Camelia PETRESCU*
Bunica
Bunica are o
vacă frumoasă, bălțată. Îi zice Floarea. Floarea îi dă, în fiecare zi, o vadră
de lapte. Bunica are o vadră din lemn strânsă în cercuri de fier și cu mânere
în scândurile din părți. Vadra de lapte o pune pe poliță, acoperită cu capac de
lemn. Bunica mai are o vadră, pentru apă, pe care o pune pe prispă, pe un
suport făcut special, chiar în dreapta, cum urci pe cele două trepte de piatră
de mal, lângă stâlpul prispei. Aici, apa stă rece. A doua zi, laptele se prinde
și bunica îl pune în putinei. Putineiul este un cilindru din blănițe de lemn
stânse în cercuri de fier, înalt cam de optzeci de centimetri. Una din blănițe
este mai înaltă și rotunjită. Bunica apucă cu stânga acest mâner și cu dreapta
împinge telul, tot din lemn, în laptele spumos. Telul este mai înalt ca
putineiul, este o bâtă dreaptă, frumos șlefuită, care are, în capăt, o roată cu
găuri prin care intră laptele, când bunica bate putineiul. „Vâj! Vâj! Vâj!” și
laptele se face spumă, în putinei. Deasupra laptelui, iasă untul gras și alb.
Bunica îl ia cu lingura de lemn și îl pune în strachina de pământ, pe fundul
căreia a așezat o frunză verde de viță. Împachetat în frunză de viță păstrează
bunica untul. Apoi pune pirostriile pe vatra din fața cuptorului mic cu o
arcadă, văruit cu var alb. Bunica face focul în cuptor și sub tuciul mic, de
aluminiu, așezat pe pirostrii. Apa fierbe și pune o lingură de sare și mălai
presărat cu mâna din căpistelea de lemn, unde îl cerne prin sită. Face cirul
care sare în bulboace. Toarnă jumătate de cir în căpestele. În cirul rămas,
bunica pune un pumn de mălai pe care îl mestecă bine cu făcălețul din lemn, ca
să nu rămână cocoloașe. Când făcălețul stă drept în mămăligă, cu lingura de
lemn muiată în apă, bunica presează mămăliga și curăță făcălețul, de sus în jos
și-l pune în căpestele. Pe masa mică, rotundă, cu trei picioare, pe care a
așezat un șervet alb, bunica răstoarnă mămăliga aburindă. O acoperă repede, cu
un ștergar. În tuci pune apoi lapte dulce, proaspăt, la fiert. Din cirul pus în
căpestele, bunica face turtă. Mai adaugă mălai și, uneori, și un pic de făină
și frământă repede, cu mâinile amândouă. Compoziția tărișoară o pune pe
cărpătorul rotund, cu coadă lungă, pe care așează câteva frunze de nuc. Laptele
fiert îl pune pe poliță, îndepărtează pirostriile și scoate jarul din cuptor.
Încearcă vatra cuptorului, aruncând o mână de mălai. Dacă ia foc, domolește
vatra cu mătura udă și introduce cărpătorul pe care este așezată turta galbenă
și rotundă. Din câteva mișcări dibace, bunica desprinde turta de cărpătorul cu
coadă lungă. În fața cuptorului, pune o tablă pe care strânge jarul scos. Apoi,
bunica pune străchini pe masă, unt cu mămăligă… îl mestecăm cu lingurile de
lemn și mâncăm, stând pe tamburele. Bunica este înaltă, subțire, are ochii
albaștri, surâzători. Fața ridată este ușor transpirată, poartă cămașă cusută
de mâna ei, fustă încrețită, de mâna ei, și nelipsitul șorț. Ne mai pune, pe
masă, ouă fierte, tocăniță cu ceapă și carne de porc, iar la urmă lapte fiert.
Mămița, că așa îi spunem noi bunicii, scoate apoi turta din cuptor și o pune
într-un ștergar, pe lavița de lemn. În timp ce mâncăm, mămița pune două ouă în
spuza din fața cuptorului. Bunicului îi plac ouăle răscoapte în spuză. Turta o
mâncăm a doua zi, când mămița ne face purecei. Într-o tigaie mare, bunica pune
turtă ruptă bucățele, prăjită în unt sau în ulei. Pureceii ne plac foarte mult
și ouăle bătute și prăjite. Bunicul aduce câte un țoi de țuică pe care o scoate
cu tâlvul, din butoi. În zilele de iarnă, mămița gătește pe soba cu plită, unde
introduce turta după ce scoate jarul în firidă, iar țuica o bea fiartă.
Războiul cu ițe nu-i lipsește din casă. Stă amplast în camera bună care se
încălzește din focul din soba cu plită care ajunge în soba cu olane înalte,
văruite în alb. Războiul este așezat în mijlocul camerei, între cele două
paturi pe care bunica ține materialul: lâna, bumbacul în toate culorile, cu
care țese zăvelci, șoarțe, bete și macaturi în ițe și furculiță. Este
neîntrecută. Face costume populare. Și eu și sora mea avem costume populare
ungurenești făcute de mămița, cămăși cusute cu boboci cu muscă mică, pe lângă
altița neagră. Acum, de Paști, ne face costume pe roșu, cu cămăși cusute în
furci. Degetele ei cos râuri cu măiestrie, prosoape și batiste de nunți, pe
care le tighelează cu dantelă în ingliță. Bunica are multe comenzi. Face și
preșuri din toate felurile de materiale colorate, pe care le rulează în
baloturi dungate. Lucrează și cântă în surdină, cu voce subțire. Acestea sunt dragostea
ei: nepoții, al esul în ițe, cusutul și vaca, Floarea ei, de care are grijă ca
de ochii din cap. Mama îi calcă pe urme: coase și lucrează toate minunățiile de
perdele, în ingliță. Mama se pricepe și la mașina de cusut. Ne face rochițe și
fustițe să nu aibă nimenea ca noi. Dar costume populare și bătutul putineiului,
numai bunica le face… Anul V, nr. 17 ● Aprilie – Iunie 2020 195
Stela
Stela este o
iapă vânătă care a adus pe lume mulți mânji. An de an a cărat roadele câmpului,
porumbul, sacii cu grâu, fânețurile, legumele și fructele. Multe drumuri a
bătut când a fost „pe cale” mai în toate toamnele, înhămată la căruța cu
coviltir încărcată cu cartofi și mere. Așa e obiceiul la noi, se duc cartofi și
mere, pere, pe cale, spre Craiova, la câmpie și se aduce grâu și porumb. Pe
văioagele cele mai prăpăstioase merge și în genunchi, cu căruța cu lemne pentru
iarnă. Acum are un mânz frumos, tot vânăt. Toți oamenii din sat vor să-l
cumpere, că seamănă cu mama lui. Și pe Cezar și pe Mișu i-au cumpărat. Acum sunt
cai în putere, iar stăpânii lor îi îngrijesc și îi iubesc. Mânzul crește mare
și frumos, iar Stela este fericită când îl leagă lângă ea, la proțap și merg la
câmp, la locuri. Stela este o iapă foarte inteligentă, nu se abate din drum și
ascultă îndemnurile stăpânului. Nu se apropie nimeni străin de ea. Mușcă. În
acest an, a avut mult de muncă. Arat, grăpat, semănat, la prășit, la copăit.
Stela a mers cu căruța plină cu oameni. I-a dus, i-a adus. A mers și la bucata
din Luncă, aproape de canalul unde Ferma de porci își depozitează dejecțiile.
Pe marginea canalului crește iarbă grasă și verde. Stela a mâncat iarbă, cu
poftă. Acum e toamnă - și oamenii culeg. Au cules și la Luncă. Au adus căruța
plină cu drugi. A fost un an bun. Am tăiat și cărat și cocenii. Stela este
puternică. Astăzi mergem să cărăm ultimii coceni. La întoarcere, ne oprim la
alt loc, să aducem niște otavă. Iapa are în față coceni verzi, cârpitură. Când
ne întoarcem, observăm că iapa nu mâncase nimic. Se tot întoarce cu capul spre
coaste. „Ho… și mănâncă!” spune stăpânul, supărat. Pe drum, Stela merge întins
și se tot uită înapoi. Acasă, iapa cade la pământ, începe să tremure și se
lovește cu capul la abdomen. Stăpânul este îngrijorat. Oare, ce are? De ce îi e
rău? Gândind că o doare stomacul, îi dă ulei, chiar și o cană cu țuică. Stela
se ridică, stă jos, se uită mereu la abdomen și tremură. Stăpânul se duce cu ea
la veterinar. Acesta îi face un tratament. Se întorc acasă. Noaptea, Stela,
vânăta noastră, moare. Am rămas cu mânzul. Lacrimile curg fără voie. Stăpânul o
îngroapă într-un zăvoi, departe de sat. Înainte de a o îngropa, îi taie
stomacul. Stomacul Stelei e numai găuri, este perforat de niște gândaci mari cu
guri ca niște ventuze. Stăpânul îi pune într-un sac de hârtie, ca să-i arate
veterinarului. În câteva ore, gândacii au ros sacul. Veterinarul spune că
acești gândaci trebuie să fi fost prin iarba de la canal. Stela noastră vânătă
nu mai este. Iapa vânătă, înaltă, cu picioare subțiri, de dansatoare și coadă
lungă, ne-a părăsit. Ne-a rămas mânzul vânăt, copie fidelă a mamei sale. Stă la
poartă și o cheamă pe mama sa. Întro zi, a scăpat și a fugit la zăvoi. M-am dus
după el. Pe locul unde am îngropat-o pe Stela, erau doi copii cu o cruce făcută
din două bețe și o lumânare. Ce faceți voi aici? I-am întrebat. Îi punem Stelei
o cruce și o lumânare.
Oița
Dintr-un
coteţ special făcut, iasă o capră albă şi ciută. Este Oiţa, capra noastră. Când
am luat-o, era o ieduţă. La prima fătătură, a adus pe lume un ied mic şi tare
drăgălaş. Ugerul mic avea lapte doar pentru el. La a doua fătătură, a adus pe
lume doi iezi minunaţi. De Paşti - i-am tăiat. Oiţa are acum un uger bine
format şi ne dă doi litri de lapte al un muls. Pe Oiţa n-o legăm. Ea merge în
câmp cu vaca şi cu caii. Se ţine cuminte după animale. Vaca şi caii mănâncă
iarbă. Oiţa preferă frunze şi muguri. Se propteşte în picioarele din spate şi
cu cele din faţă se caţără pe arbuşti şi copaci şi mănâncă frunze. Oamenii o
invidiază că este aşa ascultătoare. Mă hotărăsc să vând vaca şi să ţin capra.
Doi litri de lapte la zi ne sunt suficienți. Vaca cere îngrijiri speciale.
capra nu prea, nici nu mănâncă mult şi se mulge uşor. Astăzi, ducem capra cu
vaca pe deal. Acolo e multă iarbă şi frunză. Urmează ca spre seară să le luăm.
Se duce soţul şi se întoarce doar cu vaca. Pe Oiţa nu a găsit-o. A doua zi, a
plecat în căutarea ei. A gătit-o întro vale, fără viață. Nimeni nu ştie ce s-a
întâmplat.
_______________________
*Cuvântare de bine
Scrierile
Cameliei Petrescu sunt…atât cât a putut să adune din razele de bucurie ale
copiilor ei și ale copiilor pe care i-a educat prin profesiunea avută timp de
patruzeci de ani, sunt… atât cât a putut să adune din ploaia boabelor de rouă
căzute în fânețea dimineții, cât a putut să adune din steluțele zăpezilor care
făceau nămeții pe ulițele satelor străbătute în copilărie și la maturitate,
sunt… atât cât a putut să adune din frumusețea tradițiilor care erau încă vii
și pregnante în viața comunității din care făcea parte: mersul la colindat,
dansul călușarilor, mersul la hora satului, mersul la clacă. Despre toate
acestea aflăm și din cartea „Viața, dragostea mea”, jurnal tipărit, de curând,
la Editura „Mircea cel Bătrân”. Autoarea trăiește între locuri sfinte, împreună
cu soțul Mirel și cu întreaga familie: între Mânăstirea Dintr-un Lemn și
Mânăstirea Surupatele, sfinte lăcașuri de maici, în apropierea râului Bistrița
ce izbucnește de sub o altă mânăstire, Bistrița, râu ce aduce cu el murmurul de
strană al călugărilor tipografi, într-o polifonie pe care o sintetizează în
versuri și, mai ales, în scurtele proze aflate de față. Este un bun motiv
pentru ca lucrările literare ale Cameliei Petrescu să le avem tipărite!
Deocamcată am propus redacției revistei „Rotonda valahă” să publice două dintre
povestirile Cameliei Petrescu. În edițiile viitoare vor urma altele.
Felix
SIMA
Aparut in:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu