Titu Georgescu - Mareşalul Ion Antonescu, evreii din România şi cercetarea ştiinţifică

Mareşalul Ion Antonescu, evreii din România şi cercetarea ştiinţifică

Prof. univ. dr. docent Titu Georgescu

22 Iulie 2020

Solicitarea oamenilor de ştiinţă, a cărturarilor istorici, profesorilor şi cercetătorilor în ale istoriei, spre a-şi spune cuvântul, cu concluziile lor argumentate, asupra unor probleme ale veacului douăzeci, reprezintă un semn bun, semn de temeinicie. Participarea multor reputaţi oameni de ştiinţă şi cultură, din ţară şi de peste hotare, este de bun augur.

Mărturisesc din capul locului că nu fac parte din nici o fundaţie sau forum care organizează această dezbatere; nici din vreun partid politic. Am răspuns solicitării spre a veni în faţa dumneavoastră cu concluzii de istoric, pe tema anunţată, desprinse din cercetări, confruntări cu dezbateri ştiinţifice, la catedre universitare şi instituţii ştiinţifice, timp de peste patruzeci de ani. Îmi expun puncte de vedere vis-à-vis de subiectul anunţat ca şi puncte de vedere izvorâte din îngrijorarea faţă de inocularea, cultivarea unor bizare mentalităţi îndeobşte în rândurile tineretului.

Se observă, din ce în ce mai evident, că nu se mai poartă patriotismul! Naţionalul este desuet! Asistăm la o competiţie, pe cele mai felurite zone, în care se întrec fel şi fel de analişti, intelectuali ad-hoc, profesori pe puncte, politicieni emfatici care susţin demolarea naţionalului, a independenţei, a virtuţilor poporului român. Se supralicitează mondializarea, internaţionalisme noi, în dauna naţionalului. Nu se insistă asupra naturii globalizării, asupra proceselor ce au loc în lume prin uriaşa dezvoltare tehnică, dezvoltare repartizată inegal, de unde şi implicaţiile pentru state mici şi mijlocii, slab evoluate şi ameninţate a deveni tărâm al neocolonialismului veacului al XXI-lea.

Eşti catalogat depăşit dacă nu accepţi şi nu susţii, fără rezerve, politicile mondialiste în dauna naţionalului. A vorbi de românism înseamnă şovinism, naţionalism extremist. Faţă de cine extremismul acesta? Contra cui şovinismul? Încercaţi să răspundeţi la asemenea întrebâri şi veţi fi surprinşi de o anume repetare a istoriei, când românii erau acuzaţi, acum şase decenii (anii 40 - s.n.I.M.), de naţionalism, de şovinism de către conduceri de ţări care atentau la hotarele României şi le sfărâmau în  1940. Marea acuzatoare, model pentru viitorul Romîniei, Uniunea Sovietică era uriaşa putere care, între cele două războaie mondiale, prin Internaţionala comunistă, cultiva nonpatriotismul, antinaţionalul U.R.S.S. anunţa, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, „Noua ordine mondială” în care statele lumii urmau să se alinieze unui viitor fericit, fără clase, fără ură între rase, între popoare, etc.

Obişnuiesc să scriuşi să spun studenţilor mei, ca şi în reuniuni ştiinţifice, avertismentul filozofului Santa Yana: „Cine nu are memoria istoriei riscă să o repete”. Să nu o repetăm după o jumătate de secol! Cine cultiva kominternismul, internaţionalismul? Care erau agenţii acestui mondialism comunist sovietic? Care erau suporturile şi ideologia acestor agenţi ai kominternismului şi ai  mondialismului Uniunii Sovietice? Nu poate fi dezvoltat subiectul într-o succintă expunere, dar ca cercetător, timp de doisprezece ani, la un Institut de istorie, cunosc bine şi dinăuntru, din arhive ca şi din îndelungate discuţii directe, cu un anume gen de activişti, felul cum se cultiva dominaţia mondială a unei mari puteri.

Unor asemenea exponenţi ai antinaţionalismului şi ai internaţionalismului, pe tot globul, li s-au consacrat atunci, multe pagini de istorie. Cunosc bine cum s-a scris şi de către cine istoria antinaţională sub semnul rollerismului kominternist, istorie în care poporul român era culpabilizat ca un popor cotropitor, imperialist, şovin, antisemit. De către diriguitorii ideologici ai internaţionalismului, prin scrierile rolleriste, erau culpabilizaţi intelectualii români, erau supraevaluate prezenţele minorităţilor naţionale, era creată o Regiune autonomă maghiară, erau incriminate „regimul burghezo-moşieresc”, partidele istorice, ca odioase pentru suferinţele aduse poporului.

Istoria României, între 1918 şi 1944, era tratată ca un sistem dictatorial, de la dictatura brătienilor la dictatura regelui Carol şi dictatura mareşalului Antonescu. În şcoli, în reuniuni publice, în presă a rosti sau a scrie ceva pozitiv despre regimul anterior celui socialist era înfierat cu înverşunare. Era condamnată însăşi Istoria Românilor, de la origini şi falsificată sub directivele Anei Pauker (Hannah Robisohn), Iosif Kişinevski (Ioşca Broitman), Leonte Răutu (Lev Oigenstein) şi altor reprezentanţi ai mondialismului comunist.

Nici nu cutez să vă rog a citi, manualele alternative de istorie, de astăzi, pentru că v-aţi cutremura de similitudini, aparent pe planuri diferite. Roller şi rollerismul, ai anilor cincizeci, au astăzi o nouă generaţie de actori, cu Sörös şi adepţii sörösismului, plus naivii, tineri destui. Între temele reuniunii este şi aceea privitoare la mareşalul Antonescu, prin prisma diferitelor isme. Înverşunarea cu care este condamnat, în anii din urmă, conducătorul României anilor 1940-1944, are multe similitudini cu condamnarea sa dură de către activiştii comunişti ai epocii postbelice. Să nu rezumăm problema Antonescu la ostilitatea de astăzi a unor cercuri ale evreilor (mai cu seamă a instituţiei de tip Gestapo - INSHR-EW - n.n.I.M.). Este mai mult. E un atac la istoria poporului român. A fost condamnat la moarte de către mai marii sovietici şi comunişti în 1946, este condamnat şi astăzi şi de mai marii antisovietici şi anticomunişti.

Caz unic în lume. Faceţi un sondaj dumneavoastră în istoria ţărilor din vestul României şi veţi vedea cum se aniversează, cum se comemorează, cum se onorează marii conducători de oşti, de cultură, de ştiinţă, diriguitorii statelor şi veţi fi surprinşi să constataţi cum noi, astăzi, am uitat să comemorăm până şi marii bărbaţi ai neamului precum Mihai Viteazul şi întâia unire a românilor de acum patru sute de ani De ce nu s-a dat în 2000 o amploare deosebită acestui eveniment? (de remarcat negativ dezinteresul autorităţilor pentru aniversarea Centenarului României Mari din anul 2018 - n.n.I.M.). Am înaintat un memoriu la AcademiA Română în care consemnam omisiunea gravă şi ceream să o îndreptăm prin comemorarea în acest an (2003 - n.n.I.M.) a patru sute de ani de la pieirea bravului întregitor de ţară, ucis mişeleşte pe Câmpia Turzii. Am cam uitat, în acel 2001 şi de cei 180 de ani de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, un alt fel de voievod al înlăturării regimului fanariot. Şi sunt încă numeroase exemple.

Trist şi îngrijorător. Când, anul trecut (2002 - n.n.I.M.), a fost aniversat Eminescu, piscul poeziei româneşti, pe care îl socot şi un adevărat istoric, s-au adus acestui bard acuzaţii care te cutremură fiind calificat drept precursor al profascismului. Încriminez asemenea odioase jigniri aduse celui mai mare poet român şi spun aceasta ca istoric ce nu poate fi acuzat de părtinire a fascismului, cel puţin pentru multe din cărţiile şi studiile antifasciste ce le-am publicat. Nu pot fi îngăduite asemenea oprobii la adresa piscurilor culturii româneşti. Nu sunt de acord deloc cu acei care acuză doar pe unii evrei de asemenea blasfemii. E mult mai mult. E laşitate, e obedienţă umilitoare, e plecăciune de slugi care s-au format şi se formează într-un climat obscurantist. Repet, să nu fim exclusivişti îndreptând acuzaţiile doar spre evrei, care ar fi monopolizat tot ce priveşte incriminarea fascismului şi profascismului. O spun tot în cunoştiinţă de cauză, ca cercetător istoric şi apropiat de mulţi colegi evrei, încă din anii cincizeci.

Este adevărat, au existat destui activişti, dintre care şi mulţi evrei, care şi-au concentrat acuzaţiile împotriva „antisemitismului” regimului de dictatură antonesciană, dintre 1940 şi 1944. Dar niciodată, în nici o scriere, nici în lucrările lui Roller, nu s-au aflat cifrele aberante manipulate astăzi de 200.000, 400.000, chiar 600.000 de evrei, asasinaţi în aşa-zisul holocaust în România antonesciană. Aceste galimaţii le întâlnim azi la începutul mileniului trei. Pentru a trata problema evreilor, în timpul regimului antonescian, trebuie să subliniez toleranţa românilor în anii războiului, toleranţă proverbială, de care au profitat şi profită prea mulţi străini.

V-aţi întrebat vreodată de ce încă din Evul Mediu, evreii din Polonia, Ucraina, Slovacia, apoi din Imperiul austro-ungar au emigrat în masă alegând teritoriul ţării noastre spre a supravieţui şi chiar a propăşi? Să arătăm, fără rezerve, către poporul român şi spre comprehensiunea sa fară de evrei şi să scriem corect, exact, documentat cum au fost trataţi evreii de-a lungul istoriei şi, cu stăruinţă, în timpul dictaturii antonesciene. Să nu iertăm abuzurile săvârşite de unii în timpul guvernării Antonescu. Să scriem adevărul despre lagărele în care au fost duşi o parte din evrei dar şi români, despre felul cum au fost trataţi acolo, cum şi câţi au supravieţuit, dar şi faptul că mulţi au pierit din pricina bolilor, în special a tifosului exantematic care a bântuit în acea vreme. Să scriem despre stările aparte din Basarabia ca şi despre condiţiile în care au murit mii de evrei în Transnistria şi regiunea Odessa, mulţi aflaţi în rândurile unităţilor militare şi ale partizanilor ce luptau de partea U.R.S.S.

Dar să scriem şi partea cealaltă a adevărului că România era singura ţară dintre aliatele Germaniei naziste unde Hitler nu a putut impune „soluţia finală” (niciun evreu nu a plecat din România spre lagărele germane - n.n.I.M.). Şi aceasta pentru că acelaşi Antonescu a spus NU ! lui Hitler! Ba mai mult. Evreii n-au mai fost obligaţi să poarte steaua galbenă ca în alte ţări europene.

Antonescu a permis plecarea din ţară (cu elibrare de paşapoarte în alb - n.n.I.M.) a numeroşi evrei spre a ajunge pe teritoriul viitorului stat israelian. Luaţi statisticile din anii 1942-1944 şi vedeţi câţi evrei au părăsit fiecare ţară europeană spre a ajunge pe pământul sfânt şi vă veţi apropia de alte concluzii aşa cum au făcut-o evreii Wilhelm Fildermann rabinul Şafran. Şi totuşi adevărul trebuie cunoscut şi în ce-l priveşte pe Antonescu cu vinovăţiile şi  nevinovăţiile sale dar şi natura suferinţelor evreilor din România, atâtea câte au fost reale, nu inventate.

Este concludentă scrisoarea doctorului Wilhelm Fildermann (președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din România (1929-1941; 1944-24 octombrie 1945) și președinte al Consiliului Central al Evreilor din România (1936-1941; 1945) - n.n.I.M.), adresată generalului Antonescu, la jumătatea lunii septembrie 1940, în care îi cerea să apere pe evrei de furia legionarilor, precum şi răspunsul lui Antonescu,  în care îi arăta că doar de zece zile a luat conducerea ţării, promiţând sprijin şi cerând ca evreii să fie mai cu grijă la acţiunile lor potrivnice românilor. Sunt acele luni de ofensivă a legionarilor prohitlerişti când au fost asasinaţi mai ales români şi în primul rând mari savanţi ai ţării precum N. Iorga, V. Madgearu şi alţii. În acest timp, nu numai firmele evreilor continuau să vieţuiască dar şi teatrul evreiesc funcţiona (singurul teatru evreiesc din lume care a funcţionat pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial cu aprobarea mareşalului Antonescu a fost „Teatrul Baraşeum” din Bucureşti -  n.n.I.M.). Merită să fie citat şi rabinul şef Alexandru Şafran, privind anul ultim de conducere a ţării de către mareşalul Antonescu: „După lichidarea evreilor din Polonia şi Ungaria, cei cca 400.000 evrei români, supravieţuitori, constituiau cea mai mare vatră spirituală religioasă din Europa”. Tot el sublinia: „În România se menţine cultul tradiţional evreiesc mai mult decât oriunde în altă parte”.

Aceste adevăruri fundamentale aparţin unor personalităţi evreieşti importante, rabinilor, nu unor cercuri evreieşti, animate la finele secolului al XX-lea, de calcule cu totul reprobabile şi cel puţin jenante pentru spiritualitatea de fond a lumii ebraice. Sunt mult mai multe şi bogate mărturii documentare ce nu pot fi cuprinse într-o foarte sumară sinteză. Pot fi, de pildă aduse, în prim plan, scrierile lui Raul Şorban despre salvări de numeroşi evrei aflaţi în Ungaria horthystă, pe teritoriile nord-vestului Transilvaniei, de unde au fost duşi la Auschwitz peste 150.000 de evrei, la ordinele Budapestei. Am aprecieri elogioase pentru acei intelectuali din Israel care au deschideri profunde şi corecte în tratarea acestei probleme (Memorabilă şi de necontestat este afirmaţia Preşedintelui Israelului Simon Peres făcută cu prilejul vizitei sale din 2010, în România: „Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a istoriei - perioada nazistă, România a ajutat la salvarea a 400.000 de evrei de aici, care au venit în Israel, au ajutat la construirea Israelului, dar, în acelasi timp, nu şi-au uitat iubirea pentru România, şi-au pastrat cultura româneasca. Pentru aceasta, doresc să mulţumesc poporului român şi să îi spun că aceasta este o prietenie care nu se va termina şi care va continua multa vreme în viitor, nu doar în istorie” - n.n.I.M).

Între aceştia se află şi universitarii care au trimis în România un cercetător evreu să studieze, să cerceteze şi să realizeze teza de doctorat „Istoria evreilor din România”. Este vorba de Fredy Cohen.   Dat fiind preocupările mele ştiinţifice şi ca profesor doctor docent la Universitatea din Bucureşti, am solicitat să fiu conducător ştiinţific al tezei de doctorat a istoricului evreu. Partea finală a acestei lucrări ştiinţifice, în două volume, pentru  care domnul Fredy Cohen a făcut între 1990 şi 1992, cercetări temeinice în arhivele din Bucureşti ]i din ţară, se referă şi faza celui de-Al Doilea Război Mondial cu problema evreilor în timpul regimului condus de Ion Antonescu. Păstrez volumul al doilea al lucrării, rezultat din cercetările şi concluziile istoricului evreu ce se detaşează de elucubraţiile unor pretinşi cercetători sau analişti care se joacă, nestăviliţi, cu cifrele aşa-zisului holocaust din România. Cohen scrie despre evreii români, aflaţi în alte state europene supuse Germaniei, referindu-se la celebra - dispoziţie - a mareşalului Antonescu din 13 iulie 1943: „Evreii de origine română stabiliţi pe teritoriul german sau în ţările aflate sub regim de ocupaţie germană să nu fie deportaţi în lagărele din Transnistria având depline drepturi a se reîntoarce în ţară”. Numai din Franţa au fost salvaţi 4.000 de evrei-români prin această dispoziţie.

Concluzia istoricului evreu este: „Atitudinea lui Antonescu faţă de evreii de origine română ilustrează politica independentă sau semiindependentă faţă de Berlin în ceea ce priveşte iudaismul naţional sau local”. Este semnificativ faptul cum el apreciază trimiterea a zeci de mii de evrei din Transilvania de nord, ocupată de Ungaria spre lagărele germane: „Cât priveşte legislaţia maghiară antievreiască, aceasta întrecea orice închipuire. Era mai durî decât cea nazistâ. Exista doctrina horthystâ care privea problema aplicârii soluţiei finale într-un mod cu totul particular şi original”. Revedeţi, pe lângă alte scrieri, şi lucrarea doctorului în ştiinţe F. Cohen şi veţi găsi despre evreii omorâţi de germani la Iaşi, despre cei pieriţi în Basarabia, Transnistria, Odessa, până în treizeci de mii, dar nu veţi afla nicidecum aberaţiile holocaustiene agitate de bizare forţe ostile adevărului şi bunei înţelegeri între poporul român şi cel evreu, între popoare în genere.

Precizez: nu pot fi trecute cu vederea, după iunie 1941, numeroşii evrei din Transnistria şi chiar Basarabia, unde fiind comunişti şi prosovietici, luptau cot la cot cu ostaşii armatei U.R.S.S. împotriva armatelor române, căzând în aceste bătălii şi ruşi şi armeni şi evrei şi germani şi ucraineni. Evreii căzuţi pe fronturile războiului sunt în afara cadrului pogromului sau holocaustului. Nu au controlat atunci autorităţile române identitatea etnică a celor morţi în confruntările militare. 130.000 de ostaşi români, luaţi prizonieri de sovietici, imediat după 23 august 1944, au fost deportaţi în lagărele din Siberia, cei mai mulţi au murit în chinuri cumplite. Ne întrebăm la ce pogrom sau la ce holocaust să-i trecem? Şi nu mai era front, la 12 septembrie 1944 România încheiase armistiţiu cu U.R.S.S.

Mistica holocaustului şi victimizarea prin orice mijloace în ţări ca România tolerantă recunoscută în lume sau „generoasă” cum îi zice Cohen, repet, mistica aceasta iese din rigorile unei istorii corecte, documentată ştiinţific. Personal, accept cultivarea condamnării crimelor şi criminalilor care au făcut sute de mii, milioane de victime dintre evrei. Şi bine fac evreii insistând. Dar nu accept victimizarea cu orice chip şi anatemizări fanatice, cu inventări de holocausturi acolo unde nu au fost, ba dimpotrivă, în cea mai mare măsură, au fost aici, la noi, salvaţi. Se ajunge sub acuzaţia falsă de holocaust antievreiesc la incitarea de către anume cercuri a unui antievreism care a lipsit poporului român şi care nu e propriu spiritualităţii sale. Marota holocaustului, mereu propagată, duce la aversiuni faţă de falsificatori şi nu este bine pentru nimeni. Mai multă atenţie ! Nu vă jucaţi cu asemenea acuzaţii, care alimentează antievreismul.

Când se va scrie adevărul despre mareşalul Antonescu şi evrei (a se vedea şi Teşu Solomovici, Mareşalul Antonescu - o biografie, Bucureşti, Editura Teşu, 2011 - n.n.I.M.), când vom avea măsura dată de toată documentaţia de cercetarea ştiinţifică multilaterală, în comparaţie şi cu alte ţări, atunci credibilitatea va fi utilă tuturor. Adevărul privind salvarea, în cea mai mare parte, a evreilor de către poporul romăn şi guvernanţii săi, adevărul privind toleranţa de veacuri, până la generozitate, a românilor cu evreii, în secolele din urmă, va arăta lumii că mai există popoare ce nu sunt împotriva evreilor, care nu nutresc aversiune faţă de evrei, ba dimpotrivă. Va fi în binele lumii evreieşti şi vor fi crezute acuzaţiile reale câtă vreme se va arăta documentat unde a fost cu adevărat holocaust şi unde a fost azil de salvare. Fac un călduros apel la cercetătorii ştiinţifici, istorici, evrei şi români, să realizăm echipe mixte şi, eliberaţi de extremisme antisemite şi holocaustiene, să purcedem la abordarea sistematică a istoriei evreilor din România cuprinzând, bineînţeles, şi faza celui de-Al Doilea Război Mondial şi atitudinea mareşalului Antonescu şi mărturii adevăratedin epocă.

Să facem istorie adevărată cercetând temeinic, cu profesionalism, fără prejudecăţi, să alcătuim colective de documentarişti, cu doctoranzi şi licenţiaţi în specialitate, care să dezvelească arhivele şi să confrunte cât mai mulţi martori reali. Atunci ne vom apropia  de adevărul atât de necesar şi românilor şi evreilor şi evreilor-români. Pentru aceasta este imperios necesară buna credinţă. Astfel se rămâne sub imperiul comenzii „de sus”, de la „cercuri” cu alte ţeluri decât acelea ale adevărului. Academia Română, Academia oamenilor de Ştiinţă din România, Ministerul Învăţământului, Uniunea Scriitorilor, institute ştiinţifice de cultură din ţară au datoria să cuprindă, în preocupările lor principale, abordarea unor asemenea dimensiuni istorice culturale, ştiinţifice naţionale, cu reverberaţii internaţionale[1].

Notă - Prof. univ. dr. docent Titu Georgescu, Mareşalul Ion Antonescu, evreii din România şi cercetarea ştiinţifică, publicat în Studii vâlcene, serie nouă (VIII) Râmnicu Vâlcea, Editura Almarom, 2003, p.194-199.

Aranjament grafic - I.M.

https://www.art-emis.ro/istorie/maresalul-ion-antonescu-evreii-din-romania-si-cercetarea-stiintifica