Eugen Statnic - Cuvinte împotriva uitării tragediei anului 1940

Cuvinte împotriva uitării tragediei anului 1940

Ing. Eugen Statnic, Germania

05-08 Iulie 2020

Zilele acestea (Iunie 2015) se împlinesc 75 ani de la un eveniment care mi-a hotărât soarta și toate drumurile vieții. Azi am 86 ani, atunci - doar 11 și reușisem cu examenul de admitere trecut să mă simt elev în clasa I a Liceului „Ştefan cel Mare” din Cetatea Albă. Se termina atunci, în iunie 1940, prima copilărie, eram străjer și urma ca la 3 iulie să fac prima călătorie în țară, la Covasna, în Transilvania legendară, în tabăra străjerească, trei săptămâni la munte. La întoarcere, era în plan vizitarea orașului medieval Brașov, la Sinaia, castelul Peleș și trei zile la mătușa Cleopatra, la București. Bucuria mea nu avea margini. Așteptam cu o emoție ne mai trăită până atunci să văd Caraimanul și Crucea Eroilor de pe vârf, să pășesc sub Arcul de Triumf din București ridicat după Primul Război Mondial pentru cinstirea și veșnicia României Mari.

Erau visele și fericirea unui copil crescut în Bugeac, la malul Mării Negre, într-un colț cam uscat, cu sate puține, cu drumuri colbuite, fără dealuri și păduri, cu amestec de neamuri, Ucraineni săraci, Moldoveni harnici, mocani sibieni bogați, cu oi multe, Nemți gospodari și înstăriți, dar și Ruși mândri cu proprietăți întinse, primite de la stăpânire la colonizarea după războiul ruso-turc din 1877.

Numesc din amintire satele de atunci: Martaza, Buduri, Balabanca, Şagani, Zolocari, Noul Caragaci (sau Mahala), Sărăria, Răileni, Tropocla, Sulița, Acmanghit, Mihăileni, Camcic, Sărata, Tatarbunar (Tătărăști), Marazlievca, iar peste liman - Sasic, Borisovca și Eschipolos. La Borisovca erau vara „băi” ca la Budachi și Bugaz, iar la Eschipolos era satul bunicilor și străbunicilor care în cinci generații au fost preoți în Tatarbunar, începând cu Grigore (1780-1831), primul preot ortodox pus acolo în anul 1807, când au plecat Tătarii alungați de generalul Kutuzov.

În luna mai 1940 începuse războiul cu Franța. Armatele de tancuri ale generalilor Rommel și Guderian înaintau vijelios spre coasta Mării Mânecii și, împotriva așteptărilor noastre, diviziile franceze, engleze, olandeze și belgiene erau în retragere și capitulau. Noi primeam cu poșta ziare acasă - „Curentul” lui Pamfil Şeicaru și „Universul” lui Stelian Popescu, care pe prima pagină anunțau cu litere mari locurile bătăliilor, nume de orașe, râuri și departamente. La radio ascultam cu sufletul la gură desfășurările militare, victoriile Nemților și înfrângerile aliaților, mai ales seara la 8 era „Radio-jurnalul”. Mi s-a întipărit atunci în minte numele a zeci de orașe sau râuri din Olanda, Belgia și Franța de nord: Maastricht, Rotterdam, Amsterdam, Tilburg, Brugge, Liege, Namur, Sedan, Lille, Anvers, Somme, Ostende, Reims, Ardenne, Marna, Calais, Dunkerque, Amiens. Aveam un atlas geografc bogat în casă, iar eu căutam pe hartă localitățile și trasam zilnic linia frontului.

Cititorul de azi nu va crede că în mai 1940, când pe scena istoriei avea loc prima tragedie a războiului, prăbușirea neașteptată a Franței, un copil de 11 ani trăiește cu emoție evenimente pe care el nici nu putea să le înțeleagă. Dar, mărturisesc cu mâna pe inimă, că așa a fost în acele zile, când pentru mine se prăbușea un mit: Franța eternă. Franța era atunci, în România, țara iubită și dorită de toată intelectualitatea și tot tineretul, țara respectată și admirată, aliata României din anii 1916-1918, salvatoarea armatei române zdrobită și apoi renăscută din cenușă pentru a înscrie în cartea neamului victoriile de la Mărășești, Mărăști și Oituz, premize ale reîntregirii României Mari.

Era poate 21 sau 22 mai 1940, la malul Mării venea zilnic o patrulă de cavaleriști români, poate 10-12 călăreți conduși de un ofțer tânăr, cu binoclu, care inspecta litoralul și limanele Sasic, Şagani, Alibei, soldați frumos echipați, cu arme, făcând popas în curtea bisericii, la fântână, adăpau caii și se odihneau poate 20-30 minute. Ofițerul mă întreba zilnic „cum stă frontul în Franța”, iar eu îl informam cu atlasul meu și frontul trasat. Nu am uitat toată viața ziua când i-am spus ofțerului că Germanii au cucerit orașul Valenciennes, pronunțând așa cum era scris, căci nu învățasem franceza la școala primară, unde aveam o singură clasă și un singur învățător pentru 35 sau 40 școlari de diferite vârste, toți laolaltă. Ofțerul mi-a zis: se citește „Valansien” și nu „Valenciennes” cum am zis eu. Scena aceasta nu am uitat-o nici până acum! Tânărul ofțer al cărui chip îl văd și acum cu ochii minții, s-a întristat și a plâns de durere când i-am spus, la 16 iunie 1940, că „ieri, a căzut Parisul”. Ştirea l-a uimit și speriat. După câteva clipe a zis că „Vor veni vremuri grele peste noi”. Nu am înțeles atunci semnifcația acestei profeții. Dar cuvintele ofițerului le-am spus mamei în aceeași zi. Mama era pentru mine o icoană vie de bunătate și înțelepciune. Mama știa totul, era enciclopedia mea care îmi dădea răspuns la zecile mele întrebări, zilnic, despre tot și toate, dar mai ales la ceea ce iubeam eu cel mai mult: istoria, geografia, legendele biblice și legendele olimpice.

În ziua când a căzut Parisul, s-a încheiat și anul școlar cu clasa a IV-a primară. Învățătoarea noastră în anul școlar 1939-1940 a fost Niculița Capriș din Ivești, Tecuci, care m-a pregătit pentru examenul de admitere la liceu, primul examen din viața mea, desfășurat 3 sau 4 zile, între 20 și 25 iunie, la Cetatea Albă. Acolo m-a dus tatăl meu cu o „brișcă”, adică o trăsurică de două locuri cu ladă de bagaj în spate, bine arcuită și trasă de un cal ținut anume pentru aceasta.

Drumul la Cetatea Albă prin Sărăria, Tuzla, Nicolaevca Rusă, Budachi și Sofental, vreo 65-70 km, era pe vreme bună, treabă de 5-6 ore în trap ușor. Am locuit la rude, preotul Iacob din Păpușoi, o suburbie a Cetății Albe. În acea vreme era mare neliniște în orașul de pe limanul Nistrului, pe atunci cu vreo 30.000 locuitori, mai mult de jumătate Ruși, Evrei, Greci și Armeni. Peste liman, la 7-8 km, era orașul Ovidiopol, fondat de Ruși pe la 1830-1840, nume cu rezonanță istorică în amintirea poetului roman Ovidius Publius Naso care, în anii 7-17 e. n., și-a trăit exilul cu Geții la Tomis și Tyras. Emisiunile sovietice de radio ale postului Odesa, transmiteau știri de provocare și intimidare în limba rusă, dar și într-o moldovenească sovietizată ridicol. Îmi aduc aminte că mătușa era foarte îngrijorată de știrile auzite la „radio Comintern”, de un manifest difuzat pentru ascultătorii din Basarabia la 22 sau 23 iunie, în care s-a anunțat „eliberarea Basarabiei de sub jugul boierimii românești, a moșierilor fără patrie, de sub teroarea jandarmeriei și a Siguranței, de asuprirea muncitorilor și exploatarea țăranului basarabean de către perceptor și fscali, mințit de primar, notar și popă. Armata Roșie va veni peste puține zile și va aduce o viață în libertate și bunăstare, vă va aduce fericirea în marea familie a popoarelor sovietice, etc, etc.

În mintea mea de copil, înțelegeam că lumea este pe de-o parte speriată de cele ce zic sovieticii, adică comuniștii, pe când la radio București sau radio România ni se spunea că „țara este împrejmuită, încinsă cu un stăvilar de foc, fer și beton”, că „armata veghează pe Nistru cu arma la picior și ochii pe dușman”. Iarăși va crede cititorul că scriu texte preluate din cărțile de istorie și nu fraze spuse și auzite atunci la radio aproape în fecare zi, mai ales după ce, la 10 mai 1940, armata lui Hitler a pornit ofensiva contra aliaților apuseni, iar Englezii au început să bombardeze orașele germane. Tatăl meu era de aproape 50 ani, preot de țară, cel mai mare apicultor din sudul Basarabiei, având cam 250 stupi „Dadant-Blat”, era prieten vechi cu părintele Folescu, protopopul Cetății Albe, o mare personalitate atunci. În zilele acelea de agitație comunistă și provocări pe granița Nistrului, ofcialitățile propagau ideea:

„Noi suntem aici, apărăm țara, nu fugim în Regat, nu părăsim glia străbună”. Acesta a fost sfatul și poziția lui Folescu în fața evenimentelor. Peste puține zile, încă înainte ca Armata Roșie să arboreze drapelul lui Lenin pe zidurile milenare ale Cetății Albe, părintele Folescu a fost ucis, iar catedrala devastată de revoluționarii conduși de Abram Crolik, așa cum au fost uciși în aceste zile - nu de sovietici - mulți preoți în toată Basarabia. Ne-am întors acasă la 25 sau 26 iunie, era prășitul porumbului, 16 hectare, toată Cleja bisericească. În acel an plouase de două ori tare în mai și iunie, astfel că recolta se arăta a fi bună. Şi cositul grâului era în toi, și treieratul pe arii cu mașini nemțești de către harnicii coloniști germani din satul Kamceatka așezat pe un golf lung de vreo 10 km dintre limanele Şagani și Alibei. În zilele acelea patrula de cavalerie nu a mai venit la Martaza, iar drumul de 5 km ce venea de la satul moldovenesc Mahala (numit după 1918 Noul Caragaci), lângă biserică, se săpase de-a curmezișul drumului o groapă antitanc, lungă de vre-o 10 m, lată de 3-4 m și adâncă de 2 m, lucru de pomană, fără cap și rost, căci tancurile dușmane ar fi putut pătrunde în sat peste tot prin grădinile oamenilor.

Cu muncile agricole în toi, nimeni nu a mai avut vreme să asculte la radio știrile, iar eu îmi pregăteam rucsacul și lucrurile pentru tabăra străjerească de la Covasna. Şi totuși, în seara zilei de 28 iunie, când în curtea parohială erau la cină muncitorii zilei, poate 20 oameni, bărbați și femei sau fete, Nemții lui Itwart (Eduard), nu mai țin minte la ce oră, am auzit știrea care ne va schimba întreagă viață: „Astăzi la orele 14, trupele sovietice au intrat în Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă”. Un val de groază și de frică mi-a cutremurat ființa. M-am uitat la mama care a îmbrățișat-o pe Larisa, sora mea mai mare, care avea 19 ani și venise de la Chișinău unde terminase Şcoala Normală Eparhială a Doamnei Alistar, cu câteva zile înainte. Mama încă nu împlinise atunci 40 ani. Ziua ei de naștere era 30 iulie 1900 și de moarte a fost 17 octombrie 1987, exact 69 ani de la ziua căsătoriei, în anul de nimeni uitat:

„O nenorocire nu vine niciodată singură” - a exclamat mama cu lacrimi în ochi. În acel an, la 28 februarie, cu 4 luni mai înainte, murise subit la nici 17 ani, la liceul din Bolgrad, fratele meu mai mare, Valeriu, mândria părinților, un băiețandru înalt și vânjos, blond cu ochi albaștri. Înmormântarea lui a avut loc la 2 martie. Păstrăm de 75 ani o bucată de panglică tricoloră cu care a fost înfășurat sicriul lui, simbol al simțămintelor patriotice cu care am crescut noi și tot tineretul basarabean în anii 1930-1940, știind unde este patria.

Tragedia Basarabiei a început la 22 iunie 1940, ziua în care generalii francezi s-au recunoscut învinși, semnând armistițiul și capitularea, iar Stalin și generalii sovietici prind curaj și pun în mișcare Armata Roșie. Molotov formulează la 25 iunie textul ultimatului ce va fi înmânat ambasadorului Davidescu seara, orele 22, la 26 iunie. Josnic, nu datorită neștiinței, ci a răutății și dușmăniei. Zice Molotov despre Basarabia și Bucovina: „[...] teritorii locuite în majoritate de Ucraineni...” - un fals istoric, o minciună murdară, un fapt josnic, prin care se înrobesc 2.176.000 Români din cei 3.769.000 locuitori pe 50.600 km2, fără ca Europa civilizată, marile democrații și țara tuturor visurilor - S.U.A. - să clipească, să miște un deget, să condamne siluirea, furtul la drumul mare, amenințarea și agresiunea asupra României.

Reamintesc aici pentru generațiile de azi că așa-zișii aliați - Franța, Anglia și Statele Unite - reprezentanții dreptății și adevărului, ne-au lăsat singuri în fața agresiunii sovietice, încolțiți în apus de Ungaria și la Dunăre de Bulgaria. Reamintesc aici, după 75 ani, că din momentul semnării la Moscova, în noaptea de 23 spre 24 august 1939 a „Tratatului de neagresiune între Germania și U.R.S.S.”, secretarul ambasadei germane, spion în slujba S.U.A., a transmis imediat la Washington textul anexei secrete în care se hotăra soarta Ţărilor Baltice, a Poloniei și Basarabiei. Roosevelt, Președintele de atunci al Americii, a interzis informarea conducerii poloneze, dar și informarea aliaților - Franța și Anglia, pe care îi împingea din spate spre război împotriva Germaniei, pentru ca nu cumva europenii să se înțeleagă și să evite războiul. Acest act de necinste al președintelui Roosevelt, criticat de chiar istoricii și oamenii politici americani a fost hotărâtor, influențând declanșarea războiului. Altfel s-ar fi comportat conducerea Poloniei, României și Franței, dacă ar f știut ce îi așteaptă, iar primul ministru englez, Chamberlain, altfel ar fi procedat la 1, 2 și 3 septembrie1939, când Hitler a atacat Polonia pentru a pedepsi într-un război local și limitat, având ca scop eliberarea orașului german Danzig, voit de Polonezi, dar și de Germani. Astfel, s-a confirmat profeția premierului britanic Lloyd George făcută în anul 1919, când a spus: „Nedreptatea privind Danzigul va duce peste 20 ani la un nou război mondial”, tocmai că pacea de la Versailles a fost doar un armistițiu.

Reamintesc aici pentru generațiile de azi că România anului 1940, neajutată de nimeni, a fost nevoită să părăsească jumătatea Moldovei dintre Prut și Nistru, numită la 1812, după prima răpire, Basarabia, și nordul Moldovei care, răpită la 1775 de Austria, a fost numită Bucovina, dar și Ţinutul Herța care s-a nimerit sub creionul neascuțit cu care Stalin a trasat noua graniță.

Reamintesc că între 28 iunie și 3 iulie 1940 a fost „săptămâna roșie” a umilirii Armatei Române, a batjocoririi bisericilor și mănăstirilor, săptămâna patimilor pentru cei 110.000 basarabeni care au avut curajul, prilejul și nenorocul de a părăsi căminele și cu „trei boccele” să se refugieze peste Prut, într-un viitor de sărăcie și durere, unii pentru totdeauna, batjocoriți de o plebe dușmănoasă și primitivă, trezită de-odată la revoluție și răzbunare, pusă în mișcare de o vastă organizație de spionaj și subversiune comunistă fnanțată de la Moscova, în care criminali de drept comun și teroriști ordinari au devenit dintr-o dată eroi, preluând conducerea în vidul de putere creat până la instalarea terorii staliniste de stat. Nu este momentul să enumerăm aici zeci și sute de nume de teroriști basarabeni care s-au dezlănțuit în „săptămâna patimilor” împotriva a tot ce era românesc, dar Nicolae Iorga a spus la 3 iulie 1940 adevărul în cuvântul său „De unde atâta ură?” Bine ar f să se republice azi, după 75 ani, acest articol de ziar scris cu durere și revoltă de marele nostru istoric.

Pentru cei care nu mai au pic de simțământ patriotic, reamintesc că tragedia de la 28 iunie 1940 nu a fost formulată într-un „Tratat între România și U.R.S.S.”, așa cum este fals scris în Tratatul de pace de la Paris din anul 1947, voind să sugereze că a fost o înțelegere cu U.R.S.S. și nicio cedare, retrocedare sau restituire, ci o evacuare sub amenințarea armelor. Iar Winston Churchill, care era de 18 zile premier al Marii Britanii nu a suflat nici un cuvânt la agresiunea U.R.S.S. asupra României, apoi, peste un an, în iunie 1941, când Armata Română sângera pentru dezrobirea Basarabiei, Churchill ne califca drept „șacali” care se repeziră asupra pașnicei Uniuni Sovietice, iar la 6 decembrie 1941 ne declara război și trimitea apoi flota de bombardiere Lancaster, Havilland și Mosquito să distrugă regiunea petroliferă și să pedepsească România care a cutezat să dezrobească două milioane de români pe pământuri care nu au aparținut niciodată Rusiei.

Iar acum, nu pot eu să reamintesc ceea ce au făcut „eliberatorii”, comisarii și politrucii sovietici în Basarabia și Bucovina în anul de teroare groaznică, care a început în iulie 1940 și s-a sfârșit în iulie 1941. Această sarcină o au istoricii basarabeni de azi care dispun de documentele terorii staliniste, de liste și statistici. Dar știu că au fost uciși mii de basarabeni care „au colaborat cu regimul burghezo-moșieresc-capitalist-banditesc, cu Siguranța și Jandarmeria”. Ştiu că au fost arestați zeci de mii și mobilizați și deportați sute de mii de români în anul de grea amintire 1940-1941, an care va fi depășit prin crima de genocid din anii 1945-1947 când, prin înfometare deliberat organizată, au fost uciși aproape 300.000 de basarabeni pe timp de pace, în holodomorul care a dus oamenii la canibalism și asta - în sânul unui popor creștin. Istoria nu are voie să uite nimic din ceea ce a încercat puterea sovietică criminală pentru a distruge un popor care nu a dus niciodată război contra Rusiei!

Nu mai are rost să reamintesc toate suferințele familiei noastre în anul de ocupație, pentru că au fost cel puțin 48.000 familii basarabene care au suferit mai mult și au ajuns să trăiască zile negre în negurile friguroase ale Siberiei, deportați în anii 1941 și 1949-1953. Am trăit dezrobirea prin sacrifciul soldaților Români și Germani la 21 iulie 1941, la Tighina. Am văzut cu ochii mei disperarea cavaleriștilor sovietici speriați că podul peste Nistru era deja aruncat în aer la 20 iulie, iar ei rămăseseră dincoace, fără nicio șansă de scăpare. Sunt martor ocular al Nistrului umflat de ploile multe din iulie 1941, pe apa căruia pluteau în fecare zi după amiază bărcile de asalt germane cu soldații - toți morți, cam 5 sau 6 în fecare barcă lungă de 4-5 m și lată cam de 2 m. Aceasta a avut loc în toate zilele între 23 iulie și 7 august 1941, când, de la Vadul lui Vodă, în jos, în fecare dimineață, Germanii încercau să forțeze trecerea Nistrului la Mălăiești, Dubăsari, Delacheu, la Puhăceni și Speia, la Telița și Gura Bâcului.

Dincolo era linia fortifcată a lui Stalin, cu cazemate de beton și cuiburi de mitralieră la fecare 80-100 m, care secerau fără milă pe cutezătorii soldați care știau, cred eu, că merg la moarte sigură. La Tighina, mai jos de podul peste Nistru, nu se putea merge la mal, căci trăgeau lunetiștii Ruși foarte exact din cazematele de la Parcani, pe care le-am cutreierat cu gașca de băiețandri mai mari în august și septembrie 1941, când frontul era la Odesa, unde Armata a 4-a a luptat din greu. Peste 23.000 de soldați au căzut, 66.000 au fost răniți și vreo câteva mii capturați de sovietici. În contrast cu ceea ce scriau ziarele și se spunea la radio despre Odesa, noi știam adevărul. Fără o aviație dominantă și o artilerie efcientă care să macine fortifcațiile sovietice, infanteria română nu avea nicio șansă. De aceea, au fost schimbați comandanții, unii nevinovați. În fapt, dotarea armatei era slabă, era distanța între ostași și ofțeri și multă îngâmfare la generali. Şi astfel cucerirea Odesei a cerut o jertfă de aproape 100.000 oameni.

*

Am văzut cu ochii mei tot ce rușii și evreii care au părăsit Tighina au distrus: toate clădirile publice, fabricile, uzina electrică, gara, triajul, clădirile din incinta marii cetăți, uzina de apă, strada principală Haruzinscaia, Catedrala, dar și cele mai multe case particulare, cărora proprietarii le-au dat foc la plecare. Orașul a ars multe săptămâni, armata nu avea timp de a stinge incendiile, pompieri nu am văzut. Din populația de vreo 30.000 locuitori mai erau toamna poate vreo 6-7.000, între care Moldoveni, dar și multe familii de Ruși din administrația rusă veniți în Basarabia înainte de 1900 și parțial asimilați, unii prin căsătorii mixte, fără prejudecăți etnice, cei mai mulți antisovietici.

De la Tighina se vedea Chișinăul arzând, aprins în zilele de 14 și 15 iulie 1941. Incendiul uriaș, pentru mine la vârsta de 12 ani, era apocaliptic, aș zice azi, chiar la 60 km distanță. Îl văd și azi, focul uriaș și fumul negru răsfirat pe mulți kilometri. Iar panica sovieticilor și a celor care părăseau orașul Tighina era de nedescris, precum și uimirea, și curiozitatea noastră de a vedea cine dintre vecini fuge, dar și frica de patrulele militare care făceau ordine în coloanele nesfârșite de camioane și trenuri ce se îndreptau spre marele pod peste Nistru.

La fecare colț de stradă erau doi sau trei N.K.V.D.-işti cu epoleți albaștri ai lui Dzerjinski, iar circulația după ora 9 seara era cu riscul arestării imediate. Era o panică de nedescris în familiile ofțerilor sovietici de aviație care locuiau încartiruite în casele particulare rechiziționate. Aviația germană bombarda în fecare zi fix la ora 12, iar canonada artileriei antiaeriene era un spectacol oarecum admirat (poate numai de noi, copiii), știind că Nemții nu atacă populația civilă, ci numai obiectivele militare și căile de comunicație. Din grădina mătușii de pe strada Nistrului, admiram zborul în picaj al avioanelor Stukas-Ju 87.

Şcoala a început în acel an în Basarabia la 10 sau 15 octombrie, așa că am trăit pe stradă, în fecare zi prin oraș toată vânzoleala armatelor germane, italiene și române care se scurgeau spre front, iar peste Nistru treceau mereu trenuri lungi și încete cu până la 70 vagoane-cisterne cu combustibil pentru front. Iar de dincolo de Nistru veneau camioane militare germane deschise sau ambulanțe cu soldați răniți de pe front. Nu știu de ce îmi amintesc numai de soldații germani răniți, bandajați la piept sau cap, mulți blonzi, băieți tineri și frumoși, încălțați cu niște cizme scurte cu tureatcă largă. Dar unii aveau numai un picior, ceea ce m-a impresionat până la lacrimi. Eram doar încă un copil.

Era la Tighina, în toamna anului 1941 o divizie italiană care avea camioane americane verzi, Ford-Marmon. Divizia era cazată (sau nu?) în oraș și numai pleca pe front, consumând toate alimentele din piață, încât puțina populație rămasă în oraș nu avea ce mânca și s-a răsculat împotriva Italienilor, alungându-i din casele unde erau cazați. Dar nici până în vara anului 1942 Italienii nu au plecat. De atunci mi-au rămas în minte cele auzite de la șoferii italieni care se ocupau cu „bișnița”: „Che m-interessa la querra! Bene mangiare, poco bere, parlare con le donne”. Mai târziu, am învățat italiana de-a binelea la Timișoara, făcând traduceri de cărți și cursuri ale universității din Torino pentru Biblioteca Politehnicii.

Poate este interesant pentru istorie faptul că, imediat după eliberarea Tighinei, armata germană care avea mari bucătării militare mobile, împărțea zilnic la amiază mâncare soldățească multă și gustoasă la oricine se așeza la coadă cu o gamelă sau o strachină în mână: era o lingură uriașă pentru exact o porție de „gulaș” sau „eintopf ”, o ciorbă deasă cu mazăre sau cartof și varză cu carne „pichelsteiner”. Sute de oameni primeau gratis o mâncare gustoasă și consistentă, după ce soldații își primeau porțiile.

Când am mers la Chișinău cu tatăl meu, la liceul „B. P.  Has-deu”, era mijlocul lui octombrie 1941. Orașul era distrus. Tot bulevardul Alexandru cel Bun era pe ambele părți ars și dinamitat, de la gară până la Spitalul Central nu era nicio clădire teafără pe 5 km lungime, totul era distrus și unele clădiri mai fumegau chiar în noiembrie când a căzut prima zăpadă. Palatul Mitropolitan și hotelul Suisse (Şveițaria) erau arse ca și clădirea Eparhiei cu administrația Mitropoliei și Tipografa instalată de Mitropolitul Bănulescu-Bodoni pe la 1810. În Seminarul Teologic se instala liceul militar. Antena postului de Radio-Chișinău, înaltă de vreo 100 m, era la pământ în apropierea liceului „Alecu Russo”. „Lumea bună” lua masa la restaurantul Crucii Roșii. Nu cred că erau la Chișinău în iarna 1941-1942 mai mult de 10-15.000 locuitori din cei 140.000 în anul 1912 și 117.000 la statistica din anul 1930. Dacă nu mă înșeală memoria, înainte de 1940, în oraș trăiau 55.000 locuitori de religie mozaică și 63.000 creștini, din care Moldoveni erau 21.000, cifre citite din ziarul „Raza”, editat de părintele Vasile Țepordei de la Mitropolie, prietenul tatălui meu.

În anul 1942, toamna, s-a ridicat la Ghidighici, pe deal, monumentul „Turnul Dezrobirii” și s-au desfășurat mari serbări comemorative. A fost la festivități generalul Ion Antonescu - acum mareșal, Regele Mihai și Regina-Mamă Elena. Guvernator al Basarabiei era generalul Voiculescu, iar Titus Hotnog era Director general al învățământului, Vasile Harea era directorul liceului „B. P. Hasdeu”, la internat pedagog era un tânăr poet Robert Cahuleanu, poreclit de noi, elevii, „poetul Mazăre”. Viața noastră era austeră: la școală - de la 8 la 13; masa, 2 ore libere, apoi orele obligatorii „de meditații” - de la 16 la 18.30; cina – la ora 19.00, „de voie” sau la curățat cartof - până la ora 21; la orele 22 era „stingerea”, iar la 6 dimineața - „deșteptarea”, gimnastica, spălarea sau dușul; la 7.15 – micul dejun, întotdeauna cu franzelă albă și iaurt de oaie, iar masa de prânz - bogată și consistentă. Se făcea mult sport în curtea liceului, atletism și jocuri. Nu am văzut niciunde și niciodată un internat mai curat și mai spațios în toți anii de liceu la liceul „Aurel Vlaicu” din Orăștie, în anii 1944-1945; la Cluj - liceul Ortodox „Simion Ştefan”, în anii 1945-1948 și la Facultatea Electrotehnică din Timișoara - până în 1953. Disciplina, ordinea și curățenia învățate la liceul Hașdeu din Chișinău, au fost pentru mine, școala fundamentală a vieții.

În anii 1941-1944 țara era în război. Armatele noastre luptau în Rusia: în Crimeea – în vara anului 1942 - la Sevastopol și Kerci, apoi pe Doneț, pe Don și Volga, în câmpia Calmucă, la Cotul Donului și în Caucaz. Am urmărit zi de zi luptele, victoriile și apoi din 1943 dureroasele înfrângeri și retrageri. Stalingrad, Kotelnicovo, Klețcaia, Kalaci, Novorosiisk și Krasnodar pe Cuban mi-au rămas în amintire ca niște stigmate, peceți ale sorții.

Distracțiile erau rare. Cam odată pe lună mergeam la „Cinema Expres”, un teatru mare și vechi, în care vedeam flme, cele mai multe italiene, istorice ca: „Legea Haremului”, „Leul din Damasc”, „Cele două orfeline”, cu fermecătoarele actrițe Alida Valli și Maria Denis; „Cocoșatul de la Notre-Dame” sau „Monumentul Indian”. Am văzut-o și pe celebra cântăreață Maria Cebotari în flmul muzical „Maria Malibran”, dar mai ales în capodopera de război „Cătușe roșii” - acest flm nu mai există, a fost făcut în 1942 la U.F.A. - Berlin, în colaborare cu Oficiul Național Cinematografc (O.N.C.). Tema: teroarea sovietică în Basarabia.

Neuitat și adânc întipărit în mintea mea a rămas laitmotivul muzical cântat de Maria Cebotari: „Niciodată, niciodată n-ai să știi durerea ce-ai lăsat când ai plecat”, la care toată lumea plângea într-o emoție sublimă. Filmul a rulat la Chișinău din vara lui 1943, de la premiera la care Mărioara Ciubotaru, priveghetoarea din corul Soborului Catedralei din Chișinău, a fost pe scenă. Am văzut-o sărbătorită cum nu s-a mai pomenit, în atmosfera tragică a războiului, după căderea Stalingradului. Maria Cebotari s-a născut la Chișinău, la 10 februarie 1910 și s-a stins la Viena, la 09.06.1949. A cântat pe scenele marilor opere europene: Teatrul La Scala din Milano, Teatrul de Operă Semper de la Dresda, la Paris, München, Salzburg, Viena și Berlin. A fost o cântăreață mare, o stea pe firmamentul muzical al Europei din anii 1935-1948, modestă și venerată. A murit tânără, la 39 ani, în condiții neelucidate. Nu știm dacă nu a fost ajunsă de „lunga mână a revoluției”.

Am să închei evocarea anului 1940 și răpirea Basarabiei cu un nume de mare erudit și patriot basarabean, părintele Paul Mihail (1904-1994), teolog și istoric, care la 9 octombrie 1994, cu o zi înainte de trecerea în vecinicie (cum el însuși scrie), a înmânat profesorului Gheorghe Buzatu de la Iași - cel mai harnic istoric român al secolului al XX-lea - manuscrisul său care a devenit „Jurnal 1940-1944”, publicat în Editura Paideia în anul 1999. Jurnalul preotului născut la Cornova Orheilor este impresionant și tragic. Îmi permit să redau cele scrise de dânsul la 14 septembrie 1944, ziua Sfintei Cruci, în refugiu fiind la Râmnicu-Vâlcea, gândindu-se la septembrie 1940, când Regele Carol al II-lea părăsea România cu amanta Elena Lupescu, după dezmembrarea României: „Se schimbă un regim care a stăpânit România zece ani și al cărui rezultat se vede azi. Cu ce sunt vinovați Românii din Basarabia că au fost lăsați pradă unei urgii nemaicunoscute în istorie? Pleacă vinovatul principal, al uniformelor și reclamei. Se va ști că România a fost sfâșiată, fără să tragă nimeni o împușcătură? Iar azi s-a aflat că armistițiul a fost semnat în ziua de 12 septembrie la Moscova… Cetățile de la Nistru își clatină ruinele, osemintele eroilor și martirilor se cutremură, sufletul românesc se roagă și plânge”.

Notă - Textul a fost prezentat de către autor la Conferința Științifică internațională „75 de ani de la anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța - 28 iunie 1940”, Chișinău, 12-13 iunie 2015.

https://www.art-emis.ro/istorie/cuvinte-impotriva-uitarii-tragediei-anului-1940-1