Acolo unde
nu-ţi poţi uita bătăile inimii
~*~
Ne-am oglindit
unul în celălalt, privindu-ne,
ne-am lăsat
purtaţi de iubire,
de valul
emoţiilor vii, atât de vii,
acolo unde
clopoţeii
ne sunau în
zare
şi vântul ne
ducea strigătul de iubire,
acolo unde nu-ţi
poţi uita
bătăile inimii
şi primul
zâmbet risipit
în mii de
bucăţi printre petalele macilor.
Două fulgere ce
s-au unit
într-o explozie
de lumină
mai puternică
decât moartea!
- O frântură de
realitate şi totul
ar fi fost un
tren
ce nu mai venea
niciodată...
Unde-i
realitatea, iubitule,
şi unde începe
visul în galopul timpului?
- Acolo unde-i
misiunea, ştii bine - spre stele!
Clipa prezentă,
acel mister
căruia-i dai
voie să se dezvăluie!
Nu contează cum
s-au scuturat macii
şi cum în
fereastră ne arde cerul,
timpul s-a
oprit, doar noi,
fără trecut,
fără viitor, fără umbre
- miracol de
tăceri şi rostiri -.
Am ascultat
taina muzicii,
respiraţia
născută care cânta
în corzile
viorii noastre,
Am deschis
toate porţile,
am pătruns în
adânc, tot mai adânc,
pe drumul
liber, pe câmpul deschis.
Atât de multe
clipe perfecte
în care inimile
ni s-au
contopit în eternitate!
Eşti în fiecare
filă scrisă din noi,
mereu vei fi
acolo, mereu,
drumul îl
cunoşti,
este chiar în
inima ta.
Un fir
invizibil ne va şopti
ecoul infinitului
din noi
- oriunde este,
a fost şi va fi -,
“Naşterea lui
Venus” ce-apare
pe apele râului
nostru.
Crede în tine,
în tot ce-ai simţit,
în cerul cu
stele, în fiecare petală
din fundaţia
noastră.
Tot ceea ce nu
ne-am spus,
ne vom spune,
la întoarcere,
pe crestele
albite de razele luminii...
~*~
17 iunie 2013
Un pescăruş, o mare, un vis albastru
~*~
Bizar şi ireal, în timp,
poate fi volatil
să asculţi zbuciumul mării
cum se loveşte de stânci şi maluri.
Stiloul îţi cade din mână,
acum nu te mai poţi concentra,
ţi-am invadat mintea,
toată această sensibilitate
îţi urcă, pas cu pas,
din vârful degetelor de la picioare.
Acolo, vălurite, multe păduri adânci
şi vise profunde prin care frunzele ne-nghit
în acel pământ mistuitor, căldura va exploda,
iar noi vom fi fragmente.
Viaţa-i un contrapunct,
o lecţie învăţată este o şansă luată vieţii,
inimile menţin doar fluxul
cu imaginaţia, acel sentiment profund.
Vârful de dragoste ţi-a sărutat inima,
răspunsul tău furtunos este de a valida tot,
cu nerăbdare aştepţi
ziua în care ne vom întâlni.
Multe sărutări vor fi furate atunci,
până când voi rămâne
fără suflare în braţele tale,
mă vei proteja, apoi,
la fel cum pescăruşul albastru
îşi protejează puii,
vei fi acolo, pentru mine,
când apare întunericul
şi la ivirea primilor zori ai luminii
mă vei duce în jos,
în acea spirală de dragoste
în cazul în care
nu am fost niciodată înainte.
Vederea mea te copleşeşte,
în inimă puterea ţi-e activată,
căldura mea umple aerul dintre noi,
emoţia rulează adânc
un curent asaltat de foc,
în timp ce mâinile
îţi coboară, delicat, pe spatele meu...
~*~
26 noiembrie 2013
O limită, un spaţiu, o clepsidră
~*~
Prin culorile palide ce ne urmăresc,
prin zidurile distanţei,
prin gratiile timpului,
în lumina separată de întuneric,
călăuzindu-se, sufletele şi-au strigat iubirea.
Am nevoie de-atingerea ta,
străpunge tăcerea, ca un botez al sufletului
în apa divină revărsată asupra noastră!
Unde-i cuvântul iubirii,
unde-i glasul inimii?
Am eliberat luminii zâmbetele dăruite,
plutesc uşor, acum, pe-ntreg cuprinsul lumii.
Tăcerile pot fi mai dureroase
decât însăşi durerea,
firul întunecat
al ruperii şi desprinderii,
firul răsucit al indiferenţei,
suspinul pământului
şi rozul palid
din petala caisului-vis,
lacrima necăzută,
nedeschisă, negustată,
lacrima aninată de pleoapă,
picur al ploii tăcute,
deschiderea ei, idealul clipei,
căderea în fugă
sau ropotul vesel
al ploii calde de vară.
Cere şi ţi se va da! – o lege divină.
Strânge-mă-n braţe, iubitule,
în tine vreau s-adorm,
până simt coarda ce sparge barajul!
Simţi prin toţi porii
răsfrângerea culorilor noastre,
dincolo de înţelegerea lumii?
Când sună clopotul adevărului,
totul în jur ne cheamă,
speranţe de verde,
vârtej de albastru şi galben,
clocotitorul roşu vulcanic,
un suflu portocaliu şi violet nostalgic
– o limită, un spaţiu, o clepsidră –,
nuanţe calde sau reci, triste sau vesele,
nebune sau calme, suave sau tari,
în sărbătoare şi delir, stropii de bucurie
ne-aruncă printre astre.
Ameţitoare înălţimi, izvor şi oglindă,
în armonie cromatică,
reflexe de vis se succed!
Respirăm nemărginirea dragostei,
se construieşte spirala,
când ascendentă, când descendentă,
inversându-ne polii,
legându-ne,
momente divine cresc în noi,
un singur corp
şi clipa readucerii aminte,
impresia adânc pătrunsă
în sângele nostru,
o semnătură pe pânza vieţii...
~*~
1 aprilie 2014
Constelația alunițelor
~*~
Un condei fermecat, o cheie universală,
o forță rătăcită-n slăbiciuni
învăluie trăirile
în glasuri anorganice.
O confruntare violentă, eliberatoare
– galben, albastru, verde și roșu.
Un câmp de iriși multicolori
ce-și întind petalele fragile.
În urme de pași, fiecare pietricică
este întoarsă
printre liniile iubirii sperate.
Un radiant roșu cu linii ascunse.
Te-ai nărui în ea – amfora plină de iubire!
O călătorie este o formă de repetiții
în așa fel încât s-o poți reconstrui
în timpul și spațiile reale
ce curg lin din tine
– pe linia lobului,
pe umeri
și tot ce cuprinde
între degetele tale,
într-o răsuflare caldă
prin constelația alunițelor!
Să stai cu ea, în afara anotimpurilor,
să cauți lumina din câmpie!
Cu palmele rezemate
lași buzele
să caute
încheietura gleznei.
O radiere de căldură.
Ecouri, sunete, fiori, tresăriri.
Sărutul unui răsărit de soare
deschide respirația
prin aer și vânt.
În această fluorescență dinamică,
în lumina câmpiei, fiecare aluniță e trezită.
Dincolo de voi, în spatele ochilor,
privești oceanul agitat din tine,
un amestec de albastru-verzui
în orizontul întins,
ca o graniță imaginară
între voi și universul imens.
Dincolo de ziduri, în aceste culmi,
derulezi șiragul
alunițelor strălucitoare.
Totul se întâmplă în tresăriri și repirații.
Sheherezada,
în lumina rece a lunii,
doar vinul deschide drumul poveștilor!
~*~
7 mai 2019
Când le vor veni rândul
~*~
Dragi ne sunt pietrele, vii, curate,
culori cristalizate în noi culori,
înroşite, însorite, înverzite
uşor curg spre cer,
spre noi trepte,
spre gând, spre cuvânt.
Frumos ne reflectă amprentele,
stau mărturii
ale trecerii noastre,
în oglindă ne reflectă calea,
răspunsuri
aduse la lumină
ce zac în adâncurile noastre.
Apele spală cuvintele,
însoţite de melismele pregnante
ce gâdilă notele prin mişcarea degetelor,
făcându-le să danseze fără efort.
Râul şopteşte
cântecul curcubeului,
ca un val izbit de mare
ne-aduce aminte de trăirile divine
ce ne străbat fiinţa.
În periplul tău,
poate regăsirea mea
sau negăsirea ta
să fie un unic răspuns,
sau, poate,
renunţarea ta
care ţi-a pătruns în carne,
tot atât cât Tăcerea-i de adâncă.
Aripile îţi sunt frânte, împotmolite-n glod,
dar suflul blând, subtil, al vieţii
şi-al timpului
abia acum începi să-l simţi.
Plânge chitara,
plângi şi tu cu ea, ascultând-o,
în sufletul tău este viaţa.
La un alt capăt de pământ,
un strigăt ce încă
nu-şi găseşte momentul.
Încă nu ai răspunsuri. În refugiul tău cauţi
să te agăţi de întrebarea mea,
ca să poţi reveni de unde-ai plecat.
În serile când timpul doare,
ploaia este versul
ce ne completează peisajul.
Eşti un tumult, o cascadă, o forţă,
un zbor peste mări, oceane,
munţi şi piscuri,
ce doar vulturii îl ştiu.
Pierdut în emoţie, ca şi vorbele nespuse,
îţi imaginezi acele frunze
care-au căzut dintr-o poveste
şi care continuă
dar, încă, nu-i ştii sfârşitul.
Fără a mai purta armura,
ca să nu pierzi din notele nocturne
ce-ţi mângâie inima,
“just hold me for a while...”
Orb sau nu, trebuie să dansezi acest dans cu ea.
Cum ai plimba-o în negura nopţii,
cu muzica ce-i place, în ploaie, prin vânt,
spre nori, deasupra lor!
Toate se vor aşterne când le vor veni rândul.
Prin ceilalţi ne recunoaştem
adevărul Luminii!
~*~
13 noiembrie 2016
IRINA LUCIA MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu