„SIMPLE ADORAȚII”, de Vasilica
Grigoraș, este o carte de haibun-uri
Motto:
Lumea este o
carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină. – Sf. Augustin
Adevărata
călătorie de descoperire nu înseamnă a căuta noi peisaje, ci a privi totul cu alți
ochi. – Marcel Proust
Preliminarii
„Dacă mi-ar cere cineva să
definesc pe scurt aceste zile trăite cu prietenii de suflet (...), le-aș numi
simplu: Binecuvântare!”, mărturisește
poeta Vasilica Grigoraș. Binecuvântarea este de esență divină, venită spre noi
atât de simplu, dar cu mare însemnătate, de la Dumnezeu, și ar însemna, citind
titlul cărții, „anume simplicități”, dar nu obișnuite, ci unele care aduc
sfințenia în viața noastră. Astfel i se conferă conotații semantice de sacralitate
adjectivului calificativ „simple” și nu ne mai surprinde alăturarea acestui
termen de celălalt, „adorații”, a căror substanță o percepem la modul
superlativ. „Simple Adorații” este un
titlu ce concentrează sensul unui conținut bogat și frumos nuanțat.
Scriitoare și poetă în același timp, Vasilica Grigoraș,
drumețește cărările patriei noastre spre lăcașuri de cult mai mult sau mai
puțin cunoscute, spre frumuseți naturale presărate pe pământul sfânt al
patriei, împreună cu prietenii. Și prieteni îi sunt, cunoscuți sau întâlniți
prima oară în călătorii, toți cei ce au această pasiune, pentru că ei nu se
privesc niciodată ca străini, ci ca prieteni, este o lege nescrisă a
călătorilor... Să ai acest neastâmpăr al
drumului, această curiozitate de a vedea ce se întâmplă „pe continentele
sufletului”, cum ar spune Ionel Teodoreanu vorbind despre călătorii, conturează
profilul poetei ce cumulează în existența sa astfel de „adorații”, având un
neastâmpăr și o curiozitate de cunoaștere nemărginite.
Călătoriile pot produce revelaţii, ele
„restabilesc armonia originală ce exista odată între om
și univers”, spune Anatole France în scrierile sale. Spiritul
adevăratei călătorii constă în libertate, perfecta libertate de a gândi și de a
simți, precum și în disponibilitatea de a te întâlni cu necunoscutul și de a te
confrunta cu imprevizibilul.
S-a spus că a pleca într-o călătorie e o provocare, un
curaj. Curajul unui alt început. „Există
o cale simplă demnă de urmat, care îți apare numai atunci când îți calmezi mintea.
Ea te conduce spre o frumoasă călătorie înapoi la sinele tău autentic;
perfectul, frumosul Tu.” - Bryant McGill. Vasilica Grigoraș a avut, de
fiecare dată, acest curaj. Iar încununare a acestui curaj este și această carte
intitulată „Simple Adorații” pe care
o semnează și ne spune că este un volum de haibun-uri.
Cuvântul „haibun” este menționat pentru prima dată de
Bashō, în 1690 și este o fomă literară „prosimetrică” japoneză, care îmbină
proza cu haiku. Haibun-ul are o tematică amplă, incluzând genuri diverse,
precum autobiografie, jurnal, eseu, poem în proză, nuvelă și jurnal de
călătorie. Un exemplu de haibun devenit clasic este „Îngusta cale spre îndepărtatul nord”, de Bashō Matsuo.
După mărturisirea autoarei,
textul se vrea a fi o proză lirică presărată cu poeme de inspirație japoneză
(haiku-uri) și tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de
haibun. Aceasta este premisa de la care pornim demersul nostru argumentativ și
formulăm ipoteza că „Simple Adorații”
este o carte de haibun-uri.
1.În primul rând tema
cărții este în consonanță cu acest gen
literar, haibun. Natura, impresiile de călătorie
se constituie ca un fulger de simpatie încântătoare, ce se substanţializează cu
tandreţe infinită şi se sintetizează în supremă adoraţie. Primul pelerinaj, de la Vaslui la Iași, este
la cele șapte mănăstiri înșirate discret ca perlele pe metanier de-a lungul
șoselei: Mănăstirea Piatra Sfântă,
Bârnova, Bucium, Vlădiceni, Cetățuia, Galata (de maici), Catedrala
Mitropolitană (Iași). Autoarea se află în ipostaza unui fin observator al
evenimentelor care o sensibilizează și o transformă în martor, apoi în
povestitor al acestora, cu măiestria de a prinde realitatea în impulsul ei
dinamic.
Cartea este despre adorații, manifestări ale încântării
și respectului față de cele descoperite în călătoriile autoarei, pe care de
cele mai multe ori, le numește pelerinaje... Îl venerăm pe Dumnezeu, dar
cinstim pe om pentru eforturile și realizările sale, într-un cuvânt, trăim
adorații pe trepte înalte de vibrație spirituală pe care poeta și prozatoarea
Vasilica Grigoraș le percepe „simple” alăturând liniștii și unei păci adânci
din natură, propriul suflet, cu tumultuoase trăiri și impresii, când amintirile
o năpădesc, dar mai ales când se află în plină călătorie și observă și
imortalizează aspecte pe care ochiul său atent, experimentat, le vede și ni le
arată așa cum sunt. Acestea sunt haiku-urile, „cu și fără anotimp”, mărturii ale clipei sau memoriei voluntare,
care alternează cu terține și întrețin spiritul viu al prozei poetice într-un jurnal de călătorie.
Autoarea pornește, în drumurile sale, de acasă,
rememorează momente din copilărie, când simțea „foșnetul proaspăt de vânt” zburând pe alei, când într-o traistă
din pod găsea „păpuși din pănuși” sau
la moșii de vară, când cănile de lut erau „gătite
cu cireșe”. Poeta nu a uitat ploile mereu calde, fluturii din floare în
floare, nici pe copiii asemenea lor. De la mirosul fânului cosit și al
florilor, la ninsoare și florile de gheață și la Sărbătoarea Crăciunului, până
la florile de primăvară și „lăcrămioarele” de pe mormântul mamei, totul ne
pregătește cumva pentru ample descrieri ce vor urma, întru respect de neam și
familie. Pentru că Vasilica Grigoraș înțelege călătoria ca pe o incursiune în
sine mai ales, de aceea pornește de la aceste amintiri înțelese ca semințe
sădite ce vor rodi.
Imaginea satului este sufletul românului, dar acolo viața
este prea aspră, își amintește poeta, aducând în prim planurile descrierilor
sale vatra casei, cumpăna fântânii ce măsoară timpul, case mai mari, mai mici,
școala, biserica, cimitirul, lacul din marginea satului, copiii de pe uliță,
într-o dinamică semănând cu întoarcerea filelor dintr-un album în care un loc
aparte îl are chipul lui Ben Todică, un destin călător, ca un „strigăt de albatros spre libertate”, un
strigăt al iubirii de semeni.
Privirile autoarei sunt larg deschise, înainte de a pleca
în pelerinajele sale prin țară, asupra satului natal. Aici primăvara este un
spectacol:
regina-n impas –
coroană de ghiocei-n
pletele-i curgând.
Ghețurile se topesc, pornesc puhoaiele primăverii,
pictural, dar și sărbătorile. Satul primește binecuvântarea celor patruzeci de
mucenici, iar apoi Buna Vestire:
tot mai mult verde
pe coama pământului
–
fulgi de iubire.
Urmează Învierea, cea mai mare sărbătoare a
noastră, prilej de aduceri – aminte duioase. Evocările Vasilicăi Grigoraș sunt
punctate cu aceste haiku-uri, ca niște flashuri ce surprind „fotografic”
momente ce trec, dar sunt imortalizate literar. Poeta are știința concentrării
detaliului în fragment. Vedem coloritul și
percepem auditiv și motric în albumul satului său, tablouri încântătoare
într-o dinamică a transformărilor după anotimp: de la sunetul tălăngilor, la vârtejul
frunzelor, ascultăm ciripitul vrăbiilor, „în
note înalte”. Toamna, nopțile sunt cenușii, iar butoaiele pline cu must,
omul este spectator al universului celest reflectat în elemente telurice. Iarna
vine cu sărbătorile ei, de la moș Niculae, cu „apă de ploaie” în ghetuțele „lustruite”,
căci oamenii erau săraci, ajungem apoi la Crăciun, cu un „jurnal de iarnă” al culorii dominante, albul.
2. În al
doilea rând specificul prozei în „Simple Adorații”.
Proza
poetică
Imaginile sunt prezentate vizual, pictural, acustic și
cromatic sau în tehnică cinematografică panoramată, apropiind-o spre un detaliu
semnificativ sau altul. Epitete ornante înlănțuite, comparații, simboluri,
inserția masivă a haiku-ului dau savoare descrierilor. Privirea în sine este
transfigurată în plutire și zbor al sufletului în această beatitudine a
zilei.
„Încet, încet,
ceaţa dimineţii se subţie, se desfăcu şi se contură un tablou îndumnezeit.
Soarele, deşi încă umbrit de o pâclă rătăcită, strălucea hotărât în centrul
peisajului, iluminându-l şi ţinându-l laolaltă. La un moment dat s-a dezvelit
privirii noastre întregul complex monahal. Ca un rege pe tron, de acolo de sus
stăpânea întreg ţinutul.
Când am ajuns la
mănăstire, ziua devenise mai mult decât încântătoare, ca totul din jurul
nostru. Cerul strălucea limpede, ca cel mai curat albastru de Voroneţ. Soarele
se juca în râul ce aluneca iute printre munţi. Razele-i zburdalnice se tolăneau
pe iarba încă plină de rouă. Lacrimile nopţii se jucau temătoare cu razele
soarelui. Râul şi iarba păreau presărate cu nestemate. Păsările cântau, ca pe
note. Ne plimbam pe o cărare acoperită cu iarbă bătătorită şi respiram fericiţi
miresmele acestei zile binecuvântate. Până şi copacii, parcă ne priveau cu
prietenie, iar noi ne apropiam de trupul lor falnic şi-i mângâiam cu palmele calde. Ajungem la lacul din spatele
mănăstirii observând o
perdea de raze
pe oglinda lacului
–
numai vâlvătăi
De aici, se pot
observa pâraiele ca nişte fire argintii care curg repezi prin văile înguste
spre pantele de jos şi contururile albe ale micilor cascade ce se prăvăleau din
vârful stâncilor.
Privind şi mai sus,
spre crestele cele mai înalte, ni se părea că brazii atingeau îndrăzneţi norii
albi ce despărţeau şiruri de munţi.
Cerul azuriu era atât de aproape de pământ asemenea unui ocean
sclipitor, iar într-un
petec de codru –
zbor lin de
privighetori
văzduh despicând.
Piscul pe care eram
cocoţaţi nu era un simplu con de înălţime, ci mai multe creste laolaltă,
despărţite prin văi. Una din văi era presărată cu lacuri, alta era acoperită cu
păduri dese, iar prin a treia pătrundea păşunea verde-aurie precum un astru de
poveste. Actul privirii deveni unul al plutirii, al zborului. Ne ridicăm ochii
spre orizont, dar deasupra întinderii, printre creste apare o depresiune în
care se vedea oraşul Târgu Neamţ, oraş plin de istorie, aşezat pe un deluşor
scăldat în razele luminii matinale până seara după scăpătatul soarelui. Pe
deasupra trecură uşor câţiva norişori, printre care razele soarelui pluteau
pieziş ca fulgii de zăpadă într-un azur argintiu.
Am ieşit din zona
lacului şi a mănăstirii parcurgând pe jos drumul până la poalele muntelui.
Drumul este asemenea unui coridor străjuit de copaci, iar din loc în loc
ferestre luminate, parcă ridicându-şi anume jaluzelele pentru a face cunoscută
întreaga frumuseţe a acestui areal.
Dincolo de oraş se vedea o coamă întunecată de pământ puternic înverzit,
brăzdat de cursuri de ape, iar culmile munţilor apăreau în spate ca un maxilar
proeminent cu dinţii sparţi. Această privelişte oferă o plăcere neaşteptată, de parcă ţi se umezesc
ochii de atâta bucurie.
Ne-am urcat în
maşină şi am mers la Salina din Târgu Neamţ. La intrare ne-a întâmpinat
biserica sculptată în sare. Da, în
munţii de sare ai Moldovei. Am intrat, ne-am închinat. Cu sufletele mângâiate
de atâta frumos ne-am întors acasă la prietenii noştri.”
Spre deosebire de turistul
care este pasiv, așteptând să i se întâmple lucruri interesante, călătorul este activ (Daniel J.
Boorstin); el se străduiește să meargă în căutarea oamenilor, a aventurii și
experienței. El nu merge doar pentru a vedea. Astfel, în accepțiunea sa, totul
capătă conturul unui personaj îndrăgit, de la mașina cu care călătorește, până
la ultimul element din natură, personificate: „Maşina deapănă firul şoselei şi traversează dumbrăvile printre văi şi
dealuri. Ne întâmpină prietenoasă Iza, care străbate graţioasă ţinutul de legendă al neamului şi sufletului
românesc.
Imediat ce intri în
incinta mănăstirii, nu poţi să nu vezi, să nu simţi că Mănăstirea Bârsana este
un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu, nu numai pentru dreptcredinciosul
popor maramureşean, cu biserici străvechi şi sfinţi ierarhi care au păstrat
unitatea poporului şi a credinţei sale apostolice, ci este un dar şi o
binecuvântare a lui Dumnezeu pentru întreg neamul românesc şi pentru Biserica
Ortodoxă, martiră prin mărturia dată pentru Hristos de-a lungul veacurilor în
întreaga sa istorie.” Constantin Noica,
Petre Țuțea, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Arsenie Boca sunt personalități
despre care scriitoarea vorbește.
Gândul de Slavă trimis lui Dumnezeu o însoțește pe
scriitoarea care mereu exclamă cu recunoștință, insuflând cititorului aceeași
trăire: „Slavă lui Dumnezeu pentru țara
noastră, binecuvântată și dăruită de El”. Cel mai lung, poate cel mai
anevoios, dar și cel mai interesant pelerinaj pare a fi fost, grație Domnului,
cel care a pornit din Vaslui, continuând cu Bacău, Oneşti, Târgu Secuiesc,
Braşov, Făgăraş, Sibiu, Râmnicu -Vâlcea, Târgu Jiu, Hunedoara, Alba, Târgu
Mureş, Harghita, Sovata, Piatra Neamț, Roman, Vaslui.
Un proverb
japonez spune că atunci când ai făcut 95% dintr-o călătorie, ești abia la
jumătatea distanței de ținta ta. O călătorie este mai mult decât o vizită a
obiectivelor turistice; „e o schimbare
profundă și permanentă a modului de a gândi despre viață.” ( Mary Ritter
Beard)
Poeta este un călător, nu un turist. Ea încearcă lucruri
noi, întâlnește oameni noi și privește mai departe de ceea ce se află în fața
ochilor săi, acestea fiind cheile pentru a înțelege minunata lume în care
trăim. Citind cartea, avem senzația că Vasilica Grigoraș a urmat îndemnurile
din lecturile lui Mark Twain, în sensul de a explora, a visa și a descoperi,
rezultatul fiind pe măsura așteptărilor – trăiri emoționale intense, cunoștințe
noi integrate în sistemul propriu de cultură și, finalmente, această carte de
suflet, cu viziuni largi, generoase, caritabile, despre oameni, lucruri,
monumente, ca și cum mintea nu poate să-și întrerupă acea călătorie, iar
autoarea ne conduce vizual, cognitiv și afectiv pe traseele deja cunoscute ei,
reconstituind, retrăind, continuând într-un fel călătoriile.
3. În al treilea rând, Haiku-urile împânzesc proza poetică.
Asa cum spunea Otsuji,
teoretician al poeziei nipone, „natura
artistului și mediul înconjurător se contopesc în haiku”. Trăirea este
redată prin „imaginea care vorbește”.
Haiku-ul este un poem ca „o
substanță concentrată de esență pură”, spunea Sir Arthur Quiller – Couch.
Structura haiku-urilor. Lectura ne dă emoția descoperirii tărâmului
miraculos cu ochii sufletului. Poeta este un spirit iscoditor pentru care
spațiul mirific este un tumultuos cuprins și ceva devine o parte din sine,
într-un fel. Cu meticulozitate în detaliu sau în perspectivă, ea știe să
observe, să consemneze, să descopere și să sugereze concepte turnate într-o
limbă clară și un stil laconic, sobru, cu simțul nuanțelor. Proza este
împânzită de micropoeme, de factură niponă, haiku-uri, care dezvoltă, în
esență, concepte estetice specifice. Emil Eugen Pop consideră haiku-ul „....silabe ce dau măsura pasului cu care
poetul haijin umblă prin lume, adică prin sine însuși”. Cu sensibilitatea
unică a destinului său, poeta simte
respirația lumii, atentă înăuntrul sinelui său, dar și înafara acestuia, la
ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în
obiectiv”, având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu
miraculosul, cu fascinația lumii, ea surprinde un spațiu al sacralității care
infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a tradiției creștine, ca
o lecție unică ce pecetluiește taina primordialității.
La Bobotează:
ninge liniştit –
sfârâind fusul
bunei
toarce timpul
omăt ici-colo –
năframa de borangic
mult mai fină
un dezgheţ târziu –
şiroaie de lacrimi
la
cuminecare.
„În cântecul alb al
cerului albastru, cu voia Domnului, gheața din noi se topește, lăsând loc
apelor limpezi întru mântuire.” spune poeta,
alăturându-ne și făcându-ne părtași evenimentelor. Conceput în formula clasică
de 5-7-5 silabe, aceste haiku-uri, ca toate celelalte, sunt structurate în două
planuri unite estetic prin Kireji,
pauza de reflecție, și acustic prin sunetul fusului, vizual prin năframa de
borangic și simbolic, prin „șiroaie de lacrimi”. În structura haiku-ului,
primul element este:
Fragmentul
Fragmentul care proiectează privirea spre Unde? (ici-colo), cu o sugestie de Kigo, Când? (Iarna ) și Ce? (un
dezgheț târziu). A doua parte a haiku-ului este:
Sintagma
Spațiul sugerat în aceste haiku-uri este linia imaginară
care unește pe verticală ninsoarea din ceruri, cu teluricul, realități
reprezentînd eternul, ceea ce este constant, sau dimensiunea atemporală a
universului nostru (Fueki) și
efemerul (Ryuko), ninsoarea, fusul,
lacrima.
Expresia descriptivă sau Sintagma,
reprezintă răspunsul la întrebările Cine?
/ Unde? / Când? / sau Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii,
efemeră (Ryuko); imaginea fusului
torcând în chiar momentul când i se aude sfârâitul, a năframei de borangic și a
șiroaielor de lacrimi, cu dublu sens, „zăpezi topite” și „lacrimi pe
obraz” par că nuanțează albul tabloului
cu acea măreție și splendoare, un Aware
intens, armonios. Este o stare emoțională complexă, de optimism al omului
care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul
ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, sfârâind, câteva substantive și un
adjectiv „mult mai fină”, al calității; termenul „liniștit” intră în categoria
adverbelor de circumstanță, prin conversiune. „ici-colo” se concretizează în
universul mare, iar ideea de timp este momentul torsului lânii, translatat,
patinat în ideea de trecere a timpului;
al ninsorii, în al doilea haiku;
iar, în al treilea haiku, al dezghețului. Cele două planuri sunt unite
prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra
Frumosului său, cu antiteza etern / efemer. Natura este eternă, iarna este
efemeră.
Concepte estetice ale Haiku-ului.
Aware exprimă un patos al lucrurilor, frumusețea austeră:
meşter făurar –
plânsul viţei de
vie
şirag de perle
zid de incintă –
iasomia în floare
dând în dar mir
sfânt
albăstrele-n jur –
albastru de Voroneţ
mai decolorat
vrednicie –
pe râu o boare
de vânt
mută munţii din loc
Mu-shin
Conceptul mu-shin,
cu sensul „fără spirit”, cu originea în vidul daoist este înțeles ca substanță „... lucrurile pun în evidență locul gol
care le susține tot astfel cum puținele cuvinte ale unui haiku pun în evidență
tăcerea din care s-a născut și în care se reîntorc. (Andrei Pleșu,
„Pitoresc și melancolie”, Editura Univers, 1980, p. 173) Atmosfera de
ceață învăluie lucrurile și le ascunde,
prin starea de evanescență care le stăpânește:
la ceas potrivit
o maică bate toaca
–
se deschid ceruri.
(La Mânăstirea Bogdana)
cornul înflorit –
decolorat tot mai
mult
macatul bune
cornul lunii
se adapă în mare –
seară liniştită.
Ryuko-fueki
Conceptul ryuko-fueki
efemeritate și eternitate, evidențiază constanța non-fenomenală față de vremelnicia fenomenală.
Stelele având o existență de miliarde de ani, sunt
considerate eterne, ploaia, licuricii și pădurea sunt efemere.
ploaie de stele –
licuricii rostogol
aprind pădurea.
Pământul este etern, străbunii și ploaia, efemeri:
hora din străbuni –
pe pământul
fierbinte
tropotul ploii
Cerul este etern, ziua, norii și torentul sunt efemere:
zile fără nori –
în amonte torentul
suspendat de cer
Cerul, etern, zăvoiul și florile de cicoare sunt efemere:
inundând zăvoiul
petece de cer
blajin -
flori de cicoare
Wabi-sabi
Perechea wabi/sabi
semnifică singurătate, melancolie, însingurare, patina timpului:
fluier de cioban –
din înalt
ciocârlia-i
ţine isonul.
munţii în ceaţă –
roua somnoroasă
căutând cerul
(la Mănăstirea Măgura)
cormoran singur
deasupra bacului –
salut de bun venit
(în Dobrogea)
butuci de vie –
pe picior de colină
oşteni păzind glia
4. Concluzia: cartea de față, „Simple
Adorații”, cuprinde reale și valoroase haibun-uri, care se citesc fluent,
vizualizând pas cu pas călătoriile, scrise cu rafinamentul simplității
și precizia detaliului.
*
Lectura acestei cărți ne trezește emoția descoperirii, cu
ochii sufletului, a oricărui tărâm ca fiind miraculos, iar cuvintele
scriitoarei rămân sculptate în suflet:
„Pe pământul
Dobrogei încărcat de sfinţenie din primele secole după Hristos şi de istorie de
milenii, ne-am simţit într-o dublă ipostază - la izvoarele neamului şi mai
aproape de cer.”
„O călătorie este
întotdeauna un album de imagini pe pelicula ochiului şi a minţii, iar o carte
despre călătorie este scrisă mai întâi în inimă.” (Vasilica Grigoraș)
Florica Pățan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu