de marcă din elita, crema, societății şi asta e un stil de viață. M-ai făcut să am inima deschisă, dar oare voi scrie şi o frumoasă istorie ca Neamul Şoimăreştilor?

     - Tu deja scrii o istorie a acestor vremuri. Ce fel de “Neam” va iesi il lasam pe Dumnezeu sa hotarasca. Eu am mare incredere in El. Asa ca nu te mai gandi – TRAIESTE!

     - Filmul Pe Aripile vântului, film american, cu subiect de rasism, c-asta era la ordinea zilei, în acele vremuri cu trai sprâncenat, cu viață grea, cu viață grea şi fomete. Relaxat nu sunt ca să-mi fac de cap scriind cum scriu ca pe apă. Ben, nu-mi fac de cap pentru a mă lupta, în Spania, cu morile de vânt îndrăgostit de sanie cu zurgălăi, în, cu nota zero la purtare ca Romulus Cioflec artist, în impresii de Român Cutreirând Spania ca un Sfânt Sisoe, că nu noi suntem primii, dar nici ultimii scăldați, în omenie şi veşnicia lui Iisus Hristos-dreptul de a evada, în nemurire cutremurat de indignare, că autorul cărții amintite: Romulus Ceoflec e categoric printre scriitorii uitați, deşi editurile au depus efortul să-l restituie redescoperindu-l, în fenomenul literar românesc, că Perpesecius îşi dă silința, că fizic a existat ca Panait Istrate, alt scriitor fără linişte interioară, dovadă şi o neciesitate să existe justiția literară. Multe lucruri le gestionezi mai cu greu, că dorul ca oeice dor nu-i îndestulător, satisfăcător nici pentru cel care e muncitor călător, că cine să te finanțeze să ții, să-ți menții paşii către ce eşti botezat, că potrivit autorităților, nimic nu e uşor nici pentru agricultori, nu-i uşor, că uşor nu mi nici mie ca scriitor. Unii când se nasc zic notele muzicale, dar culmea, Daria a rostit; tată şi chiar când în fața treptelor, a căzut lovindu-se la genuchi, ea mă striga pe mine, cu toate că eu eram, în Osoiu, dar pădurarul mă anunță şi genuchiul ei e sutural la dispensar la Recea de asistenta Căprar, o suturase cu şase copcii, fără anastezie, că era proastă aprovizionarea şi atunci, c-asta era tonalitatea din satul românesc, că era o regulă, în regulă? Cu viziunea blândă a fllmului Pe Aripile vântului a fost retras de pe platformă fără ca aici să mascheze răutatea lui Trump/ corupția şi batjocora existentă, în sistemul american, că eu transcriu trauma care transpiră bla, bla, că-i multă instabilitate ca la ruşi, în Rusia care îşi extinde, nu răstrânge puterea şi e ca un aer mai rece cu ploie cu gridină, cu ploie cu găleata, torențială, cu piatră cum afla George de la frate-su, Viorel Ferghete, dintr-o scrisoare c-ar fi fost, în Sâmpetru-Almaşului, în vara lui 1925 distrugându-se recolta, deşi mergea vorba, că sâmpetrenii harnicii proiectau după nevoile lor să înalțe un nou lăcaş sfânt, o bisericaă din piatră temelia şi zidurile solide din cărămidă, că-n acest sat sărac existau săteni-eroi, dar ce ştiu nătăfleții corupții de astăzi, că se gândea măreț, în preajma unui un alt război mondial, al doilea, când Veronica avea să se piardă, imagiți-vă, se pierdea prin nesfârşitele păduri cu lumea magnifică a lui Duliş şi Cal Bălan, haiduci cu stil din cauza stângăciei autorităților şi a societății nedrepte cu grofii care făceau ca țăranii să ducă greul cum sub neo-comunişti țăranii sunt subjugați şi fără protecție socială, în zilele noastre, că nu se da un scuipat pe țărani, pe această mulțime martiră a satului decăzut din supremul devenind satul de plâns, cu ce şansă de aşi reveni pentru a merge mai departe cu forțe noi phonex ca să ne simțim în siguranță. Era aşa, în dorul lelii:

-" Hai, Pavele, că poți, fiu-ai fericit, că-i o marcă ştada!" Ceva special, de marcă (tot aud şi eu vorbele aiestea, aşa că nu-i nevoe de bla, bla. Duliş gândea:

-"Când e vorba de săteni şi familie, legea să aştepte". Sub altă şmecherie tot mai sunt restricții cu mască, sub maacă fără a fi o stare juridică justițiară, deşi este o zăpăceală, că e o înghesuială, că te trezeşti concediat ca picătură într-un ocean vulnerabil şi fragil ca un cofrag de ouă, învățând ceva nou pro siguranța noastră, că ceva e încă în neregulă cu semnal de alarmă, că totul e bulversat social-uman stânga-dreaptă ieşindu-se din litera legii, fără ofertă uluitoare de lucru, că pe cine mai înteresează în băile de mulțimi pe străzile Americii turmentate de cruda realitate al războinicilor fără nici un destul de bine la refuz, că-i o bolunzenie, în gona după aur şi circ, la noi dominând omenia de România oricine ce-ar zice că de nu cură picură enorm torențional. La noi nu, că suntem mai catolici ca papa, în satul românesc nici de sămânță nu există corona virus şi care-i concluzia (unora li de fotbal, în penalti). Totu-i un bell, din Frumoasa şi Bestia, din America lui Trump, dar ce vorbim, că debandada li legislația, că spune-mi cu cine te însoțeşti ca să-ți spun cine eşti (cu ce folos şi cu ce avantaj deconectant? Unii sunt dintre băieții buni, cu corectidunine, dar să cităm ce scrie pe patul de moarte poetul Ion Chiriac: "Cu mine sau fără mine lumea nu va fi mai bună, nici mai rea". Şi indiscutabil aici e prețul evadării, în nemurire-fericirea celorlalți, un provita al vieții, dar pe mine, cu ce mă justifică, că n-am salvat viața celui rătăcit, în pădurile din apropierea lui Ben Todică şi a oraşului Victoria. Citiți cu atenție, cât de larg şi generos scrie despre mine şi Ben, cât de larg şi generos-responsabil o face, în Filoverba vol.Vl, profesorul Dan Şalapa. Nu mi-o venit volumele mele de la Sitech, dar alături, îți voi trimite vol. Vl Filoverba, o carte cu vederi largi ca ferestrele deschise către Rai/ raiul trăirilor artistice înteresante. Nu te enervezi, tu foc de paie, foc cu foc nu ataci impulsiv, că la ce am readuce, în actualitate prostiile noastre, că dacă iubeşti treci peste hopuri, bazaconii şi piedici, că nu dăm curs la orice, că de ce am fi contra? Ne uităm către ce urmează? Sunt decepționat, îngrijorat, că Simona Halep merge, în dezmănțata Americă a lui Trump.

     - Are contract cu ei, cu agentia care o reprezinta si care a ajutat-o sa devina stea international prin aranjare de meciuri si antrenament. Merge dupa dolarasul American, dupa papica ca daca i-ar trebui altceva gaseste in Carpati mai buna ca oriunde – iubire sanatoasa, ciobaneasca, desigur.

     - Iancu haiducu dă apă la moara lui Tudur Vladimirescu, un Vladimir din Vladimir care nu era “faloş”, că-l durea de poporul norod, că nu era tagma jefuirorilor, ci nişte “neaoşi” de rând care e unul pentru fericirea celuilalt, c-aşa era românul provita unul pentru celălalt. Tudor şi-a aflat ființa neamului şi aşiderea Iancu Jianu cătrănit şi călit ca oțelul. În tot e răbdare şi Domn Savaot, c-altfel la ce mai e bun să trăim? Răii trebuie să plătească. Iată mă omule un alt Nică Creangă din lumea satului copilăriei noastre, o carte cât ține vara din caale afară, că Pe umerii tatii renaşte un alt Humuleşti să evedințieze, în care Creangă bravul povestitor renaşte cu înțelepciunea nativului povestitor, prieten parcă tot a marelui Eminescu care vivace şi, cu stilul lui hâtru de povestitor nelimitat îmulțit în har, că şi el relatează surprinzător fără pretenții: "Mi-aduc aminte ca acuma de locul unde am deschis ochii pe lume. Sat cu pământ negru ca smoala, cu grâu în spic cât vrabia  şi cu porumb verde mătăsos de te pierzi în el călare. Numele Slobozia-Ciorăşti şi-l trage pe semne de la ciori c-aşa de multe erau. Întunecau cerul şi-ți asurzeau urechile, mai ales primăvara când îşi făceau cuibul şi-şi depuneau ouăle." Eu sunt încăpățânat ca un catâr, tânăr asin pe care Iisus de Rusalii intra lămurit de personalitatea lui însemnată, intra din fericire călare, în Ierusalim deschis şi luminat de soare înconjurat de vorbe şi mişcare, dar eu încăpățânat nu mănânc ca să ajute pe Daria şi să poată strânge masa, că vine nemulțumită te miri ce vine Mihaiela (Daria s-ar feri ca de foc de cearta ei). Cum s-adune de pe masă dacă eu nu mănânc s-o poată face? Eu o enervez pe Daria cu neascultarea mea (sună grav, dar sunt obraznic fără bun simț şi bunăcuvință. Ea are muncă, în plus şi nu ştiu de ce sunt cum sunt, ei neplăcându-i să fie gospodină cu rost, ordine şi disciplinată de folos, să semene lui mamă-sa Vica, dar la ea ceva nu merge, n-are firea lui mamă-sa). A fi patriot e a scrie şi cum scriu eu şi dulce cum a scris nativ acest Ion Hânguleşteanu, tot un pui de român din moldova lui, Dragoş-Vodă, Ştefan şi Ion vodă cel Cumplit... şi aşa mai departe. A brava cu asemeni lecturi sunt de bună veste şi de fascinantă şi admirabilă poveste (asta înseamnă a fi minunați). E un mod de a fi, în drept de a fi. Ca atare autenticul te frige, că inima după valoare plânge. Cine poate pătrunde toate tainel aprofundate şi mai mistere, maistre? Nici Proust n-a făcâcut-o căutându-şi timpul pierdut. Unii zic idilic că l-ar fi găsit, dar asta-i doar teoretic şo ipotetic, uneor nici Căutând după mere neştiind, că de anume ne căutăm fericirea, că parctica, "praftica", ştie şi Dan Şalapa, că efortul ne osteneşte, ne omoară, nenicule şi asta nu prea la mulți ne place, să transpirăm, să asudăm ca marhăle, prin toți porii şi să putem animalic şi neigenic, a hoituri, chiar dacă rezultatul muncii e bun, e încântător şi omenesc, plin de omenie şi de haznă, plin de fericire pentru ceilalți. Uneori, nu recent, dar de aiurea, prin timp, în cap era un talmeş-balmeş care mă făcea pârlit ca "Pârlitul lui Marin Preda, proza de de debut descoperită înteresantă de poetul Miron Radu Paraschiescu şi pulicată, în Popasuri? (cine mai şti?) Oricum un prim pas, în istoria literaturii, că era un lucru bine făcut (despre mine nu m-am întrebat: voi reuşi? De amăgit cine nu şti că omul se amăgeşte visând cai verzi pe păreți? Prea puțini, când n-a fost o inflație de scriitori marcându-se ca atare prin cărți publicate (Mie nu-mi băgase nimeni în cap, că voi fi... Nici, în ce scriu, n-am nimic concret, iar înşiruirea de vorbe e doar muncă, robotă, dar nu o operă. Eram mai împrăştiat fără să pun piatra de temelie, temei, în ce scriu (tu moşmondeai, dar cine să te sfătuiască: cum să scrii, în cidă, că te întrebai: cu cei mai breaz altul ca mine? Cu ce-i mai om? Nu vedeam, că scriam fără noimă şi fără esență, cum scrie Pădurea Nebună. N-are nimeni nevoe de tânguiri, de nimicuri ca-n Desculț, dar eram redus, că n-aveam încătro, cu cultura generală pe nicăieri neavân sentimentile anti-războice, din Jocul cu moartea (filmul Cenuşa imperiului) sau, În ce mult te iubesc (de ce iubesc femeile, Mircea Cărtărescu). O dragoste ca dragoste ce se dă prin dăruire reciprocă, că dragoste secretă hormoni punându-te-n dificultate deşi se secretă endrofină din belşug şi la dispreție până la saturație (plus de fericire, c-aşa era ecuația şi combinația mea cu Bio-Vica.

     - “Nu vedeam, că scriam fără noimă şi fără esență, cum scrie Pădurea Nebună.” Nu te vezi pentru ca nu esti destul de educat ca sa te vezi dar peste ani cand te vei citi vei plange cu lacrimi cat mazarea. Nu ma intreba de ce ca nu stiu nici eu.

     - Regizorul Sergiu Nicolaescu era şi actor, inginer spcialist, în ce inginerie, nu ştiu, că nu m-am silit să ştiu, dar un adevărat artist, în arta şi, în indrustia omenească a filmului, el, Nicolaescu fiind ca un general, în armata lui Mihai Viteazu şi eu fiind doar cinefil impecabil fără să văd, fără să am leuții suficienți şi dor ca să îmi piermit să vizionez, chiar toate filmele importante istorice cu iz de România. Un om ca aiesta e esențial şi pro-vita cu voință şi conştiință românească rară comoară autentică.

     - L-am cunoscut personal, l-am filmat, l-am vizitat acasa si am vorbit cu mama lui, L-am gasit in Australia in enciclopediile filmului International, pe el singur si pe Jean Negulescu care a facut primul film pe ecran lat din Hollywood. Filmele lui Sergiu Nicolaescu se predau la universitatea de film a lui Steven Spiellberg. Sergiu a terminat Politehnica din Timisoara. Un om tare de treaba.

     - De ce e cum e nu trebuie să ghiciți, ci doar materia cenuşie puneți-o la contrebuție şi descoperiți de ce un om contează, în frumos, armonios şi luminos. În ce scriu vreau să se întrevadă lumina zorilor care te face într-adevăr cu adevărat fericit ca talentu-mi să nu aibă oprelişte, cum zice Fuego, Zeica Buzura, Radu Ulmeanu şi Alex.Ştefănescu, ilustra Irina Petraş, preşedinta uniunii filiala Cluj, care nu scrie nimic despre cărțile mele, dar când o văd la birou nu-mi zice:

     - "Pavele, la ce mai scrii, în drag de România mea?"

     - Pai ce pretentii ai de la o unguroaica tare ca piatra. Cred ca e unguroaica. Nu stiu.

     - Eu ce să zic, că-i punct şi de la capăt, că ce sculptez cu înțeles, lapte gros şi popa prost, că multe din lumea asta nu le ştiu, Doamne! Da un fenomenal şi talentat, profesor şi maiastru, în cinematografia filmului (el mi-a aducea liniştea, în viața mea, ca Mirabela Dauer, ca femeie tot o Vica?)

     - Mirabela e si preferata mea in muzica usoara.

     - E NEMȚOICĂ DUPĂ NUME, DAR NU CRED CĂ-I ARDELEANCĂ CA BIJUTIERUL LIMBII ROMÂNE, TUDOR ARGHEZI, CLOCITOR  AL MĂRȚIŞORULUI. Vica te rog să te întorci acasă, că te aştept să vii, Vica! Uneori diafan şi profan, spontan, spun, că viața e frumoasă, prea frumoasă, cu multă culoare şi cu multă iubire-căldură, soare, în viață de binecuvântare, a unui om, un om necăjit, dar iubit de Vica. E din România cu sinfonia florilor şi doinelor, cu rost, în drag de şi făinoşag de România mea. Indiferent ce facem, Ben, timpul nu-l rentoarcem, dar nici Vica, nici ca spiriduş, nu se rentoarce, că ea-i doar un spirit.

     - O sa mergem noi dupa ei.

     - Dar de ce dezgropi morții, că acasă, rentors acasă e Dumnezeu, că el vede şi cunoaşte năravul meu (pasiunea îmi dă puteri şi aripi, că dacă mă socotesc, cu ce-s eu şi cum pot fi eu mai rău ca eu?) Dacă aduceam vorbă de frate-meu Mircea, cu tata ducându-l la Huedin, de aici de la primărie un Aro ducându-l la casa de copiii de la Prundu-Bârgăului (cu greu l-am convins, că trebuie să meargă şi dacă trebuie l-am convins promițându-i, că-vacanțe am să merg după el ca să-l aduc acasă la Aghireş-Fabrici şi mutat şi la Abrud şi de aici ca om de cuvânt l-am adus, că şi lui mama-i era dor de el (erau iernuri grele, dar cu toate peripețiile, că mocănița mai întârzia zileşte, dar eu tot îl aduceam pe Mircea, în Aghireş-Fabrici. Eu fără Vica nu-s, în elementul meu de bumerang, în casa matrimonială, că au cine zice, că mie-mi merge strună, în zona de familie confuză (sunt cumva solar ca Leonardo de Caprio, deşi nu sunt Leonardo de Caprio, că nu totă lumea e?) Se gândesc unii cum le-a fost, în trecut cu stare benefică (dar cine trăieşte doar, în starea de bine, că de fapt care mi locul meu în lume? (cum pot fi debusolat şi fără orizont?) Da, scriam, când scriam copil fiind naiv, fără nimic imperative (mă uitam peste scris şi era diluat şi practic, nu povesteam ceva care să pară înteresat), dar eu ca să mă dezvinovățesc atunci exersam să scriu, mă antrenam, dar nu sunt/eram suficient, superlativ, sportiv şi competitiv/ intelectual -tradițional şi național, că doar mă aflam, în vorbă, sprovăiam, băteam apa-n piuă, n-aveam pregătirea necesară, dar totul nu era decât o logoree care imprecis n-avea unde şi de ce să mă ducă la performanță, eram, în tot fără miez, fără substanță care să concretizeze un nărav, o întâmplare cu Halaripura Dumitru, că revăd aiureala mea de atunci, însă nici o altă concluzie ca să exceleze prin proverbial şi inedit amintirile, pățeniile, mele, că fără trăiri nu eram, că eram viu şi al naibii ca oricare ştrolobat, elev-şcolar afectat chiar de tot ce făceam nesocotit, că judecam mai nerumegat, nejudecat, eu habar neavând de extratereştii care îți înflăcăra, Ben, imaginația, în Ciudanovița, după ce părinții tăi din Iezer-Piueşti s-au mutat la bloc). Nu toți ungurii erau răi, că nu mai departe unul Kadar Iozsef a scris despre satele româneşti, în 9 volume -Monografia Județului Solnoc-Dăbâca (în vol. lll, pag.492 scrie despre atestarea şi documente etno-istorice despre Sâmpetru-Almaşului, Sălaj, reşedință de județ Zalău). Satul meu natal este aşezat, în sud-est al județul Sălaj, în depresiunea Văii Almaşului, pe un afluient răsăritean numit după râul care străbate satul adăugând debitul lui de apă uneori peste vară secat, adăugându-se văii Almaşului care din Hida corind, în Baica şi de aici pe la Jibou vărsându-se în valea Someşului care la Dej are confluiența Someşul Mic cu Someşul Mare.Sâmpetru cu Almşului se distinge, indentifică, satul meu, de alte sate cu numele de Sâmpetru dispersate prin țară. Într-un ținut deluros, Sâmpetru-Almaşului, din podişul Someşan, învecinându-se, în partea vestică:Hida, Baica, Trestia, Racâş, Bălan..., în nord Dragu, Fizeş, Stupini, Strâmba. Cine iubeşte nu şti de piedici, nimic nu-l poticneşte, în culori de nelinişte, că nu eşti singur, când ai pe Dumnezeu. Răii trebuie să plătească. După fuga lui tata, în cariera de piatră la Leghia şi la un an mutându-ne lângă tata şi ceilalți din familia, la câtva timp, când mă întorceam acasă, în Sâmpetru, înciotricam pe ungureşte cu Domnişorul Karoy ori cu evreul Iancăla, chiar dacă nu mi se învârtea, înciotrica, încă bine pentru exprimarea corectă a limbii maghiare, dar pentru cei doi şi chiar şi pentru Fery eram un fenomen, o minune, că eu Pavel nepotul lui Viorel, fătu şi feciorul lui Dragomir, sprovăvăiam, într-o altă limbă decât cea românească, că vorbeam celor doi ungurii din sat, pe limba lor maternă (ungurii aieştea erau neaoşi şi de omenie, puteai gândi ca despre ceilalți săteni că-s autohtoni şi de ai satului, că puneau cu toți umărul la greul satului, cum puneau regii nemți aduşi, în fruntea țării, că vezi şi tu cum devenea şi se punea problema, dar ca regina Maria, o altă Maria decât maica precurată, sfântă, a Domnului Iisus) ar fi de a casei, după cum se implica asemeni lui Vica, în Ciubăncuța şi se gospodărea şi administra treburile strigent, inteligent, cu bunăcuvință şi voință, având calități să dea sens vieții lor, cu rost şi folos neamului nost (şi ca ce rost i-aş vorbi de rău pe cei cumsecade, harnici, de omenie şi de treabă?) Eugen Barbu era greu de înghițit şi ca aspect, dar el a scris despre lucruri ascunse filmându-se filme iatorice (dar scurt pe doi: patriotismul nu-i pe placul unora şi un om ca el e acuzat ca alți patrioți, Adrian Păunescu/ Corneliu Vadim Tudor, da ce mă aflu eu deştept să vă spun tocmai eu făcându-mi duşmani cu nemiluita, c-aşa e la noi cel care-i mai bun ca celalalt, e invidiat pentru mai Dumnezeul lui. "Puneți mâna pe carte, nu urzică". (Virgil Neamțu, emisiunea România Câştigă, T.V.R.2) Poartă mască că salvezi şi-ți salvezi viața. Cum îmbogățind pe cei cu afacerea vânzării măştii, cumpărându-i masca, camăta cu măşti vândute la supra preț? Unele lucruri nu ni uşor să ni-le explicăm mai ales că nu-caragialeşti de-ale carnavalului mitochinesc şi de mojic moscovit, cu tam, tam şi bla, bla, în tăncăneală-logoree fără sens, nu că n-ai avea sens, însă noi ne explicăm mai greu, c-aşa ni capul mai cu moț. Nu-s caragialeşti stil tipic lui Dandanache/ farfuridi? Într-adevăr repetiția cu masca e plictisitoare, dar repetiția e mama înțelepciunii, mai ales, că-s mai greu şi dacă-s greu de cap, dar ce zice Dragoş Pătraru la Starea Nației? Totu-i ca-n  cazul Pinochio, păpuşă de lemn, da cine-i păpuşarul cu starea de bine? a omenirii care tremură, în fața minuscului nevăzut care ne-a transformat din oameni provita, în neoameni, în procesul de a fi.

     - E o mana de golani care de la Cardinalul Richelieu incoace si-au creat mecanisme de imunitate si fura fara mila. Banci particulare care creaza bani din aer si ni-i da inprumut inlantuindu-ne pe viata sa platim injugati interes. Din profitul lor nici macar taxe nu platesc societatii care i-a creat. Golani bolnavi, hoti, smecheri, sarlatani. Daca nu le luam imunitatea si ii facem responsabili de faptele lor, sa-i amendam atunci cand gresesc in aceiasi masura in care noi suntem supusi sa platim pentru un leu furat. 

     - Sunt lecții de morală şi greşeli de viață, dar ce ne dezvinovățeşte, că eu trăiesc şi Vica e moartă şi există doar, în închipuirea mea bolnavă, că nici imaginație n-am? Dar nu mai e ceva că şi aiesta Isărescu a turnat ca securist şi informator, dar cu tot răul făcut? însă tot bine-i merge, deşi-i din  tagma jegmănitorilor, din tagma exploratorilor, că pentru el şi Iliescu şi câți alții, e raiul pe pământul ast, alții temându-se să-i judece şi condamne pentru nelugiuirile lor.

     - Poporul trebuie sa-si retraga puterea din mainile lor.

     - Sunt vremuri de semănat şi vremuri de adunat, de recoltat, noi secerăm, Ben, ce am semănat? Apropo, s-a vândut onlaine Căutând după mere/nimeni nu ne are baiul, n-ar rând de noi? Nimeni nu sare, în ajutor, să ajute oameni cinstiți, ştiu?

     - Nu am ajuns sa verific inca daca sa vandut vre-o una dar daca da probabil ca avem si noi vre-un leu sau doi. Ca daca s-ar fi vandut mai multe am fi citit recenzii despre ea.

    - Nemernicii ciulii-bulii-mațe pestrițe anțe panțe fără noblețe ucid timpul şi aşa cu nerăbdare şi necruțare, fără cinste şi fără spiritul dreptății, că-n oamenii buni, nu se are încredere. Dacă vrem să obținem ceva, trebuie s-avem voință, nu să rămânem tot mărunți, la cheremul celor care taie şi spâzură fără milă făcând ce vor cu osteneala noastră? Revin la de-a mele: Aurelia fata lui George Ferghete, din America (USA) zice sinceră, lui bunica, Nastasia, lelica cum îi ziceau ele fetele duse de tatâsu, peste ocean, zice mai legată de dumneaiei decât soru-sa Anica: -"Lelică dumneata mi-ai fost mai mult decât o mamă", iar tata fetelor, George:

     - " Ce mai faci cumnată Nastasie? Faci-mi o mămăliguță cu lapte care să strige:

     - "George mergând pe gât în jos."Apoi:

     - "A trecut anul de când nu mi-ai făcut. Îți doresc mult bine şi-ți mulțumesc de cât mi-ai făcut".  Cum să spun, lui Vica, că Daria, deşi Vica se culca cu mine, cum să spun:

     - "Daria nu-i făcută cu mine?" Înseamnă că trăim sublim, că existăm, în regim, să-mi fii sănătos, armonios şi luminos, cu lucruri de calitate! Aiasta e experența de pe pielea ta, muzică uşoar, salam şi cartofi pai fripți, bucuria spiriduşilor că intrarea prin poartă a golăniei e în trombă, în goana după aur, da cu Babilonul, cum zici că-i, Ben, că unii se irosesc şi risipiți, îşi îngroapă talanții ca flamingo care vețuiesc, înafara globalizării omenirii. Experența ta e unică, intuitivă, creativă, că eşti, în elementul mioritic al tău unic, cu specific național cu diminețile unui băiat cuminte: Constantin Brâncuşi, dar cum să vă mai zic, că-s condiții de grindină, şperlă, prăpăd, pentru grădină, zice Irina Rimes care însfârşit, cu coloana e fără sfârşit, deşi George Şova, în detalii e cu liceienii şi e cu extemporale... şi declarații de dragoste pro-Limba română. Da măi, sincer la păreri, dar, tu, eşti cumpătat, după mine, cu punctul meu de vedere de omidă, nu-i aşa ca tânăra generație harnică şi cu talent înăscut, în vacanța prelungită? Aici e limba binecuvântării-mesie a iubirii omenirii, că noi trăim special național. Mi clar tu ai stilul tău de viață, descoperă-te! Copiii mici, probleme mici, copiii mari, probleme mari. Trebuie să înveți să te descurci, în viață. Eu cât reuşesc, că totul se mişcă, cum se mişcă? Lui Vica i-am spus cu subiect şi predicat, că o iubesc. Cum ea nu era liceană, dar cool, a înțeles ce şi cum chiar dacă nu-i păsa că scriu, a văzut singură, îmi ştia şi profesia de veterinar şi simțea uneori şi mirosurile, pe care le aduceam ca un animal ciudat acasă dar ea era îndrăgotită de Pavel şi eu nu ştiu ce afla la mine şi nici nu ştiu să-mi fi spus vredată, dar vădit nu aiurea, nu întâmplător răbdătoare aşa cum eram mă accepta cu toate lipsurile care le aveam. Avea tot ce trebuia să aibă o femeie dorită (acuma, că tot am vorbit de Vica, apropo: ce-ați reținut?) Eu caut să îmblânzesc timpul, în toată nerăbdarea lui ireversibilă, cu nepăsare ducând pe Marin Preda ireversibil spre van, în ciudă că era mai maistru decât Marcel Proust un incomparabil şi impecabil, capabil şi util, în durabil, mai fragil decât scriitorul român pe limba română stăpân, celuilalt francez, cu limba franceză limbă maternă, cu îndemână. În filmul Secretul măştii film corean, e o istorie crudă şi atroce ca-n alte filme/ cărți de a lor, cum şi-n istoria noastră sunt evenimente ce ne par neverosimile şi incredibile, miez de viață, din istoria plină de nobleță şi conştiință națiională cu iubire pe verticală unic şi specific nouă. Oricare ar vroii să-şi dăruiască ce voieşte, pofteşte (Mihai, Burebista nu declara:

     - "Asta-i ce io am poftit io..")

CĂ VROIESC

Cu voință obțin ce vroiesc, ce îmi doresc,

în România cu drag de drag şi făinoşag, să mă împlinesc

în ideal, România te iubesc,

că Dumnezeu e şi iubire e,

că doresc cum e firesc teritorial național

s-o unesc şi întregesc.

***

Totul e pe gustul nostru,

în patria limbii române,

gurme, circ pe pâine

cu renume, bla, bla, lume, lume,

hai că poți ca stâlp a majorității şi al societății,

că doi cu doi fac patru ca la teatru!

*

EMINESCU LUMINOS, FĂT-FRUMOS,

GENEROS, SĂNĂTOS

Pas cu pas nas, în nas, pas-compas în lung şi lat la nunta Zanfirei coşbucian, nu trăim, în van  în patria limba română ca om bătrân greu, anevoie pornit, dar greu de oprit din calitatea de stăpân, din a fi romàn, pe grai de rai, stăpân, Eminescu pe sub tei înfloriți cu ea, cu Veronica/ Vica, un frumos pentru făt-frumos şi luminos-armonios, în generos, sănătos. Tu, eşti un om de durată. Nu mi-a venit niciodată ca altora:

     - "Cine dracu m-a pus să mă însor, să mă mărit, cu Vica, că eu eram ca Țica din Dorna, eram pe poale la Vica, cum se zice pe la Ciubăncuța că eram de ginere şi la cuscrie eram ca cocia în şură, dar ruda, în ploaie afară, însă eu luat cu Vica nu regretam isprava mea de pomină datorită scrisului meu, un fel de roman ca Ion/ Răscoala a clasicului renumit Liviu Rebreanu, un Eminescu care a scris Geniul pustiu, dar eu brăzdând cu plugul, condeiul scrisul, abordându-l, în alt mod şi stil, mai aparte, că fiecare are carte şi parte, în felul meu ca muzica preferată şi nu mă pot compara nici cu Mateiu Caragiale şi Craii de curte veche, însă nici cu Desculț, Ce mult te-am iubit/ Jocul cu moartea a lui Zaharia Stancu şi nici cu Groapa, Principele, lui Eugen Barbu... că fiecare-i cu pizda măsii, în patria limba română, raportați la universal. Capital: Șoc la Antena 1! De unde a luat Marcel Pavel coronavirus. Este bombă în televiziune. Uimitor, dar nu imposibil, că viața ni uite e Dumnezeu, uite iubire nu e. Vorbele mele nu se mai împedică, în codul roşu al dragostei lui Vica, că nici eu nu ştiu de ea, cât sunt de aproape, că nu sunt specialist care s-o faca, eu cum să mă pricep, în fața şefului şi înapoia calului, nu se stă zice şi Călin din Jurca a Berbecului din Osoiu, a lui Gusti Pop căruia nimeni nu-i spunea o vorbă bună şi nici nu avea cu cine se însura, că era un prostalău, aud pe careva bârfiindu-l, că nu s-ar şti comporta? (în care sară, vară şi nu ştiu, în care sat şi-i cu lux, nervos (se zice că nu-i, în toate dogile, că-i retras şi singuratic, chiar dacă lucră muncitor necalificat la drumuri şi poduri şi nu-mi pare a fi dintr-o carte, o aud şi pe Daria umblând prin casă şi nu fără de ea. Unul Alex a lui Anghel, doi, tată şi fiu din Cşiubanca, străini, țigani,   acuma stă cu Ana-Maria lui Simi din Osoiu, c-o lăsat-o grea, groasă, gravidă, stă cu el, cu Alex care s-o  o stat cu Adela lui Flolorica şi Tibi, dar Ana-Maria e cu ciubăncanul şi Adela cu Cosmin, însă după 11 ani s-a dus cu unul Gabriel la Recea-Cristur, că... nu-i bărbat şi n-au copiii (cel din Recea are 2 şi speră, că gonită va avea şi ea, Adela. Eram la Şimleu-Silvaniei, în 1970, când a venit apa ca un bivol negru ca să ne împedice ca să facem festivitatea de absolvire, după Bacalauriat,am avut ghinion, că apele a năpăstuit, îngrozitor, România, aşa cum e frustată şi fautată şi anul aista. Cum mama dracului cei condamnați să presteze munci, în folosul societății, îi angajezi, în şcoli şi în gră dinițe, cum adică pui lupul paznic la oi, pui pe pedofil, pe pervers, în mediul lui propice de desfăşurare, deslănțuirii, sexuale? Ming unică e promovată de actualul ei bărbat care a văzut, în ea fericire, dreptul de a fi, înțelegerea ei, bine venită şi, când românul din fața ei, cum nici eu nu eram, pe aşteptările ei, a lui Vica, că nici eu n-aveam cum nici eu n-aveam, Dumnezeul, aurul (dar ce bun să comentez aiurind, cu caratele care nu erau după aşteptările lui Vica?).

     - Luptand pentru pace e ca si cum ai lupta sa devii virgin.

     - Revers mai există, deşi trebuie să ții minte şi pâine fierbinte fii cuminte! Unii au vorbe, în vânt, chiar primarul Firea, care le oferă copiilor: muzeul copiilor, să ne fie clar, nu de asta e nevoie, în Bucureşti? Se intră,în viața noastră cu picioarele. După femeia Firea e de uitat lung-prelung, că ce să-i reproşez, c-are chip fain ca Vica (să-mi țin gura? Nu-i de capul meu şi se ține politic tare no pe piață ca boiereasă mai altfel desigur ca Viorica Dăncilă, mai scrupuloasă Firea care nu-mi făcea ochi dulci şi ochii ei n-au ajuns la Ciubăncuță şi nici nu s-a oprit vreodată asupra mea, aşa că ce să turuiesc ca o moră hodorogită şi stricată, că nu mi pe potriveală?) Se intră,în viața noastră cu picioarele.După femeia Firea e de uitat lung-prelung,că ce să-i reproşez,c-are chip fain ca Vica(să-mi țin gura ?Nu-i de capul meu şi se ține politic tare no pe piață ca boiereasă mai altfel desigur ca Viorica Dăncilă, mai scrupuloasă Firea care nu-mi făcea ochi dulci şi ochii ei n-au ajuns la Ciubăncuță şi nici nu s-a oprit vreodată asupra mea, aşa că ce să turuiesc ca o moră hodorogită şi stricată, că nu mi pe potriveală?) Cu ea cum să mă vadă satul aşa ca pe mine şi pe Vica? Fira e o femeie văzută doar la televizor preocupată. Vica avea farmec spirirual şi aadevăr, o mulație artistică şi prin ea aveam un ciudat şi nu mai eram halandala şi împrăştiat, că eram cu ea cel mai fain băiat, datorită ei cu farmec, fascinat de munca, în agricultură alături de profesia de veterinar, cu duhori de animale, că puteam, nu a parfumuri ci de un miros aspru de grajd care se îmbâcsea în piele, a iz de soartă, placentă, când la fătarea distocică animalul nu o elemina şi eu mă căzneam, ostenam manual s-o extrag şi era firesc, că nu exageram, bravam, travaliu osteneam şi obosit eram şi eu ca la o zi de coasă care era o grozavie, munca mea, se, evidenția bobițele ca picurii de rouă strălucitori ca licuricii, în iarbă, că erau grei, cu efort şi când scoteai viu purcelul din scroafă, mielul din oaie, vițelul din vacă, mânzul din iapă... Într-o zi obişnuită, în curtea lui badea Truman, Alexandru Găvruş şi Ludovica adusă de aiest gagicar tocmai, taman, din Valea Hranii, Ceaca, dar spre nefericirea ambilor fără rod de copiii, cu un mod singular ca a celor fără prunci, în ocol, dar acuma măgrăise, că placenta, bivolița, n-o eliminase şi cu toate, că de față şi medicul veterinar, Mircea-Radu Popescu, nu-l solicitase pe el, pe doctor care era cu pretenții, mai costisitor, ca atare apelase la mine, omul mai strâns la pungă, apelase la mine şi eu cum nu am ştiut solicitat, să fac mofturi şi să-l refuz, când omul, țăran, fără ifoase îmi zise să fac bine şi timid, îmi înşiră fără vorbă lungă, sărăcia omului: uită şi cum stau lucrurile, ce pățise, Doamne sfinte! ca să fie înțelept ca Stan-Pățitul, că şi-n pădure cu lemne uscate, mere după lemne verzi şi dacă vine direct întârziind, dar dacă ocoleşte venind mai repede, neîntârziat. Medicul stă pe pragul poeții până ce auzise că zic omului să-mi aducă o ceaşcă de zahăr să o introduc, în uterul bivoliței, eu găsind, descoperind, foarte utilă,în ostretică, doctorul auzind aşa ceva se duse de la poeată, ca şi cum ar lua mâna de pe mine, că el, nu răspunde de ce fac eu, de năstrunicia mea (eu aveam câştig de cauză, reuşite, rezultate). Mulțumesc pentru aprecieri. Am mai citit,Turnul de veghe, revista martoriilor lui Iehova /mileniştilor (auzisem, că-n Sâmpetru pe vremea copilăriei ar fi existat fără să fi ştiut eu ceva clar, că bunicul fătu, Viorel era ortodox şi o viață servind la biserică, în strană şi îngrijând cu cinste ca om de servici). Nu mai lămurit, Cornelia, aşa, că lămureşte-mă buştean. Alta mi îndoctrinarea (a ta care-i, Cornelia? Nu mai contează.) Ciulendra, e tot un roman scris de ilustru Liviu Rebreanu, cu o nouă haină, are cartea tradusă, e, în altă haină de nuntă, tu ce zici? Nimeni nu-i stăpân pe nimic, că toți au doar nişte păreri, că buni, cuminți şi ne egoişti nu-s, că toți nu-şi văd lungul nasului, ci măgăreț cu toți trăiesc sadic, sălbatic, fără un control, cu o educație saraca, că toți au mândria: cine şi de unde mi-s eu/ei? N-au inspirație, nu-s de omenie, că sar peste gard ca un leopard/țap. În ce găsim ca Enescu frumusețea lumii, lui Vica eu îi vedeam mâinile şi simțeam ca de mamă, iubitoare, că lui Enescu, îi aluneca degetele gingaş, finuțe, cu rară frumusețe, pe strunele viorii, cu o cale a dragostei, ca mama pe fruntea-mi înfierbântată ştiind că endrofinele ei, îmi calmează durerile, prin dragostea care mă energiza, în fantasticul vieții cu adrenalină şi era un deliciu matern care te înfioară prin toți porii, de care si în ce ai nevoie zi de zi. Omul nu-şi vede defectele care distruge omenirea şi atunci ce ne salvează?

     - Trebuie pus mana pe par cum faceau parintii nostril cand o luam razna.

     - Cui nu-i clar, în acest rar al vieții? Sunt debordant ca ploile care o să vină, că plouă, plouă, melancolie, vreme de beție! Fă ce faci, fă ce iubeşti, în corpul tău, dar nu te face de poveşti, că vei şti după ce faci cine eşti. Nu refuza de ce ți poftă.

În Ciubăncuța într-adevăr

nu-s flori de nufăr

ca să i-le pun lui Vica,

mândra mea, în păr.

Sunt lucruri care nu le cumperi cu bani. Cum îi citatul biblic? Cei din urmă vor fi cei dintâi, că cine râdă la urmă râde mai bine? Mai este eu sunt uşa, cum zice Iisus şi cine intră prin mine va împărăți, în împărăția veşnică, Ben zice altfel/ eu greşesc şi ceva-mi scapă mie? Un frumos spiritual alături de “Dio” ca un trăsnet. Din dificil fără sprijinul lui Vica şi doar ca prezență, o bucurie, un lucru minunat spiritual ca prezența lui Arsenie Boca care ne spune foarte lucruri, mirare, cum nici, în închisoare nu şi-a pierdut credința şi n-a văzut cumva lui dracu mulțumind lui Dumnezeu pentru ce i-a dat, existnd o milă, scăparea noastră după cum zice regizorul Ion Mărginean şi nu-i vorba de şoferul de autobuz, din Pâglişa, un om plăcut, c-avea scara spre cer ca om de rând cu natură şi verde şi linişte ca pământul mult aşteptat a voevozilor, o istorie cu frumuseți şi asperități, lupte pentru apărarea neamului şi țării şi când au năvălit, în Dâncu secuii din ținutul secuiesc pentru al tâlhări, însă aspru preot Ferghete Vasile cu diplomație şi sfințenia lui, în felul acesta a oprit vărsarea de sânge şi prudența-i era darul, harul, îi venea, cine nu şti, îi venea de la Dumnezeu, sper super, cu caractersă vă pot să vi-l descopăr, descopăr în notații, că viața lui era închinată provita satului Dâncu, Aghireş, un loc de botez ca om obişnuit cu demnitate şi potrivit hirotonit, sfințit, în prezența, de prezența, poetului Octavian Goga venit de la Ciucea eleganță a poeziei, cu Vitoria, doamna lui, în castelul muzeu acuma, cunoscând-o şi eu, aici lansându-mi cartea  cu foclor copiii: Înțelepciunile şi minunățiile copiilor, repertoriul copiilor, cu prezența directorului Tiberiu Groza, a lui Mircea Cîmpeanu. În America se stă, în lungi cozi, se stă cei cu luxu de a avea maşini, se stă, stau la rând bogătaşii să capete mâncare gătită, ajutor social (s-o întors lume, cu turul pantalonilor, în sus? ca-n filozofia idealistă, Hegel, ceva nemaipomenit ca-n flasterul utopico-comunist? E dăifămarea Americii? Ideei şi de unde-mi vin dacă nu de la Dumnezeu, că nu vreau nici eu mai mult ca Solomon, că nu mă, îngrop, în prostie, eu îmulțindu-mi talanții, în har, în ceea ce-i nevoie ca să vă dovedesc, că sunt cela ce sunt, în fantasticul pitoresc de a fi iubire.  Apropo, la Vica, la nevastă-mea ca în Sâmpetru-Almaşului, la fătoia Nastasia, în casă şi la Vica pe masă se afla o porție şi tacâm, în plus, că ştiam de ospitalitate, de omenie, că îi ospătam pe străinii de satul nostru şi-i lăsam şi să mâine,  dezinteresat, să înopteze, la noi şi ne hrăneam cu ceea ce eram, în iubire, cu starea de bine, cu suflet mare. Era ca şi cum ai dărui cuiva, în bufet, o bere. Îl putem cunoaște pe Dumnezeu?

     - Priveste in oglinda.

     - Sunt supărat ca văcarul/ porcarul satului, pe sat, că s-o dus/ e dus, pe râpă? Dar încătro bate vântul? Cine/ce, m-a dat peste cap, fără ştirea mea? Alex, țiganul a avut-o mai întâi şi acum, acuma, fascinat de viață întolăcit cu Adela, că acuma îi sfârâieau călcâiele după Gabriel, fratele lui Ana-Maria, că aacesta, a făcut-o ropcii-copcii şi să-l lase pe îmbroboditul, nu ştiu dacă  combatant/ fătălău, că ea l-a părsit de oarce pe feciorul lui Rodica Hârța, pe Cosmin şi să fugă cu Gabriel la Recea, deş  el la Recea (ştia ea, Adela foarte bine, da ce-i pasă cu râie la călcâie?), deşi aiela, răceanul, Gabriel avea nevastă şi doi copiii... de crescut,dar cine mai are ruşine, scrupule, azi şi să nu spargă, dezmembreze familii, celule a societății? Dărui până la esență omenia, omenescul, în arta scrisului ca actorul Octavian Cotescu/ un El Greco Octavian Goga care arată artist cum am fost odată. Să țiii câinii-n casă, în sobă şi pat, cu tine era lucru țiganesc, că viață şi aşa e păcătoasă şi trecătoare, zice Dragomir şi sâmpetrenii mei, sălăjeni, oameni pe o sprânceană figuraşi, oameni de bine şi nealcoşi, că ferchişii aieştea se țin cu nasul pe sus, ce vreți (că Vichi pune, Doamne sfinte pe felie, îi tolăceşte laolată, pe Mihaela cu Seby Suciu, zice neântrebată Daria şi zice, că-i pentru sănătatea noastră? de fapt ce vrem să dovedim?

Vica e afurisită că m-a prins, în laț ca Solomon o păsărică,

că se ținea cu mine măreață,

deşi avea de avea numai o rață, că şi tata cu țuică-n capul lui şi ave, avea: doar un pui

dar mama, fata pădurii, era bună gospodină, c'avea, avea o cloşcă şi o găină

şi orice despre ea spui, e fără supărare,

e cu iertare, că şi pe mine mă doare, că plec din casa dumnitale,

la Vica, ca să nu mai trec prin Aghireş-Fabrici ulicariț, pe uliță,

în Ciubăncuță

ca să dau la mândruță,

la o vicuță să dau dulce: guriță,

că-i mândră şi fără modru floricuță.

Azi inima mi arsă,

din cauza lipsei lui Vica mi arsă,

că şi calea mi ca buruiana la care -i zice satul, întoarsă.

În regia lui Sergiu Nicolaiescu sunt Nemuritorii, fii de mamă nebună, dintr-o vreme cu aşa zisa vreme cu ciumă, vremuri, cu omenesc şi eroism al neamului românesc, ostaşi de a lui Mihai hălduiau prin Europa, cu-n scop, nu greu de ghicit, în ce ape se scald, cu un legământ, după ce Mihai la Câmpia Turzii a fost omorât de generelalul austriac Basta, că străinii se temeau de eroul nostru național care înfăptuise ca Burebista: marea unire, plus a învins pe turci şi pe duşmanii de tot felul. Capul face, capul o trage, da ca pul lui Vica: ce a făcut? Că boala, nu-i ceva voluntar, care ar fi făcut-o, ca şi dracul, când e tânăr şi frumos, ca broască mică cască gura mare... (dar cu ce'i de vină Vica că s-a îmbolnăvit şi mai ales, că a avut curajul să moară?) Cu ce drept m-a lăsat proprietar, în casă? Oi vedea, dar cine să-mi spună lămurit, că era cuminte şi frumoasă şi devreme acasă, dar de fapt de ce Vica a murit, cu ce drept m-a lăsat singur, m-a uitat, de ce m-a lăsat singur şi s-a dus fără întoarcere? Eu am rămas fără Vica şi acuma beu apă din pumni străini. Nu-mi neglijați şi nici nu râdeți de durerea mea. România nu avea numai învinşi, ci mai degrabă şi neânvinşi. Chiar dacă la omul sărac şi bătrân, nici boii nu trag (este la noi o înțelepciune ca la Solomon, că i-o dase Dumnezeu). E ca Semenic, cu fruntea, în nori, te emoționează şi parcă am şi eu emoții, în relaxare, în prezența lui Vica incredibil: demon şi inger, ea fiind ce mă aşteptam, nu era o glumă, ca un meci cu albritaje corecte cu prelungiri, că fotbaliştii români, nu se încurcă. Nu se încurcă în peteici, cum nici Nemuritorii lui Sergiu Nicolaescu nu se încurcă, ajutați de graiul grăitor. Viața-i viață ca o Cursă fără frâne, o lovitură de neiertat, cu filmele istorice parcă-s, în muzeul de istorie din Dej, că aici director profesorul Emil Lazăr, un prieten din Saşa, dar, cum să-ți mai zic, că mai încerc şi trăiesc la sat fără mască, după ce s-a dus el ca Vica, un cântec de lebădă şi de legendă. Între zidurile cetății s-ar fi luptat vitejeşte chiar şi voevodul Gelu de la Dăbâca, că viața i-a aruncat mănuşa acestui vitez şi cutezător, că temerarul se afla, în Transilvania unde era nevoe de el mergându-i vestea şi povestea, hirul cel bun. De ce să mă fi ruşinat de inima, de iubirea mea? E cumea, culmea-i, că nu plec de acasă nicăieri, nu excaladez nici un munte, omule!

     - Dezgroapa un musuroi sa vezi ce e inauntru, cum se traieste, cum se munceste ca asa vom fi deacum inainte.

     - Filmul Yanxi, palatul suspinelor, îmi displace, c-o fi ce o fi, dar e cam pictistor, chiar dacă istoric, cu tradiții chinezilor, mie plăcându-mi altfel de filme, chiar dacă şi acest film are un subtil. Furnicile din muşuroi, nu-ți face rău, că nu-s periculoase ca albinele când umblii, la stup şi fagurii lui.

     - Aici ai pus punctul pe ace frate Pavele!

     - Indiscutabil se gândeşte pozitiv, da ce facem, că şi covidul e pozitiv?

     - Il izolam in ceara.

     - Noi rezonăm unul la altul, că ai un ochi, o minte strălucitoare, ieşit din şablon deschisă fără să-mi zici vreodată ieşit de la tipar, având aşteptări de la celalt, ca-ntr-o căsnicie fericită cunoscându-ne limitele, c-avem tabieturi, o sorcova-vesela, dovadă,că suntem ceea ce suntem şi mai ales iubire, în ştiință, încredere şi cunoaştere fără bariere. Au nişte aptitudini românii, dar nu doar ei comunică, îşi mai dau tronfii cu fapte bune ca-n Hai să fim polițişti, justițiari, că credem, în oameni şi a nu ne irosim existând pe la noi un solar. Se vorbeşte de criz, în industrie şi nu de prăpădul apelor peste cota, limita, de inunadții, aşa cum 1970 ca un bivol negru nărvos şi nărăvos, cei pe care, îi vaccina medicul veterinar Onaci Rozalia, din Senin, bivolii care, îi vaccina fără teamă, bărbătoasă, în comuna Recea -Cristur. Încă nu s-au fript, în cioarbă ca să sufle şi-n iaurt miniştrii lui Orban ca suflete zbuciumate, răsuflate deja. Mamă precestă, mulțam fain, că n-am despre Vica nici veste bună/nici veste proastă! Vica-mi cântă mie un  cânt:

     - "Zărzărică zărzărea, Pavele, eşti viața mea şi io, provita, mândra ta! Se întâmpla ce se întâmpla, că era corect şi Dnezeu apropia infinitul de obiect, pentru ce era, iubire, în iubirea absolut la înălțime, pe verticală. Cine nu ştia, cum bine ştiam, ştiți şi voi, că sătenii, sâmpetrenii mei/ ciubăncuțenii  mei, nu-s lăudați ca extraordinari şi lăudabili: mere pădurețe din meri pădureți? Îi zice Sebi din Pustuța, a lui Ionel Suciu, zice lui Dănuț Chira:

     - "Tu eşti aspru ca poprica cea mai iute" Vica avea loc, în inima mea. Ce făcea ea nimeni pe lumea asta nu făcea. Nimic din ce făcea ea nu era politică, în ciudă, că era o țărancă neşcolată, cu talent înă înăscut, dar inedit descurcăreață, că fără obraza ține casa, dar cui îi pasă că tedescoasă şi coasă? Glasul inimii e o nebunie care-ți dă frâu să visezi Vând-o pe Vica cu dinamismul ei şi cu ce construieşti pentru încăpățânarea sănătoasă, în bine şi să nu mai conteze, c-o iau de la zero salvând viețile animalelor domestice de pe sate unde-s de capul meu fiind solicitat şi, în alte sate, chiar şi, în afara comunei Recea, chiar dacă eram amenințat, că-alt județ o pot da naibii şi s-o încurc, dar n-a fost aşa, chiar dacă nu eram precaut şi dacă, nu aveam neamuri la Ierusalim ori sus puşi. Ca doctorul şi robotul, Bogdan Moldovan care propria relizare, cum şi eu, la alt nivel m-am realizat/ sau mă realizez. Tu, eşti, tu, n-ai cu cine să te copari şi dacă te-ai mai naşte încă odată, cu chef de făcut ca un ninja informând publicul, că-ți pasă, nu-i aşa?

BLESTEMUL IUBIRII LUI VICA

PRO-PAVEL

Bate-ar norocul oricând şi oeiunde!

Trăsnite-ar un fulger, din ochii iubiți!

Mâncați-ar câinii durerea şi jalea!

Luate-ar vârtejuri de dulci fericiri

Şi ardete-ar para plăcută şi vie

A unei eterne şi sfinte iubiri!

     - Noi suntem ceea ce gândim.

     - Si cainii la fel, ii cauti in cur si se cred oameni. Ai uitat de Dumnezeu? Ca suntem dupa chipul si asemanarea Sa!

     - "Nu mai suntem, Vica, nu mai sunt copil. Ai tu mai multă ardrenealină".

     - Nu ai dat semn de viata de o zi, Incepusem sa ma ingrijorez.

     - Ne-am ocrotit amândoi din iubire. Lângă cea dragă, îmi aveam locul. N-am primit scrisoarea dumneavoastră pastorală. Ce mai faceți, omule !? 

     - Sfinția Voastră, Părinte Profesor Dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda, Dumnezeu v-a binecuvântat cu darul de a face oamenii buni. Slăvit să fie Domnul! Cu deosebită stimă și mulțumiri, Melania Rusu Caragioiu

     - Cine nu cunoaşte pe acest lumminos titan al culturii, negat, în multe privințe, chiar de tagma preoțilo, colegii lui, de parcă n-ar păşii pe calea bisericii, Dumnezeu să-i de sănătate şi credibilitate, fiu-ar binecuvântat acest om cu zâmbet larg, artist eficace şi altruist-optimist, de cinci stele! E sfătos, generos pro bine, provita. Să fii sănătoasă Melania şi binecuvântată, că eşti mununată! Mulțumiri şi Doamne ajută! Nu se deshide ca altădată. Care-i hiba, baiul? Tu, dar, nu iese pasența, că-s legat de mâini şi picioare, nu-s inspirat artistic. N-a intrat viața pe făgaşul normal, moral, spune cum, îmi pot, eu, Pavel să, îmi intru, pe albia vieții cu elexirul şi euforia tinereții, că ce nu sunt, cum să fiu, să le reuşesc pe toate, unii birocrat, imposibil căruța, în dinți de ferestrău dinaintea cailor, carul, se pune dinaintea boilor contabil, în context de integritate, cu Slavă Domnului! Totul are culoare, chiar dacă-i cod portocaliu de vreme rea. Să fii sănătos, dejeanule! Ce mai faci, tinere?

     - “La multi ani cu sanatate, bucurii, impliniri, inspiratie!” Lucian

     - Ce mai faci mândră lume, parcă mi dor de când nu te-am mai văzut pe la Radio-Cluj, sănătate şi bucurii şi ce-ai mai scris, iubire? În Iaş-ul istoric, cum mai e, păpuşă fermecată de scris? Prin Bucureşti cum te mai simți, că tu, Gruiuț, tot ocupat erai cu eseurile şi târgurile de carte? Dacă n-ai mai venit acasă/s-au n-am mai ştiut eu şi dacă ai fost, în Dej, cu atâtea veşti-poveşti de consulare, omule! scrise chiar de tine ca Altur Gabriel Silvestri ilustru. Nici pe Ştefan Mihuț nu l-am mai văzut. Servus! Prietenul Aristotel Bunescu, cu Silvia lui dragă peste vară merge din Bucureşti la Breaza. Cu bine, prieteni! Fiți provita! N-aveam cum să ştiu, că persoanele care şi-or încrucişa viața lor cu a mea, mă vor influiența, chiar dacă multe lucruri îmi scapă şi nici intuiția nu-mi descifrează ce şi cum şi de ce? Pe unul din caiete cu davaisuri, notări, hai-hui, neliterare am trecut Peripețiile lui Pasvanti care şi de am ştiut, nu mai ştiu cine a fost, cum a fost şi-s nedumerit, că cum şi de la cine au aflat mătuşa Elvira şi unchiul Toma,că scriu şi că potrivită ar fi pentru mine ŞCOALA PEDABOGICĂ, c-aş fi într-un mediu intelectual ca învățător, dar eu nu sânt admis la proba de muzică, eliminatoare. N-a fost să fiu învățător, panaramă, eu devenind Tehnician vetererinar promovat Asistent de Liceul agricol şi scriitor promovat de Ben Todică. Marin preda, în Viața ca o pradă, scrie: "Încetul cu încetul însă se răspândi întâi printre copiii apoi printre vecini ideea, că aş şti atâta carte încât era clar, că după terminarea cursului primar trebuia să fiu dat să urmez mai departe la liceu la şcoala normală de învățători" (Pe undeva aşa ceva se încercase cu mine, cu Pavel, dar eu, chiar eram un cal breaz, viceversa, cu ghinion, un Pasvanti, mai rău şi ca Dragomir, că el se calificase, în fabrică, la locul de muncă şi devenise fochist şi n-a pus ca muncitor nimănui frână, pedică, nu-i aşa? Pâinea să mănâncă, în feliii şi mămăliga cu lapte, cu mujdei şi brâză, a ştiut şi Marin Preda. N-am avut fercirea să am două moaşe şi mai cu moț să mă dau cu buricul netăiat, pe parapantă, în Carpați îngrijind, păstorind, mioarele pe răzoarele cu biserici, când clopotele trase răsună şi din sat ciutele se adună, cu toată hărnicia mea de a da pasărea din mână pe cea din gard, c-atunci când se înourează, în plină vară, din cale afară şi din sufletul meu mototol, ursuz şi posac, un strat de umbră şi triatețe se revarsă, din indispoziția mea, o stare cețoasă cu paşi ca după mort mai mocăneşti, mărunți şi împedicați, în rirmul şi prohodul popii care deabia păşise din ocol cu Vica, aşezată creştineşte de creştini, în sicriu, urmat de oameni cu prapori şi pe lângă cei ai casei de alți săteni şi din alte părți cetățeni cinstiți veniți la îmormântarea lui Vica, îmormântare tradițională, rustică, folclorică. Sar peste şaua calului şi mă simt singur, pustiit ca un lup singuratic de mare, în inima mării dezorientat, că Vica busoala mea a plecat, s-a dus topindu-se ca acea lumânare care ardea fără întrerupere pe sicriul ei comandat şi cumpărat de la oraş. Ca atare eu ca mâța blândă care zgârâie rău, visez absent şi plâng, că şi bărbații plâng, când cel drag, îl părăseşte măr pădureț. În acele clipe n-aveam indentitate. Încă de acasă mi se făcuse rău şi pe drumul mortuar era într-o parte susținut de Teodor-Flaviu  Celemen sosit din Spania la înmormântarea lui mamă-sa, lui Vica şi de cealaltă mă ținea Daria-Loredana Ferghete. Frustat de viață, de sănătatate, societate şi cine să mă fi crezut, de Vica? Pescuiesc ca nimini altul, pescuiam pe mirişti/ acoperişul casei, că mă adaptam greoi, în Clinica de Recuperare de pe Viilor 43, Cluj-Napoca, unde eram internat cu stare precară de sănătate la neurologul Rusu Vasile-Marius medic primar care cum mă văzu mă internă de urgență, că observase situați mea decepționată, disperată chiar, că bine nu-mi era roz, cu siguranță (ce mai avea să mi se întâmple, în funcție de evoluția bolii, că seara, am sunat pe Marius Celemen care a venit şi seara m-a dus la tomograf, în oraş, i-a explicat medicul unde şi pentru el a fos floare la ureche, cu maşina la îndemână). Niciodată durerea nu-i bună. Doctorul avea metoda lui. Îl ştiam pe doctorul fără arginți de peste 32 ani, de pe vremea conferențiarului Marius Abrudan, un excepțional la care am ajuns cu Nevralgie decubitală dreaptă, în 1983. Am zis frustat, deşi muşcat, faultat dureros şi ştiu cum e asta, c-am simțit-o asta, în Aghireş-Fabrici, unde pus mijlocaş, profesorii din generală, îmi spuneau admirativ, că-s bun înaintaş, dar bun la nevoie am fost şi portar ca Tamango, Răducanu, dar ce nu-mi plăcea la mine era, Ben, era limbajul injurios, porcos, zdrențos, bolovănos cum zicea Zaharia Stancu, mai direct la vorbă, pe şleau scriind bancuri fără perdea, Marin Preda, în romanul Cel mai iubit dintre pământeni, aici ilustru scriitor povestindu-ne la pertu sincer pătrunzător..., eu cu cauza pierdută: mă suduiam/ blestămam, cum nu se face, dar unii ce ştiu? Cred că tot ce naşte din piscă/ şoarece pisică mănâncă sau ca Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, mai cu subiect şi predicat proverbul cu aură şi nimb, verb superb, deşi cum vedeți: trag mâța de codă, în aer şi în plop, ca Barbă-Cot călare pe jumătate de iepure şchiop ca tarostele din Zalha ori moț alb, Mocanu, din Eescu. Boala te descurajează, că nu mai eşti ce-ai fost şi durerea nu-i doar fizică, ci şi morală, îți dă gânduri care nasc monştri. Te doare ce-ai fi vrut să faci, dar n-ai făcut, că n-ai putut, dar cine te crede, că la tine toate au fost fără început şi se terminau, în coadă de rândunică (zicea/ scria  redacorea Rodica Toth, în Almanahul Urzica? Bat şaua să priceapă iapa înțărcată de Mutu...? Zic şi eu după un şablon generalizar, că nouă asta ni arama, nici vorbă scoasă, în evidență pentru a ne lăuda, că nu suntem diferiți de alții, chiar dacă avem fiecare distincția noastră scoasă aur din mucegai, zdrențe, baligă care pe ulița satului pute ca-n grajd, poeată şi de care zice orăşanu, că-i miros bio, sănătos, zice şi neurologul de pe Târnave, Rusu Vasile Marius întâlnit la recuperare la etajul vi (eu care-l am în nări, mirosul aiesta persistent, înțepător, nu am părerea lui şi atunci ce să zici de negația negației din ecuația omenească ?) Poți să zici orice, diferit ca bijutierul limbii şi literaturii române Tudor Arghezi, că eşti tu, adică eu sunt într-o dungă şi fără o doagă şi cum să mă exprim ca un mahalagiu/ un sătean mai dat naibii, chiar dăcă nu-s mojic? însă cu robustețea mea țărănească de ce n-aş exprima brutal, primitiv, vorbele care ne dă climatul, habitatul cu atmosfera mizerabilor lui Victor Hugo şi să grăiesc băligos, injurios, doar aşa mă puteți cunoaşte ciupos, scrabos, colofâs ca râs şi plâns, de unde Dragomir fugind, eu tot nu mi-am pierdut vorba țâfnoasă, urâtă, pizdoasă şi puloasă (unii mă pot acuza, că scriu vulgar, popular ieftin, în ciudă că eu caut valoarea autentică, că cine mai şti zău care-i vorba estetică/ etică ?) Sânt un prost înotând contra curentului, în aval ca păstrăvul către izvor să-şi depuie puietul. Eu de ce am depus efortul să fiu cu Vica şi să nu țin cont, că are nervii tociți şi pe deasupra şi tre copiii din aventura ei cu Tudorel. Când cineva ți drag, nu ții cont de nimic, nici de greul ce va urma. La un alt etaj inferior (et.2 era Reomatologie şi doamna doctor Comănescu Ivona o femeie ca trasă prin inel. Făcea şi acopunctura şi recomanda şi la etajul 4 tratamentul balneologic (mai nou doctorița Luminița). Recuperarea e complexă. Comănescu..., dar ce să bat apa-n piuă, că era frumoasă... Culmea eu nu scriu nici în caietul Peripețiile lui Pasvanti, nu scriu ca Ulmeanu/ Berceanu, un coleg de liceu, că eu mai egoist ca ei, arşeu de bâtă, îmi dau tromfii şi îmi risipesc aşii, dreptul meu de a exista şi fi, că nu fleacuriile vieții fiind de fapt literatură (ştia Dan Rebreanu de la revista Tribuna, Vasile Rebreanu lucrând la Radio-Cluj şi eu pe acest scriitor minunat nu-l cunoşteam. Mulți având din plin şi îndestulător se plângeau şi miluiau şi acuzau, că țara ni săracă cu lipsuri şi ştiți de ce-i vrăvuiau pe dumnealor, că dragoste cu sila nu le puteai injecta ca la piciorul de lemn ser fiziologic, cum ne spunea glumind profesorul Balmoş ing. Zotehnist Prof. Borr Iuliu ing. agronom predându-ne Plante de nutreț. Scuze n-aş avea chiar dacă altu-i cu musca pe căciulă.

Doctorul, şeful Dascal Alexandru, îmi spuse să intru pe la el acasă şi să cer lui nevastă-sa să ia din beci nişte bere şi să i-le duc, că el era pe la Chira, dar, îmi spuse:

     - "S-aduci de la mine din beci bere". Am găsit pe colega Abgela acasă aproape goală pipăindu-şi sânii şi sfârcurile țâțelor (doctoru mă avertizase:

     - "Vezi, că-i la Birii, îi castrează, jugăneşte..." Vancea era acasă la el la dispensar şi căuta pentru Ionică de la salvare să-i dea pentru purcei Nilverm. Mă serveşte cu un păhărel de țuică (are cazanul lui) Îi cer lui Gusti să-mi dea şi mie şi de promis, îmi promite, dar dacă nu țin sacul nu capăt purcelul de la Vancea. (Uită ? Nu mai ştiu) Doda, Ghiță n-ar fi uitat, dar treacă şi asta cum au mai trecut şi altele...! La vederea lui Angela m-am excitat şi ruşinat. Mă retrag înapoi la intrare ca racul/ melcul în cochilie ca-n poezia lui Ion Barbu (Barbelian) subiect de teză sau Bacalaureat... Îi zic de ce-i solicitase bărbatu-su. Ia un halat şi merge îmbujorată ca bujorul/ trandafirul din fața către drum al casei lui Vica şi ea o floare înflorată la casa mea şi a ei şi mi-aduce (în acele clipe pula sculată indiferent de femeia ieşită, în cale n-ar fi cotat la pizda câcată) La Chira, el beat era căzut neputincios între vite, bivolițe. Norocul nu face puii numai într-un cuib, ştiam şi eu de la Vica. Țiganul şi-o belea şi ejacula, în Birii (Angela nu ştiu ce văzuse de-am găsit-o pipăindu-şi contururile, feminitatea de Evă. Tudor Muşatescu dramaturgul de succes, o zis: cine va scoate din focul înroşit o piatră e om înțelept - aud şi eu, (încă se gândesc cum să facă cu deschisul restaurantelor, când se va putea parcă nu-i mai bine cu asemenea balamucuri). Maistre, te-am rugat să scrii de scriierile mele şi praf şi pulbere, n-ai scris. La unirea mea cu Vica se producea ovulația şi spre o alunecare mai uşoară, în acel du-te vino, se lubrefiază cu o mucozitate care se secreta, în acest efort de a te satiface şi simți bine îmbrățişat, împreunat, cu Vica. Era, în toate scenariile şi nu conta că eu eram cu fața căre ea, că eu cu fața către tine şi tu cu curu către mine, că nici aşa nu era rău, nesatisfăcător, că animaul dezlănțuit era omul şi corpul lui se încovoia, modela, după celalalt şi se hrănea şi-n acest sens depindea de inteligență pentru intrexectare, în acest impact şi atingere. Durerea aiasta, sexul, doare toată viața, dar nu-o şi nu-l vindeci oricât te-ai strădui toată viața. Tot dai gol, dar n-are saț, saturație. Actrița din Pe aripele vântului, cât de frumoasă e şi acuma! Adi Popa cel voinic e tot voinic. Angela îşi pipăia sâinii, merele acele ponice atunci şi ar fi trebuit tăvălită, c-atunci ar fi acceptat ca persona iubirii mele, că ducea dorul şi m-ar fi fructificat, dar n-aveam curajul, că refuzat m-ar fi jenat, mi-ar fi fost ruşine de câte ori nevoia m-ar fi dus la ei, în casă. (vizitându-i şi la Cluj pe Grigoare Alexandrescu (ea provenea din Valea Drăganului). Viața e un Joc al umbrelor. Un adevăr e te iubesc/nu te iubesc. (Din păcate ce-i, Ben, îndrăgosteala unei muşte bete?) Depindem de cineva. Ce-i de văzut pe lumea asta La răscruce de vânturi. Ceva-mi dă viață, dar ce altceva contează?

     - Poti sa-mi povestesti ce ai simtit cand ai atins prima femeie?

     - ÎŞi pipăia sânii apreciind valoarea de femelă, valoarea ca aur de ființă social-umană, umană, socotea, în karate. Aşa ceva era o slăbiciune/viciu? Era însuşi ispita care-şi arăta cornițele crescute aiurea, în frunte. Îi spun din tindă bănuind, strigând mesajul lui bărbatu-su.

     - "Vreți să beți?” întreabă automat ea cu pieptul acoperit într-un halat apucat, în grabă, ascultătoare mergând spre beci. Trăiam ca gândul, ițit, ca un ala bala porrocala (şi ce avea, în zooferma ei? 2 scrofițe gestante la care mă chemă s-o ajut să fete, că grăsunile uneori făta dificil, că nu se dilatau suficient şi fătarea era distocică şi fără ajutorul unui specialist, nu putea expulza fetuşii, purceii. Nănaşa Viorica i-a zis:

     - "Cheamă-l pe dimnişorul, Pavel,  de la Emica din Branişte. Îl poți chema şi pentru tine, că eşti tânără şi copiii tăi poate să nu-l deranjeze". Vica prin feminitatea ei şi tot căuta să fie ea însuşi. Era matură pentru cel de-al doilea bărbat din destinul ei. Că dragă-mi eşti Vica aieasta pe lumea asta şi n-o pot uita, că e ardeleanca mea. De multe ori nu eram în ritm, algorirm cu multe divaisuri, nu eram, în armonie creativă cu mine însumi ca vețuitoare a pământului, c-aveam multe fețe pentru a nu fi de doi bani şi să persist, cum zice Alex. Ştefănescu scriindu-i o sută de scrisori... (vezi Jurnal secret). Cu ce vreau să-mi informez publicul?

     - Doamne ferește de boală și Doamne ajută să ,,nici să nu se prindă de noi”. Doamne salvează acestă omenire greu încercată, MRC

     - Inimioară, inimoară, spune-mi ce dor te doboară, inimă de ce taci, spune-mi de ce naiba zaci? Iubirea românilor e generoasă, frumoasă şi adevărată (doar eu insuficient intruit, inițiat şi educat, în grija provita-Hristos, fericire, pentru celalalt, nu reuşesc să vă transpun trăirea mea artistică cu Vica scriind vicios, injurios, în povestea fantastică, romantică, deşi fac câteva treburi, ceva ca să câştig nişte bani, că trebuie fără a avea dibăcia şi măiestria lui Alex. ŞTEFĂNESCU, Daniela Zeica Buzura... Era super fain. Fără a ne fi greu, nu ştim, că trăim. Ştii cum vine vorba aia:

     - "Nu mergi cu copacul, în pădure", zice Alexandra Stan. Cu acest umor gregar, nimic nu-i dintr-un glonț dulce (nu văd cum dulce, în adiere prospătă), că nu-i cum trebuie, când tu suferi şi mori părăsindu-l pe celalalt, zâmbind amar. Tu, eşti omul care mi-a acordat o şansă, că n-am făcut ce trebuia regret, că uneori în mine şlăşluieşte neputința, acel şarpe care ispiteşte cu mărul oprit. Vica exista, în memoria mea şi era vie, în plină mişcare, aşa cum trebuie şi-n Zădit la sapă/ fân, mai către Escu, sufla vântul despre care ea, Vica zice, cu socoteala ei de țărancă:

     - "Vântul cu ploaie se opreşte (venea ploaia, dar nu ne porneam către casă, că eram tineri şi nu ne păsa şi pentru că aveam seducător de lucru şi pentru asta am venit, în hotar, iar o ploaie nu ne îmbolnăvea ea, că aveam ispravă, să facem treabă, nu-i aşa, că ne păsa?). Vica se şi distra şi mă distra la nebubie, râdea cu gura până la urechi şi ea era cea mai bună, o mare bucurie, om de calitate.

     - Interesant ca nu am vazut-o in nici o poza razand.

     - Curajul are multe fețe, dar care rezistă, în noblețe, că ce-i legea, dar dreptatea, oamenilor mari? Cum arătăm că ne pasă de marea vogă? Era de altfel tot timpul preocupată şi prin tot da apă la mora mea, chiar şi când era nervoasă şi mai vorbea, în dodii, cum zicea olteanu, chiar dacă avea mai puțin tâlc, că el fălos ca un nea Marin miliardarul, dar nu ca un Ion Creangă, că vorbea, în dodii, dar Vica emana fericirea acestă mândruleana aurul meu, în jur şi chiar şi toată atmosfera şi ambianța, cu naturaleța care nu cerea nici o scuză, iertarea celuilat venind de la sine aşa ceva, că ea era cu regula şi disciplina. Tu, ce crezi, că sunt, Ben ? Cine sunt? E uşor să zici nu ştiu ce despre nu ştiu ce şi eu să mă chinui cu cine şi ce sunt? Orice s-ar vrea de om aparte, nu e, că ce zicea Floarea albastră, că la mănăstirea Agapia pe cruce se scria negru pe alb o definiție clară versificat, că nimicul ne aduce şi, că nimicul ne reea... (e o filozofie oricum te-ai răsuci ropcii-copcii şi exprimă adevărul, pentru noi, românii de rând, munca e ceva măreț, la un capăt de drum care nu-i un capăt de lume, capăt de sat. Cu toții visăm să ne realizăm fărără să exagerăm (nu şti uneori, unii, cum s-o facă pentru a fi bine, cum să dezlege calul de la gard, că exista o garofiță, un gard şi dincolo un leopard, dar să văd şi eu, că mă pricep ca vaca la balet nimerind-o ca musca-n lapte? Obsolvisem ca doftor de marhe (Tehnician veterinar), dar cu scrisul o dasem ca Ieremia cu oiştea-n gard, că nici Bazil Gruia care editase inedit Blaga şi nici nepotu-su Lucian Gruia nu zicea, c-aş sta oblu, cu scrisul (încă n-aveam experența necesară ca să merit deplina dumneavoastră atenție şi osteneală, Ben şi George Anca... oameni de marcă, din elita scriitorimii.

     - Noi suntem acum la rascruce de drumuri ca literatura insa esenta talentului tau sta in faptul ca nu ai fost infectat/indoctrinat de universitatile de specialitate ale sistemului ca sa te prefaci si sa ascunzi adevarul vietii. O societate care ar avea fonduri ca sa-ti valorifice talentul natural ala Un Creanga al Ardealului ar contribui la intarirea tezaurului national (inloc sa se ocupe de lezbiene si homosexuali sau pedofili, zoofili, masochisti etc. Chiar si Biserica este sufocata la ora actuala, tac toti chitic de la vladica la opinca, de la Vatican la chilia satului. Adevarul e ca cei care scriu sunt sacrificati pentru viitorul natiunii. De ce zic asta pentru ca tot ce povestim si incercam sa dovedim este valabil pentru Romania trecutului/tineretii noastre iar ceea ce ar trebui scris azi o vor face un Pavel si un Ben de maine pentru ca daca am tipa acum nu ne-ar auzi nimeni din cauza ignorantei multimii tinerilor nostri, o ignoranta inpusa si injectata de sistem. E corect ca oameni mari ai literaturii romane au sfarsit in mizerie? Este corect sa mori ca Eminescu fara sa aibe sansa sa spere macar? Multumeste-i Domnului asa cum o fac si eu ca imi mai da zile sa-mi revars dragostea ca sa nu o car cu mine in mormant. 

     - Care om nu vroia să se afirme, în profesia/pasiunea lui? Tu tot frumos, ca un adevărat Făt-Frumos, din Carpații lui Avram Iancu, grăieşti pe graiul pilduitor al mioriței patriei limba română ca o Irina..., care n-ar înghiții denaturarea/ smintirea, vorbirii corecte asemeni marelui lingvist Alexandru Graur care drept grăia la Radio Național, curat-românesc fără a putea fi acuzat de intruşi care cine nu-i are? Chiar şi tu, că le spui direct şi perfect, Ben, fără a te asunde după mânecile boierilor de care curat-murdar zici. Eu drept să-ți spun, Ben, nu ştiu ce fac perverşii sexuali, lesbienile/ adică femeile cu femeii sau bărbații cu bărbații, eu nu simt dulceața sexului ca cea, când eram culcat cu Vica, dragostea vieții mele, aroma şi mirosurile de pârci, dar ce mă obrăznicesc zicând ca un Alexandru Graur/ Arghezi aurarul patriei noastre, pâine de o ființă-fagure de mire al graiului patriei dulce ca glonțul.

     - Acesti oameni perversi nu mai au suflete, sunt doar trupuri/zombies care umbla dupa o senzatie mecanica. Acesta e viitorul pe care ni-l planifica domnii din Valea Silicoanelor. Oameni roboti. Nu stiu ce-l făcea să creadă pe bunicul Viorel Ferghete, că ferghetiştii-s o familie mare, îți dai seama cum ieşi în lume, în afara satului (nu-mi dau seama ce-l face să creadă aiasta (nu intuiesc). Pentru mine scrisul era pâinea cea de toate zilele, patria limbii şi literaturii limbii române pentru care povita aveam un cult, chiar dacă nici Ceauşescu n-avea de ce să-mi fie urât ca de obicei unii având reținere pentru partidul unic, muncitoresc devenit comunist datorită acestui vrednic patriotic ca vrednicul Paunescu/ Corneliu Vadim-Tudor, huliți de neo-comunişti, comuniştii înrăiți şi îmburgheziți, despre care nici Lenin nu vorbea strălucit, dar nici Marx, însă nici Engels nu-i vedea luminos, cu ochii buni considerându-i corupți şi explotatori, exploatând pe muncitori şi încâiniți trecându-i pe muncitori, în şomaj, la un pas de asta să rămână fără nici un ajutor social, rămânând pe drumuri, chiar dacă au muncit harnic şi cinstit o viață fară să le dea lor şi nu altor chiulangii şi telelei pensii speciale. Dai rău, la rău să te aştepți şi popa de țară Găureanu Timoftei care pe nine mă cunună, în viața lui, deşi aveam multe bube, darl Toți vreau un mai bine, mă ia dracul, mă enervez, că nu mai sunt special, în armonie, cu mine şi nu-s împăcat cu bio soarele de la țară, că nu găssesc binele care să mă poarte fără eroare, că mişcarea mi cu durere greoaie fără nici o savoare şi paşii nu mi-s ca a fetii din tren, ca prima lovirură ca a lui Cichi... în zi cu încordare fără să-ți pierzi buna dispoziție.

     - Pentru mine caderea comunismului este caderea cascavalului din gura corbului. Majoritatea nu a inteles ce este comunismul si nu l-a pretuit la originala valoare pentru care a fost implimentat cu vieti si sacrificii omenesti. Evolutia naturala a fost scurcircuitata de vulpe. Raiul tau e acolo in cuibul creat de Vica. Tu o duci boiereste in comparatie cu saracia crancena in care sa stins George Anca, un mare invatat si cinstit roman, nerespectat de timpuri si oranduirea democratica a zilelor de azi.

     - Tinoftimei Găureanu pildui, în bierică: cu răbdarea treci şi mar, dar cu răul nu treci nici părăul (legat de asta bunica Nastasia lu Iancu cu străbunicii descălecați din Apuseni, în Dragu, ea o poveste cu răbdarea găsită hebereie într-o hurubă a cerului şi se întrebă: -"în ce s-o pună? Mai întâi o puse într-un munte, dar muntele se toci şi ar fi scos din adâncuri ca un balaur pe gură şi nări flăcări şi asta îl determină să-l pună într-un bou care se unflă ca de luhără şi plesni şi atunci puse răbdarea, în om şi despre om se zice: -"Nu da, Doamne, omului, cât şi câte poate răbda! " Şi omul n-a pățit nimic, că omul cu ce-i închini, îți va închina. -"Tu, de notezi exact cum la nervi le împilăesc eu?" mă întrabă fără să fi citită, în caiet sau să fi rostit eu cu voce tare ori nu mai ştiu eu: ce şi cum am făcut, mă întreabă, dar nu mă ceartă? Nu ştiu ce mă apucase că la spovedania mea către popa Găureanu mai ales, că nu mă mai spovedisem din copilărie, când popii din Sâmpetru-Almaşului, Petru Nicola a spuse cum am sărit la el, în grădină după Căutând după mere clițane, deşi nu mă certase, ci-mi dase să fac nişte mătănii, dar eu m-am înțărcat de la a mă spovedi, că până-n cununia cu Vica, când fain-făinel am mers la Ciubanca şi nu ştiu de ce m-a mai întrebat dacă cred că pâinea, prescura, e trupul şi vinul e sângele lui Iisus şi eu i-am spus chiar dacă nu mai eram copil şi cum să mint? i-am spus nu şi încurcat rău preotul a zis, c-are să-şi întrebe mai marii ierarhici: să mă cunune sau nu? N-a mai întrebat pe nimeni şi m-a cununat cu Vica, cu cea şi nainte de asta eu păcătuisem, mă culcasem cu ea, cu goliciunea şi moliciunea ei femenină. Dan Rebreanu de la revista Tribuna, îmi promite: vei debuta şi, eu însă nu mă evidențiam cu nimic, dar mă încuraja, mă făcea să sper, dar eu ioc de ispravă. Ar fi fost grozav să nu tot sperăm la besfârşit, că-i obositor, nu imposibil/credibil să reuşeşti într-o viață de om aşa cum o fost. Taci şi faci colaci, că şi aşa, tăt am zis, c-am zis, c-oi zice, că înteresul poartă fesul, dar munca stăruitoare te face să reuşeşti. Nu faci ce nu ți, în fire şi de reținut: fă lucru măsură a lucrurilor, cu curajul nebun a spărgătorilor de bănci. Cu toate că trebuia să-mi fie Stan-Pățitul cel mai bun dascal eu călcam, în strachini, că ulciorul singur fără să se spargă nu putea merge de multe ori la fântână. Mă prindeam pentru Ing. zoohotehnist Aurel Vlaicu din Panticeu care nu prea era prea prezent, în fermă la Ciubăncuța (pentru el mă prindeam, în gură cu preşedintele Lucian Crăciunaş "Purcelu" (nu-mi explica şi cum să-şi dea secretele unui intrus ca să ştiu ce învârt, şmecheresc, ei doi... )  Nu săream peste umbra mea/ borul pălăriei ce o purtam pe cap. Dan Rebreanu, îmi spunea, că eu la prozele mele aveam scheletul, aşa dacă voiam să fluier, în biserică, o puteam face, dar să nu mai stărui cu descifrarea enigmelor, tu încerci să le explici şi piere tot farmecul misterului care trebuie să rămână pentru cititori, că ce ai tu să spui: decodarea codului la:

     - "Încuiat într-o lădiță/ Am o dalbă porumbiță. Dacă zboară porumbița/ N-am ce mai face cu lădița". Mie mi-au fost suficienții munții Carpați ca să mă nasc, în veşnicia lui Blaga şi misterul geniului, universal Eminescu, aşa că folosiți-vă voi de Munții voştri Stâncoşi fără pandemia prostei creşteri, o civilizație a necivilizației cu ordinea dezordine mondială fără disciplină şi pace pace, că nu existați ca s-o promovați conservându-i valorile autentice. Ea nu mă trimetea la plimbare, ci mă cuprindea cu râsul, zâmbetul fiindu-i larg deschis ca un paradis al omenirii că ii cu larghețe, noblețe şi frumusețe aparte, mai presus de tristețe, un fel de apus şi moarte, după gura răutăcioasă a lumii, că nu era loc de îndoială, că vica a existat vie, argint viu, cu unele dureri la care nu se lăsa ținând pasul vieții, reciproc tonificându-mă cu energia ei şi pe mine, în starea de bine care şi dacă nu exista trebuia să existe, că unde era Vica şi bine exista cu darul ei îngrijindu-se mai mult de celalalt, tot timpul fiind inspirată, că era dreaptă şi cinstită din fire, în naturaleța ei, chiar şi când, îmi vorbea urât şi astfel ducând lupta sa de cunoaştere, în sine (cine minunat ne sfătuia să ne cunoaştem, în sine, sinele? Multă lume nu şti asta, că Eminescu, şansa noastră la viață. Prin Eminescu, însuşi universul căpăta sens de vers. Cât de importantă era relația noastra din câte îți povestesc, tu, Ben, o ştii şi înțelegi, prin tine, chiar eu înțelegându-mi incredibil, eficient şi splendid, superb ca un proverb: subiect şi predicat apropiat uimitor, de obiect,  înțelegându-mi genial trăirea ca un campion la micul Dejun cu Daniela Zeica Buzura şi e minunat lângă această femeie, în alt sens ca Vica mea, în tot ce-i posibil felin şi senin.

     - In interviurile ei observi cum a crescut si maturizat reporterul si orgoliul femeii Daniela Buzura. La inceput bagareata iar in timp cu diplomatie si maturizare a orgoliului sa retras ca o ninje, a dat spatiu respectuos invitatilor cicatrizati de taisurile intelepciuni vietii. Acum ti-e mai mare dragul sa o asculti. In fata ei poti sa ajungi Pavele daca esti gata sa recunosti ca ai jefuit Banca Clujului.

    - Meritul ei, e vasta cunoaştere, cultură, justa apreciere a lui Alex. Ştefănescu un critic bun, că nu e un flecar, chiar dacă îl mai combat tinichelele, panaramele, pe acest mare critic care analizează pe Eminescu poem cu poem. Cum s-o fac tolomac şi zgârie brânză cum sunt, o marhă băligată, ramolită, fără jalbă la proțap? Nici un costum n-am măcar pentru a arăta un domn bine, dar fără haine  par, deşi nu haina face pe om, însă un costum mi-ar scoate urâțenia de oaie cufurită care cufureşte turma, m-ar scoate, în evidență ca aramă, pamaramă, cu care s-a mândrit, în fără modru ei, Vica.

     - Ii propui un interviu la strand.

     - Un costum a lui Hal? Nu-l am nici de un fel, că şi-n costumul lui Adam sunt scrabos, colofâsos şi numai de lanțul slăbiciunilor nu-mi arde, am bun simț chiar ştiind că am, în ce, eu, Ben, las pe alții, că n-am cu ce, în acel ce, din belşug.

     - Te imbraci in draperiile de la ferestre ca Marlon Brando si apari ca un Cezar, Imparat al Romei antice.

     - Văd, că tu ai scoate la capăt inteligent, am cu ce mă bucura fără să mă ruşin. Tu nu-mi zici ca popa lui Păcală:

     - "Cui se supără, îi tăiem nasul, mă!"La noi, în sat, lui şogoru Cosma Ioan, îi ziceau Păcală (A păcălit-o pe Anicuța sora lui Vica ori doar satul/ Burdea, ştie de ce l-o poreclit, în sat, Dumnezeu ştie de ce: Păcală? Voi încerca să dezvălui misterul, taina ori va pieri, cum şi eu voi pieri într-o bună zi? Ho, ho, nu-ți suflă încă moartea-n cur! Mă mângâia Vica optimistă din fire şi altruistă ca firea ei, în natura ei, dar din dar  pe aiest îngeresc plai cu omenesc grai moştenită de la Dumnezeu. Tot Vica scumpa, îmi spunea minunată:

     - "Nimeni nu-ți poate turna, în cap mintea cu toulcerul, cu pâlnia" Era clar că ştiința şi învățătura-conştiința, o câştigi mergând la şcoală mereu ca atare n-o mănânci ca mămăliga din blid/ oală. Vica pentru aş apăra dreprurile era şi zgaibă țufoasă şi fițoasă ca orce femeie-zee care, în fericirea ei te zăpăcea, că trebuia să fii şi tu fericit ca ea, ți-am spus, fără să ți se urce la cap pierzâd din măsura lucrurilor, a bunei cuvințe, tineretul fiind un fel de zombii, sălbăticiuni neşcolate. Cum nu irosim, risipim, talanții, munca celorlalți? Omul calitatea de om şi-o defineşte el omul, omeneşte, după cum, îl duce capul, în nebunia lui, când cuiul îl scoate pe cui. E ca cea care îşi dă seama: "ce păr minunat ai tu curvă lume!" şi zice direct admirativ ca Andra lui Măruță, o neaoşă ardelencă ca Fuego de pe ...laTurda! Eram ocrotit cu iubirea lui Vica, ca să nu mi se poată întâmpla nimic ori nu ştiai de asta fără să fac eu, din țntar armăsarul pur sânge El Zorab armăsar arab, în care şi Gerge Coşbuc, găsise inima țăranului sănătos încăpățânat, în bine şi a satului natal provita Hristos? Căutam într-adevăr s-o redescopăr pe Vica, o alta şi altfel de Veronica Micle, dar nu de pe la Năsăud, ci din satul Ciubăncuța, de lângă Ciubanca, la 2 Km distanță,în Ciubanca locuind Cornel Itu şi satul martirului Pr.Mureşan Floare, cel cu scaiul din coama/coada, calului şi a expresii se ține ca scaiul de oaie de care ştiau episcopul Chira şi călugării de la Mănăstirea Rohia, Maramureş.

     - La Vica era totul tras la indigo…, deci azi s-ar spune ca avea totul tras la dunga, sfoara sau Xerox?

     - Oricât de cuminte omul, când bea oricât, îl sfădeşti, parcă îşi bea mintea, însă la tinerețe beam şi eu, şi Vica era ca orice muiere, cu gura pe mine că nu mă abțineam ca iepurucu să nu beau şi sprovăiam ca un spicăr şi eu, prezentator, de fotbal şi nu era un moment bun şi era ca mândra mea, în sat, Iepurucu, de altfel meşter bun ca şinul din, de pe, Branişte, Câmpeanu Ioan, fratele lui Gavril Câmpeanu "Iepurucu", pe care l-am chemat să-mi meşterească împrejmuiria, gârliciul de la fântână, din lobe, scânduri groase, ca cele trainice din zidul bisericii stil celor din Maramureş, că despre fântână e ghicitoarea:

     - Am o vacă cu țâță de lemn şi cu dițălul om... şi ciumulcei cei, ghici, neică Ben, nu-i aşa, ghici cei ca ciupercă, castel, într-un picior, ghici, ciupercă, hribă, ce-i? Infecția ne dă nesiguranță, că pandemia ne ia din acțiune, din spor, ne izolează de oameni, ne distanțează. Nu-i ceva aletoriu social-uman, că semenii ne sunt piedici, stânci de poticnire (ce ne mai facem ca să fie corect, perfect?). Oricât de bun platnic ai fi, când chemi un muncitor să-ți lucre pe lângă dacă nu le dai o țuică, palincă, nu-ți calcă pragul, nu intră pe vraniță, portiță.

     - "Nici Gavriş, Iepurucu, nu ț-ar veni la casă dacă n-ar primi horincă, zamă de creangă, zice şi Vica, mi-a zis-o chiar el. Lucra azi la Țicu, Țica, Vasile Pruneanu, bărbatul lui Maria unchiului Bebe, Dascal Iulian, că Maria era mama lui Rodica Hârța. Mă duc la ei să-l văd pe Iepurucu, însă Pruneanu:

     - "Dute şi lasă-ne poetule, cu toate, că poet al neamului era George Coşbuc suflet din sufletul neamului... Am fost la coasă, c-aveam alături de Vica, multe fețe, că nu eram de doi bani (profesora de franceză, c-a trăit mult timp, în vremuri mai bune, a trăit, în Franța, îmi zice:

     - "Tu, Pavele eşti sănătos încăpățânat, în bine, ca un țăran. "Eram şi eu Marele singuratic ca un lup de mare, singur pe lume, chiar şi-n scris,cu toată demnitatea mea, că fac caca, în drum şi doar apoi fug, în tufă. Deabia ne cunoaşem pe noi înşine şi atunci, cum putem cunoaşte prin teorii, teoria chibritului, cunoaştem pe Dumnezeu?

     - Abia acum, insa vom muri cu el.

     - Prieten mi Platon, dar mai prieten adevărul, cum ştii şi tu, Ben. Stilul de viață cine ni-l şti, că nu trăim artificial, în imaginea de sine, în dorința mea cu Vica, dorința de joacă cu ea. Eu rămân cum zice şi gorjeanca din Dănceşti Mariana Ionescu Căpătinesc, cântând alături de olteanca Steliana Sima, cu bucuria şi satisfacția, tebuie, că trebuie sădăruieşti omenie celor de alături, chiar dacă nu stai cu ei la masă, dar e ce ne dorim, că suntem mulțumiți, cu ce le facem indiferent cât ne costă, în buna mişcare ca la loteria română-patrie limba română. Ca totul, când soarele omenesc, îl naştem veşnicie, răsărită artă al scrisului, cu un succes personal original, din sufletele noastre de sânge albastre ca floarea albastră a lui Eminescu. Creerul e cea mai complexă materie şi prin totul e sufletul, zice prof. neuro- chirurgul Leon Dănăilă, un aecdot inventiv. Zice, Leon Dănăilă trebuie să fii răbdător şi ambițios pentru bine pro oameni, cum şi Vica ştia nativ, că parcă se născuse, cu îndemânare şi viața ei avea o frumusețe. Mihaela la vecină-sa victorița: -"Mişcă-n brişcă".

-"Mă duc să mănânc, că n-am mâncat...

Reghina:

-"Nu mâncarea ține pe om".

Marius:

-"Ața-l ține." Ştiu să băşcălească.

Ne activăm prin mişcare şi iubire, în dreptul dialectic, la fericire, că-mpreună cu Vica, nu eram deprimat. Mă numesc nimeni ce grozavă epopee a vestului care eu pentru românii mai civilizat ca vestiți ca  americani lui Trump care vorbeşte, trăncăne fără noimă şi nu mai contează, că-s văcari, în blugi şi zombii cu pistoale. N-am, încredere, în ei/ bestselerele lor scrise sumar, lapidar, că dau pasărea din mână pe cea din gard, cu toate universitățile lor aşiderea împrăştiate ca firimiturile pentru vrăbii. Finalul filmului Mă numesc nimeni, e îmbârligat şi băligat, enigmatic ca moartea lui Vica la Hematologie, cu inerente greşeli, gafe, din partea renumitului personal medical, zicându-se şi nu ştiu cine, zice, că, în Cluj, medicii-s grozavi, că-i oraş universitar, de elită. În familie e corabia Salvatorului, unde se întâmplă totul de la naştere până la moarte respectându-se tradițiile din moşi-strămoşi, că străbatem ținutul de la răsărit, est, până la apus, asfințit. Noi amândoi, eu şi Vica, ne străduiam pentru viitorul copiilor le aveam şi purtam provita grija de a fi ei, că erau viguroşii urmaşi, ştia şi Vica având alchimia lui, că totul era, se năştea din firescul şi veşnicia noastră de dulce minune albaatră. Dumnezeu e Tatăl şi e iubire. Eram rupt de Marin Preda, cum alții erau rupți de Arsenie Boca. Există crede, dar nu cerceta. Nu înțelegeau însă pe Sfântul Ardealului. Dumnezeu ştie să le împace propice, pe toate. E o frumoasă poveste totul, că totul era îmbrăcat în haină de lumină, cuvânrul: Hriatos lumină-patrie Limba română. Uneori suntem o citadelă sfărâmată, un ospăț a deavolului, o piatră de sminteală, cum zice preotul Nucola-Ioan gură de aur. Am perspectiva mea cu prioritate ideală şi mă reinventez, că la doctorul fără arginți, Rusu Vasile-Marius, îmi aflu leacul, vindecarea şi salvarea: cămaşa de-adevărat a fericirii, întru înviere. Omul dându-se de trei ori, nu se face muscă, dar vorbeşte trivial şi se comportă prostesc. Vica a fost viața şi încă e viața lui ramuri care bat, în drag de România şi ating iubire, drept provita: România, drept la fericire. În satul lui Vica trăia şi Câmpeanu Gavril, Iepurucu, un sfătos sănătos care sfătuia, că toate ar fi cum ar fi potrivite, da-n păstor să nu dai, că-i câine la sat (în planuririle tale târşite şi trăsnite, ții cont de ce spun bătrânii satului, aceşti înțelepți, pe care dacă nu-i ai la casă faci ce faci şi ți-i cumperi, că uite şi ce-ai învățat, în şcoală:

     - "Bolile trebuiesc mai întâi prevenite, că-i mai uşor şi deabia apoi le tratezi, tontule!” Ideea o ia înaintea vremii, că mai întâi ari şi deabea pe urmă semeni şi grapi ca să ai ce aduna. Lumea se schimbă neâncetat, se înoieşte şi nici un nou născut, nu se naşte învățat, dar permanent ca apa, în scurgere, se primeneşte şi omu învață (cine zice că Viorel Ferghete, bunicul, n-ar fi văzut aşa ceva? o fi omul, cum scrie Al. Dumas-tatăl: o dihanie ciudată alcătuită din contraste. Dumnezeu e departe ca cerul de pământ (Doar noi ne depărtăm Basarabia de România mamă). Vica a fost viața şi încă e viața lui ramuri care bat, în drag de România şi ating iubire, drept provita: România, drept la fericire.

     - "Fără butaforii groteşti", zice Radu, de la vlădică la opincă, c-avem mândria de a fi români şi nu-i floare la ureche, ci o cale ostenitoare e şi până la sclipirea diamantului, că vine o vorbă ca ovorbă: voba, vorbă aduce. Pe cărrea vieții mele, Vica, nu mai mergem amândoi să să culegem flori: bujori, liliiac cu cinci flori. Şi Vica-i ca moțul care o plecat, în țară cu doniți şi ciubară şi cu tocuri de răşină să le deie pe fărină, mâncare, la pruncuți şi nevastă. Sunt, în Cluj, dar sunt un bla, bla. Nu-mi văd de treaba mea, că nu-s acasă la caietele mele ca să mai îndrug, din ele, aici mai găsindu-se şi un natural al meu? Vica asemeni lui bunica, o fi avut răspuns la:

     - "Să fii Păvăluc bunuc ?" Şi eu şi Vica prin osteneala de a ne fi bine eram Mere pădureț, mirabila sămânță din care ajunsă, în tarină, arătură, răsărea sămănătură, holda ca o sălbatică şi pădureață pădure care cădea, în arie, diborâtă de săcure. Când ceva e bine făcut nu se mai umblă cu bla, bla.

A iubi e natura firii

ştia şi deştepta şi tradiționala mea, Vica

şi a durat o viață, că durează, tati

(şi am şti s-o luăm din nou de la capăt,

aur cenuşiu până la capăt, capătul satului.

Ai şi tu Miclău fiu al acelaşi unic Dumnezeu, ai față umană de om român şi oricine ce ar zice pe graiul de român eşti stăpân, cum bine o samă te ştim într-o samă de cuvinte, cum şi pe Grigore Ureche ştim că nu-i, în hore horită, gâlgăită nu-i într-o ureche, ci ca un Horea/ Iancu, genial şi național, prin munți cu ai săi şi prin, prin văi... Când vine pe lume un copil totul e cool, chiar dacă doctorul mamoş Ciulu Dragoş i-a zis lui Vica:

     - " Pruncul e mare, cu capul mare şi va fi mai dificil la naştere". Da, tu ştii ce ai de făcut şi aşiderea şi Dan Şalpa, profesorul şi criricul serios ca Alex. Ştefănescu, un altul care altruist ştie artist, că există dragoste pe pământ şi cu dragoste, că muți şi munții din loc.

     - Sa nu-mi spui ca ai vandut vaca ca sa scoti ultima carte de poezii. Unde-i copia mea? Glumesc! Stiu! Covitul ia sugestionat presedintelui sa inchida granitele.

     - I-am vândut baliga care nici eu n-o mai am chiar dacă-i bio, cu restul sunt dator (azi trebuia să-mi vină iarba patriei limba română, dar curierul de la Sitech Craiova se lasă aşteptat, din ce cauză nu ştiu, l-o fi încurcat covidul, că l-a fentat cu pedica. O fi zis sau n-o fi zis Vica:

     -"Sunt mândru, Pavele de tine, că-mi place cu Dumnezeu iai viața de coarne.”  Am vândut praful de pe opincă. Am vândut ce n-am acuma cum vinde, că cinstea şi omenia nu mi de vândut, dar dar dacă Dumnezeu nu ț-a dat n-ai nici cum cumpăra. Cine trage sforile dând sfară, sfoaară, în țară, dacă nu cărțile scrise de mine, sfară, mai mare sfară decât jumară? La noi nimic nu-i să-ți bage degetele, în ochi. Ciufii mănâncă ca snobi şi zombii, în America, mănâncă: carne de marmotă şi s-a infectat cu ciumă burbonică şi țangăul din tagma civilizatului Trump a murit de altceva decât corona virus (la aata ce ziceți despre civilizația, în vorbe bonbă fără noimă/sens? Salutări de la Agigea, era un film, Ben, Servus!

     - Mulțumesc dragă  Pavel Rătundeanu Ferghete, ești unul dintre aceia care mai găsesc o vorbă frumoasă, românească pentru cel de-o seamă cu tine! Doamne ajută! Cu drag și mult respect, Ioan Miclău - Gepianu

     - Mai descopăr şi eu pe domnia ta, chiar dacă nu aflu vorbele de apreciere, în detaliu şi cu amămuntul al ficei dumneavoastră Elena, un menestrel ca Ion Barbu, în ştiința matematicii, felicitări şi pentru cea care scrie mândră de originea ei, scrie şcilată şi cu artă educată, scrie Ionică, cu lumina, în românismul ei eminescian pare-se, tot romantic asemeni lui taică-su, biohoreanu din Gepiul orădean. Prin asta cunoaştem educația părintească, a lui Ioan şi Florica, cu flori pe lângă casa ei din depărtata lume, cu mod nobil de a fi național raportat la universal cinstit şi demn, omenesc. Împreună cu Vica mi-am luat soarta-n mâini, că mă descopeream cu ea împreunat, în bine probine, în momente potrivite care ne reinventa protejându-ne reciproc şi nu era puțin lucru. În visul aiesta la cheie era O.K. Trăirea asta-n doi cu văduva Vica, nu era un păcat nici după cununia patrimonieală noastră cu popa, chiar dacă am făcut-o acasă la Vica şi primărie cu Piticul şi Pop Liviu, că Pop Liviu, A Molelui din Ciubanca secretar-notar, tot identic, îl chema ca pe Piticul primarul, îl chema şi pe contabilul ceapeului din Panticeu, dă-l, în hirul ce-l bun, că nu era om rău, cum, îl ştiau şi cei de la județeana de partid ca pe doctoru veterinar Ioan Precup, când l-o luat din castel de la Nădăşel şi l-o dus inspector şef, în Cluj, unde i-au pus doar cheile pe masă şi şefia şi la județ a rămas fără să mai trebuiască să accepte, că nu mai era după vrere, că vrei sau nu să fii şef, că dacă te îndoieşti de tine, înseamnă să exişti, cum considera şi Decartes: cogito ergo sum şi Liviu s-a dovedit om potrivit să mă cunune pe mine, cu pe Vica, dar dintre săteni pe cine ce înțelegea ca una caldă şi alta rece, că ce pasă bârfitoarelor care ştiu, că a umblat pe la Zanfira lui Nicolae, o scârbă frumoasă ca soru-sa, că la amândouă pizme au mers cu Lupu Cristea Nicolae din Ciubăncuța casier la Primărie Recea-Cristur, doi armăsari puşi pe şotii cu cele două muieruşti pe care putea să le iubească, cum eu mă iubeam ițit, stroşit şi nebuneşte mă iubeam cu dulcea minune, Vica, o femeie şi ea cu efect, în nevoile şi aşteptările mele vitale, în curaj şi cu avantaj. Era foarte elegantă care intra fără jenă cu mine în contract şi impact şi nu era rău, că se ținea situația dragostea sub control, în alertă, că se concentra să mă relaxeze, că era Vica un caz rar, floare de colț/floare de cactus ca o Angela alertă fără o monitorizare/din contră, că era o specialistă nativă, chiar dacă nimeni nu i-a scris scenariu: Titus Popovici, Francisc Munteanu, Eugen Barbu, Sălcudeanu, care nu erau oameni de înteres public, nu erau de lepădat, nu erau lepădături, cum unii independent ar vrea să credem considerându-i tinichele ca tot ce avem noi literatură clasică/moderna, de valoare autentică şi originală, tradițională istorică şi rituală de biserică, de pe Arcă, corabia Salvatorului Stradivarius ca sinfonie a fericirii, pe care, în beția nebuniei mele, eu, aş numi-o Vica, că eu cu ea am ceva, în comun: dragostea, numită România. Ca dintre-un film cu cow-boy, din vestul sălbatic (pe mine civilizația americană mă dezgustă, că-i un bâlci, comedie şi circ, unt pe pâine şi nimic din cela ce sunt om între oameni, pentru oameni, pace şi pâine al patriei limba limbii române, altruist şi artist, cu iz de România.

     - Ce-a mai mare greseala a americanilor a fost ca au distrus blocul sovietic, astia ia tinut in viata si ia facut sa ajunga bogati si cu reputatie mondiala. Odata ce au distrus blocul communist au alunecat pe panta desfraului si a decadentei. S-au ocupat numai de smecherii, de furat aproapele. Am fost martorii acestor evenimente. Depravarea betivului in success tragand intreaga planeta nevinovata si credula dupa el. Acum nu-i mai poate opri nimeni. Au distrus balanta binelui si al raului. Nu au demonstrate nimic pozitiv. Decat razboaie si jaf.

     - Nu-i doar atâta chestia pădureață despre vreme mere pădurețe, că a trecut o vreme de la evenement, deşi n-am părăsit corabia..., fiecare om având ecuația lui, cu distracția şi colacul lui de salvare/ rezolvare, de relaxare aparte, în culoare de ambianță şi de valoare culoare cu soare: România profundă, tainică şi mare, cu cură de slăbire, în energie foarte bună, drept la fericire pro-înviere, în iubire, că eu am dreptate şi când n-am?! Desigur acasă frazele mel nu se pierd, în gol/sau ceva dezminte povestea prostiei omeneşti şi nu, că m-aş reinventa, dar acuma, nu ca atunci, când exersam, în caietele cu 200 pagini, acuma scriu mai fantastic şi mai matur, atunci fiind o exersare, o şcoală de viață, o exersare pentru a câştiga experență ca un sportiv, o performanță, după îndelung antranament de o viață ca Halep/Nadia Comănici sau la scris Nina Casian, o Nică fără frică a scrisului, în succesul ei (şi nu mai contează cine aprobă amonestarea ei de pâine a lui Dumnezeu şi de minune, că toți ne simțim bine, cu bine, porniți de la lingură). Aveam felul meu, aveam adevărul adevărat (cu ce m-oi oripila/ s-or orpila, că cine nu caută laurii?) Cineva aşteaptă să-i fac părul, dar cu ce, că nu mai am cu ce (că am frică lichidă, dar care-i chestia cu lupul: Vine lupul ăla a lui scufița roşie şi mă mâncă, cu noutatea aia faină, însă totul e de nevăzut şi cu covidul aista care-mi denaturează cuvintele ca frumosului nebun din marile oraşe a lui Fănuş Neagu metaforicul prozator din Balta Brăila care era pregătit şi cu prietenii fotbalişti... Sunt Balanță, dar nici eu nu ştiu cum să mă distrez, dacă aşa mă distrez mai bine, că natura mea e cu generozitate. Că eu nu prea cu ce să mă distrez, în sat, geniul fiind un mare prost, ciuf, ciuful care ciufuleşte lumea şi nu se vede că-i miununea, o vreme cu tunete şi fulgere care nu necesită efort? Care-i aplicația de succes şi cu Mere pădurețe, cu Vica ştiindu-mă de foarte multă vreme sărind pragul căsătoriei noastre, că dragoste nu e, Dumnezeu nu e, că noi ne-am înțeles, că şi acuma suntem apropiați. Ce-i mai mult decât atât, Ionică din Gepiu-Bihor? Ceva trebuie să ştim de vârful Omul/Babele din Bucegi, contând eleganța de stewardesă demnă ca fericita Vica cu strălucire de zeiță şi demmnă de un roman? Ca liber cugetător, sub cer sunt, cum am fost aur cenuşiu strecurat, echilibrat. Eu vreu pwrfect să fiu corect, cu infinitul apropiat de obiect, că-s real național, tradițional etnofolcloric, nu eftin/ futuți pomană, ci aşa cum am fost, în plata Domnului greşit, Doamne fereşti, de mai rău, că nu-i musai să moară şi Pavel, Romeul Julietei, lui Jenny Taylor! Nu mi-am dorit s-o pierd pe Vica, dar ce să fac dacă a decedat mândra mândrelor fără modru şi Dan Rebreanu, pe când mi-a venit şi mie mintea la cap, nu mai lucră redacror la revista Tribuna, iar Pavel Azap, ce ştie, ce argumente are să mă publice, în Tribuna, că nu mi-a tăiat moțul de scriitor ca Ionel Marin redactor-şef, publicându-mă la Focşanii lui Vosganian, în revista Bogdania, o revistă simplă, frumoasă, creştină şi O.K şi totul e foarte perfect, şi cu suflet omenesc. Apar anunite lucruri cu transparență din viața mea de ardelean neaoş, mândru şi fără modru. Ce fac e energic evident, că scriu inteligent, confortabil şi impecabil, neinfluiențat de careva efemer ca fluturele de lampă, cu toate, că eu nu dam pasărea din mână pe cea din gard/din gură de la lopard. Doar iubirea, privirea către cer să ne fie steaua, Dumnezeu, luceafăr şi adevăr a omului om pentru oameni, înflorire de mult soare, în pom ca şansă provita a izbânzii, de a îmbrăca cămaşa fericirii, ca în urma noastră, să nu se însămânțeze ură, invidie, regrete, în loc de omenie. Până-n Revoluție corespondam cu Radio tineret (dar cu cine nu corespondam? La emisiunea: Alo, Alo, trecem pe recepție! unde redactor era Doina Berchină care-mi scrie, că am primit cea mai frumoasă scrisoare de la mine, îmi scrie scrisoare şi-mi dedică şi o melodie care o cântă Gabriel Cotabiță şi eram un om, în rază luminat, un alintat, că eu am căutat uşa la care voi bate să mi să deschidă, în ciudă, că Isus bate, dar uşa rămâne intrusă tot închisă, dar să nu vă îmbăt cu apă de ploaie, că nu sunt cel care a inventat apa caldă. Fiecare ar trage focul sub oala lui, încerc să scriu cât mai firesc posibil, că artistic, pitoresc şi etic, belşugul aiesta nu-l aveam. Eva la brâul ei n-avea decât buruiene, deşi eu ştiam de o frunză... dar ce zici doamnă?

     - "Mai bine zi, Adame, că tu n-ai fi vrut să te stânjenească nimica, no!"

     - Fiecare trage focul sub oala lui şi doar fedeul şti ce fierbe-n oală.

     - "Ai să reuşeşti şi vei debuta", mă tot încuraja Dan Rebreanu nepotul lui Vasile Rebreanu scriitorul şi directorul de la Radio-Cluj. Îmi zicea, c-aş avea un stil original, îmi zice ca cel de la Scrisul românesc, Mihail Duțescu, mai târziu. Fiecare om are prețul lui, dacă nu poartă şi se iroseşte, îmbolăvindu-mi efortul. Mi tare de drag de mândra ca la copilul care plânge ca să-i dea mândra de mâncare, mie mi drag să dorm la mândra, cu capul la mândra-n poale. Vica îşi lăsa simțurile să-i înflorească cât cuprinde din cale afară partea masculină, că era dumneaiei şic şi la mişto, cum doar Miron Radu Paraschivescu o făcea cu Piranda din Cântece țigăneşti, că de minune dragă, îi era țigănimea femenină făcându-l să năduşească tot, când le vedea şi punea ochii, cum eu cu respectul cuvenit am pus, țâpat ochii, pe Vica frecându-mi mâinile de bucurie, de emoție provocările eievocând suneetul şi răsunetul din codri de aramă, cu o zi reuşită şi festivă, contururile dezvăluindu-i decența şi goliciunea de veneră, deşi nu era la concurs de miss/ celebritate la dans sportiv ca Şarahova/ Magda Barbu (îți dai şi tu, seama ce-i sexy, că românca asta țărancă care făcea fițe de noblețe, că dacă-şi dorea ceva, aşa şi cu mine i-a reuşit lui Vica văduva, că m-a avut ca un mare premiu care a făcut-o să intre-n istorie bătând ca Mureşanu recordul, în filmul care se va turna avându-l protagonist, actor-artist, având parte de bine, cu inima săltăreață să treacă alături de Pavel, de Pavelul ei, să treacă mare conştiință, avându-l la mână ca să-i cânte-n strună sircusamă, să treacă bla, bla, pin viață învigătoare şi cum doamna viitoare altfel, îşi dorea, în cântarea cântărilor cu cotații la bursa (dovada e cartea Mere Pădureațe, că ce are gură, dar nu vorbeşte irosind efortul tuturor? Chestia-i de sănătate, pentru asta e nevoe de triaj ca să fie torul în regulă, cu pacienții distanțați, în pandemie, că trebuie testat, că intră în rutină, trebuindu-ne răbdare. Aştept pe tinerii aieştea cu dor de România, trebuie să vie, în Românie care-i părăsită ca o insulă pustie, în care tinerii trebuie să vină s-o populeze cu cântec şi cu muzica uneltei care se loveşte de os, în muncă, până la osteanală, epuizarea care-ți fură şi somnul, c-atunci, când eşti ostenit rău, n-ajugi, în sat cu soare, dar nici să dormi nu poți şi totu-i ca o hore care Lenuța din Agrieş, nu se mai gată din doinire, deşi sunt imbecili cei care zic: sunt mândru, că-s român, zice incredibil şi Mircea Dinescu, în lumea satului e şi lumea fără dor, însă şi frumosul cu pitorescu graiului, vădit văzându-se ambiția şi sacrificiul, un martiraj plin de curaj, învârtoşit de osteneala muncii. E nevoie de o indentitate românească şi omenească, cu ceva, în plus: Iisus, de Iisus fericire, în plus, bonus de viață şi conştiință de România. Că pe Vica bărbatul rău o ține, că n-o scoate pe Vica, în lume, că-mi găsisem, în piutură, chiuitură ca etnomuzicologul Virgil Medan naşul şi nu-i era greu ca acestui nirăşan nici la Festivalul de muzică populară someşană Samus, ținută la Dej, la confluiența celor două Someşuri (de care ceva sentimental mă leagă şi pe mine, că degeaba făcând umbră pământului, nu trăiesc neartistic. Dă-l dracului pe cel care zice, că n-are posibilități ca să mărească alocațiile (asta şi dacă popa înțeles cu Păcală, că celui care se va supăra i se va tăia nasul, eu însă nu pot să nu mă supăr pe mincinosul de Ludovic Orban). Pot să-şi fută viata şi americanii lui Trump de a nu purta mască contra Covid 19, deşi ar c-am fi necesar, însă unii se joacă cu moartea, ce înteres are Zomby Trump, un hitler fascist al magnificilor americani, nişte eroi răbdători, în plin şi întunecat rasism şi descriminare, o lipsă de calitate, bunătate şi umanitate. E O.k. să ai siguranță, în viață. Pentru asta nu e nevoie doar să povesteşti, că-i de urcat, excaladat, treaptă cu treaptă pe marele trepte ale marii treceri având miracolul, sportul, în sângele, în elexirul vieții. Viața cu Vica a fost un basm frumos, în comunism cu altruism. În viața asta trebuie să faci rugăciune şi să ai răbdare, îmi zicea VICA o plină de voință şi bunăcuvințe despre care, în drum spre Osoiu, lui Geaca, îi plăcea să mă întrebe fercheş şi colorat:  

     - "Astănoapte ai făcut-o pe Vicuța mireasă?" De la tractorist trecuse la însămânțător artificial, montator=taur pe bicicletă cu sula, în servetă, ştiind că este Dumnezeu pe viață şi pe moarte plătind ca om cu viață, că Geaca, Mânzat Augustin, a murit fără încrâncenare, că-şi cumpărase cu forță o combină şi-şi chemase un vecin şi el se urcă alături, în cabină, deşi de 3 ori pe săptămână şi pe vreme de pandemie salvarea, îl ducea la Dializă, din cabina combinei pierzându-şi echilibru ajunse sub roată... fără a mârâii măcar, din neputința lui. Inima e un creer a omului, că vezi cum băgăm, în seamă, că unde e comora înțelepciunii e şi inima ta. Unde-i inima e creația creativă şi Dumnezeu nu e absent, că Dumnezeu e o cheie, o taină a învierii. Totu-i provita cu perspectiva fabuloasă a Golgotei cu vârcolaci care batjocoresc şi răstignesc afurisiții. Inima e un creer a omului, că vezi cum băgăm, în seamă, că unde e comora înțelepciunii e şi inima ta. Vica, în ciudă, că se zice: "omul nu duce cu el nimic, în mormânt" şi totuşi iubirea, Vica a dus, în ceie lume măsura dragostei. E nevoie de o indentitate românească şi omenească, cu ceva, în plus: Iisus, de Iisus fericire, în plus, bonus de viață şi conştiință de România. Combina cu Frovonie şi Guste o luase printre văi, pe la moara lui Lodany, pe lângă podul țiganilor de altfel spre Groape pe o râpă mai abruptă, unde el se dezechilibră şi se hurducă, alunecă, nu mai jos de pământ, dar roata combinei bat-o vina, îl călcă şi omorâ nesuferit, a naibii! Nu era nici o grijă pentru suflet coborâbdu-şi creerul, sufletul, dimpreună cu Dumnezeu, în inimă, că datu-ni-sa judecata, din cer pe pământ ca să judecăm fericirea celuilalt, nu să facem oare fapte bune, fără a ne pune, în dificultate? Răsfățați de soarele verii pe hotarul de acasă.  Răsfățați de soarele verii pe hotarul de acasă. La Vica satu-i frumos şi liniştit, gură de rai, că alături de Vica nici o grijă n-ai. Ea niciodată nu mi-a zis:

     - "Ce luccri, că nu se vede?". De străini, în Ciubăncuța nu-s măcinat ca tine, Ben, în Australia, că muzica cum zice Grigore Leşe:

     - "Muzica te vindecă, e vindicătoare." Pe inima voioasă, supărarea nu apasă, că-i pe strună trasă. Eu stau "Dincolo de America "şi nu mă simt, Doamne-Ți, mulțam, că rău nu mă sumt, n-ai indentificat energia şi indentitatea! Valea Sâmpetru dacă n-ar fi urnit râpa la locul pe Groape, n-ar fi fost atât de piezişă râpa care putea să te facă să nu trăieşti, deşi aveai nevoie de ceilalți ca fericire, în zvârcolirea ta de om. E vorba de filmul Din departe de America. Totul e ca o înțepătură de țânțar, la un picior (ser fizologic injectat, la un picior de lemn şi cum te protejezi, om de cinci stele? Multe le ştiam din Liceul agricol de la Cornel Balmoş zootehnist care ca profesor la orele de zootehnie mi se adresa la lecțiile lui şi după ce s-a transferat cu noi, în 1968, la Şimleul-Silvaniei, îmi spunea năbădăios:

     - "Răspunde tu, frumosule !" Eu eram pârlitul lui Marin Preda. Moartea lui Vica, nu mă ocrotea, ci mă făcea, nu ignora, mă făcea să-mi schimb, să-mi pierd esențial exhilibru interior, am devenit alt om. Combinei a dat bice cailor peste pieptul dealului pe Gusti să-l mântuie dându-l din şeauă jos. Şi ce am câştigat din asta dacă nu doar experență ca un Al Capone ca şi cum datorită ție aş fi jucat într-o piesă de teatru, cu dramatism, însă aşa cum trăit cu Vica şi sătenii, ciubăncuțenii ei/sâmpetrenii mei. Mă bucur, că pot scrie, chiar dacă scriu fragmentar, scriu ca un delciu, că totul devin Mere pădurețe, un centru al pământului ca o suculență eco şi bio-Vica. Aşa cum cu flacăra iubirii trec prin viață. Bine-ar fi să-mi amintesc totul parcă ar fi fost aş cum mi-a fost viața azi, că de povestea a ce mi s-a întâmplat am nevoie pentru înşiră-te mărgăritar ştiind cum mă cheamă, nu-i aşa, că narațiunea trebuie toarsă ca tortul din caierul de fuior de pe furcă ori tu, Ben n-ai de zis, motroşit nimic răsucind-o pe fus, întins pe răschitor, vârtelniță şi urzită pe urzoi şi pusă pe război pentru țesut, că firele de tort mai trebuie țesută pânză? Se pune bază pe eficiență şi realism ca să ieşim din conul de penumbră a căderii libere imperative, personale. Ce m-ar putea opri să scriu, că dacă-mi reproşezi modul cum scriu, nu reuşeşti să faci nimic, că nu-i un detergent de spălare a mizerabilui care face viceversa, în libertatea de mişcare. Totul e ceea ce e, în iubire. Cu tentiva altora contra mea, nu-i de glumit. Să gândeşti e o virtute şi să ai dreptate e o artă. Uneori parcă n-aş gândi. Ce ştiu unii? Ce fac e de auflet. Chestia-i să te bucuri de ce faci ferm, că e o grijă, indiferent de situație, să faci bine, lucru bine făcut. Grozav lucru, nemuritorule, că tu nu spui ce mai faci, în pandemia care şi la voi, îşi face de cap afectându-ne, că noi suntem oameni, nu Dumnezeu printre zeițe care ne scoate din hibă şi din bai. Vasile Dan Marchiş eşti la un nivel al succesului, în artă, că parcă ți s-ar da nişte bani, în plus, deşi e numai un confort sufletesc, că tu eşti cu adevărat artist, Vasile, în scris ca şi cum s-ar inteți vântul consteuind confortul, deşi tu parcă nu te opreşti doar la atât, chiar dacă se rupe cerul fără a fi jale, că te descurci tu, omule, te descurci inteligent ca maistru Marcel Proust căutându-şi timpul pierdut ca şi cum n-ar exista pandemie, curajul fiind măiestria cu care scrii respectând nişte reguli care ți-le impui ca să faci pe ceilalți provita, cu succes şi bun exemplu. In interviul luat de Ben Todica distinsei scriitoare Melania Rusu Caragioiu: Observați frumusețea naturii, în viața atât de naturală şi importantă a lui Melania cu cerul înstelat şi-n imensul câmp cu ierburi şi mirabile holde cu săltăreți greieri şi licurici, un fel de luminițe parcă anume beculețe aprinse, în râturi de ierburi păscute de marhe, vite şi oițe păstorite cu noblețe de păstori şi fetişcana care se furişa din casă chiar dacă-n jurul cantonului bubuia războiul, însă fata din Carpați, cu inima cât un purice, nu putea  fi ținută-n casă, că ea-n câmpul cu floricele o mângâia, împletite, în corinițe  de premiantă, că copilul zglobiu era cu talent nativ, în scris, că aşa cum ți vorba, graiul, ştim cine eşti frumoasă şi gingăşie a Banatului timişorean. Răspunsurile tale au o elegantă diplomație cu poveste şi acel corespunzător (tu, Melania, vezi ce subtil e la întrebările lui, cu gustul lui de Creangă, a copilăriei fugărită, el fugitivo, în trend, prin Iezer, ca un copilndru, cu cireşe roşii de mai, cercei, în urechi, cu alții fugind la scaldă ca Nică din Humuleşti, în schimb de experență, că de când lumea e năstruşnic. Melania e o excelență, că te fac vorbele ei să retrăieşti, ce ea însuşi a trăit artistic. Ea fără nici o forțare scrie plauzibil, viu şi aromat, cu iz de România, că ea era viitorul.

PR-F.& BT.