TRAIANII
noştri DACI
(partea a VI-a)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Spre-al lor trecut de slavă plin,
în fapte şi în nume,
privească fiii care vin,
cât vor trăi în lume.”
(TRAIAN DORZ)
În Dacia
străbună, Neamul protodac a fost menit, urzit, hărăzit, înrădăcinat,
dezvoltat, cuprinzător, înălţat de Dumnezeu
cu mesianismul zamolxian-hristic, ca OSIE getică, precum şi sensul împlinirii sale pe drumul istoric
întru Calea pe care se defineşte Voia Domnului.
Neamurile descend din/prin Voia lui Dumnezeu după modelul „Păstorului”, aşa încât întru Dumnezeu
trebuie să se împlinească „Turma” neamurile
alese prin lumina Cuvântului, prin gândirea serafică, prin fapta suprafirească,
prin armonia libertăţii, prin comuniunea în har şi credinţă, prin slujire şi
slăvire, prin mărgăritare de tâlcuri, prin şiraguri de sensuri care să scoată Taina
din taina ei întru filocalia metafizică, mistica sofianică ori sensul isihast
liturgic.
Neamul valah, moştenitor al
Daciei străbune era omniprezent în Tradiţie, Cuvânt, Adevăr, Bine, Frumos,
Dreptate, Credinţă, Omenie, Mărturisire, Libertate, Jertfă, Cruce, Creaţie şi
Înviere, atât ca dăinuire în geografia spaţiului, cât şi ca transcendenţă în
geografia spirituală.
„Noi studiem, arăta filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri,
adeseori geografia creştină a românilor în raport cu geografia politică de azi,
ceea ce e cu totul greşit. Rareori îndrăznim să ne raportăm la episcopatul de
la Durostorum, la Novae, la Remesiana însă demografia europeană a lumii Evului
Mediu timpuriu nu e nicidecum aceea a lumii de azi; aveam atunci români (în
stadiu proto-român, desigur) în dreapta
Dunării până la Balcani, în munţii Haemus, chiar în Pind, la Salonic, în
Moesii, în Sciţia Mică, dincolo de Nistru probabil căci populaţia getică e
documentată continuu în acele teritorii. Acestea e spaţiu compact de etnogeneză.”(Artur Silvestri, Modelul Omului Mare, Carpathia Press, 2008, p. 48)
În această Istorie creată pe
parcursul mileniilor Neamul dacoromân, prin Elitele sale religioase hărăzite de
Dumnezeu, s-a distins prin creaţia genială a marilor sale valori spirituale,
prin monoteismul, tradiţia şi dreapta credinţă creştină care i-a constituit coloana
vertebrală, întregul lui ca dat firesc, în care s-au consfiinţit demnitatea,
vocaţia şi misiunea sa profetică.
Flăcări de foc reprezentative în acestă Istorie multimilenară,
încercată, zbuciumată, prigonită, persecutată, dar şi de aur au fost mulţi,
între care Gr. Traian Pop şi Traian Dorz.
TRAIAN Pop s-a născut în
Odorhei, Bistriţa-Năsăud la 4 Noiembrie 1939, într-o familie continuatoare a
generaţiilor Tradiţiei strămoşeşti, a idealurilor Străbune, a dăinuirii
Neamului.
După ciclurile primare, gimnaziale şi liceale a urmat cursurile
Facultăţii de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Cluj-Napoca în
perioada 1958-1963. După Licenţa pe care şi-a definitivat-o cu brio, a activat ca profesor de elită şi
ca ilustru jurnalist, remarcându-se ca un autor de referinţă privind recursul
permanent şi incontestabil la Adevărul Istoriei prin volume de istorie şi de
istoria filosofiei: Reviste de filosofie
şi sociologie, vol. I, 1979; vol.II, 1983; Titu Maiorescu. Prelegeri de filosofie, 1980; Lecturi filosofice, 1991.
Lucrarea sa de căpătâi care rămâne deasupra tuturor operelor scrise în
domeniu, evidenţiindu-se ca un veritabil tratat de istorie, riguros argumentat
ca teză, elaborat ca un erudit Îndreptar de sinteză situează Fenomenul naţionalist creştin ortodox între
Idealul izbăvirii şi realitatea dezastrului, Ed.
Kullusys, Bucureşti-2007.
„Alienarea istoriei,
subliniază autorul Gr.Traian Pop, de
propriile-i evenimente şi sensuri,
atât de evidentă mai ales prin contaminare propagandistică şi manipulare
politică, nu-i nici pe departe un sindrom al dogmatismelor şi militantismelor
contemporane. În ale sale Anale,
Tacitus, de pildă, descifrează, cu un rafinament de invidiat, mecanisme ale
înstrăinării istoriografice care par şi sunt surprinzător de actuale. Istoricul
roman mărturiseşte că teama şi ura pot întuneca într-atât ochiul şi
mintea „cronicarului”, încât ceea ce
scrie să nu aibă aproape nici o legătură cu evenimentele cele adevărate... La
fel Istoriografia noastră este marcată, în cercetările asupra unor evenimente
mai mult sau mai puţin contemporane, atât de o frică aproape instituţionalizată
cât şi de stranii puseuri emoţionale... Nu se poate supravieţui mult timp, nici
istoric, nici cultural, în planuri care nu se întâlnesc, care refuză să se
întâlnească. Vrem nu vrem, istoria este un tărâm al interferenţelor şi nu-i
posibil să operăm cu disjuncţii absurde, după care epocile s-ar delimita strict
prin aspiraţii spre progres ori prin bezmetică rătăcire... Orice fenomen are o
întemeiere, o explicaţie, o noimă.” (Gr. Traian Pop, ...Idealul izbăvirii şi
realitatea dezastrului, Ed. Kullusys, Buc.2007, p. 32)
Din păcate, în ultimii ani,se observă adevărul acestor afirmații mai
pregnant ca oricând !
Ne-au dispărut gânditorii, ne-au dispărut filosofii, ne-au dispărut
formatorii de modele în aproape toate domeniile !
Traian Dorz s-a născut în
Ziua Naşterii Pruncului Sfânt a anului 1914, în Livada Beiuşului, judeţul Bihor
în familia Mariei şi Constantin Dorz. Traian a fost hărăzit de Dumnezeu încă de
mic pe Calea care avea să-l încerce, să-l provoace şi să-l desăvârşească. Avea
o predilecţie pentru citit continuu. L-a avut ca mentor pe părintele Iosif
Trifa şi la 15 ani a intrat în OASTEA DOMNULUI. Habotnicia religioasă a
adolescentului Traian care a reuşit să intre cu succes la Şcoala de Arte şi
Meserii din Beiuş, n-a fost pe placul tătălui său crescut într-un mediu opac,
îngust, retrăgându-l de la şcoală. Fără ştirea părinţilor a reuşit între primii
candidaţi la Liceul Militar din Târgu Mureş. Iarăşi, tatăl său l-a prigonit.
Slavarea tânărului a venit din partea părintelui Iosif Trifa care i-a oferit redacţia
publicistică din cadrul Oastei, lumină care îl va călăuzi spre azurul serafic
al Poeziei religioase, devenind cu timpul misionarismului său – unul dintre cei
mai mari poeţi creştini ortodocşi naţionali şi universali.
Graţie misionarismului, misticismului şi naţionalismului său, marele
poet a pătimit prigoana celor 18 ani de închisoare ca deţinut religios la
Beiuş, Oradea, Deva, Caransebeş, Gherla, Ghencea, Popeşti-Leordeni, Periprava-Grind,
urmate de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
În mediul carceral oferit de regimul samavolnic comunist Fiilor Bisericii
Ortodoxe Române Prigonite a Mântuitorului Hristos, Duhului Sfânt şi-a pogorât
harul peste aleşii Săi, preoţi, poeţi, filosofi, teologi, profesori, artişti,
peste poetul-publicist Traian Dorz, care a reuşit să scrie în memorie peste 200 de poezii, 100 de titluri de lucrări de eseistică religioasă, meditaţii
creştine, cu care s-a eliberat şi apoi ne-a oferit harul şi lumina lor. Suma
poeziilor sale a trecut vârful celor 5000
de titluri, pe care le-au îmbrăţişat alte 7000
de proverbe versificate.
Poetul-Comandor al OASTEI DOMNULUI a urcat la Împăratul Ceresc în 20
Iunie 1989.
Prin tot ce a năzuit, trăit, creat, luptat, împlinit, slujit, slăvit,
mărturisit, jertfit, iubit evidenţiindu-se ca un perpetuum OMAGIU adus lui
DUMNEZEU şi NEAMULUI său.
„Închin,
cu cea mai adâncă iubire şi recunoştinţă,
ofranda acestor gânduri şi lacrimi ale întregii mele fiinţe Iubirii şi Jertfei
pentru Credinţă şi Neam a tuturor eroilor, profeţilor şi martirilor acestor
două valori eterne din Neamul nostru, începând de la Cel Dintâi şi până la Cel
Din Urmă, care le-a dat şi le-a primit în Numele Lui unic...” (Locurile Noastre Sfinte, p. 7)
„Avem şi noi atâtea locuri/ în
care s-au născut profeţi,/ eroi şi jertfe şi morminte/ cu nume de un veşnic
preţ.// Avem zidiri în care jertfă/ ce-aveam mai scump am îngropat,/ şi văi şi
munţi şi cruci-cu nume/ ce-n veci nu trebuie uitat.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 4)
Înaintea
tuturor Evidenţelor ESTE VIAŢA – DUMNEZEU - VEŞNICIA, apoi OMUL creat,
sacerdotul, tradiţia, mama-pedagog, poetul, artistul, filosoful, teologul, eroul,
martirul, mărturisitorul, evenimentul, monumentul şi ISTORIA clădită pe sânge,
jertfă, piatră, pământ. „Creatorii
Istoriei au tăcut, dar creaţiile lor nu. Umbrele lor s-au dus, dar lumina lor
nu. Ecoul graiului şi razele luminii lor cutreieră mereu hotarele acestui
pământ şi spaţiile acestui cer. Şi ele strigă. Şi ele ard.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 9)
Caracteristic etnicităţii noastre binecuvântate de Dumnezeu, când a pus
zidire acestui Neam primordial, între atâtea Daruri ale existenţialităţii sale,
cu care am fost covârşiţi, avem două imperative specifice Osiei pelasgo-traco-daco-getice: MUNTELE şi ISTORIA.
„Muntele şi istoria sunt pentru noi două
dimensiuni de existenţă fără de care n-am putea trăi. Muntele ne este înălţarea
spre Viitor, Istoria ne este adâncirea în Trecut. Muntele ne este rugăciunea,
transfigurarea, lumina, iar Istoria ne este înţelepciunea, puterea,
profunzimea. Muntele ne înalţă spre divin, spre eternitate. Istoria ne atrage
spre uman, spre rădăcini, spre geneză. Noi avem nişte munţi atât de înalţi şi o
Istorie atât de adâncă! Ei ne întorc mereu spre ea, ea ne întoarce mereu spre
ei.”
(Locurile Noastre Sfinte, p. 18)
Întru evidenţa şi taina Istoriei, precum şi
întru Taina şi evidenţa Muntelui, creştinul ortodox mărturisitor va afla
aceleaşi dimensiuni divine dintre Cultul Strămoşilor şi fascinaţia Carpaţilor
sub diferitele lor chipuri, Cozia, Pietrosu, Caraiman, Toaca Ceahlăului, Stânişoarei,
Piatra Craiului, Ciucului, Omul-Bucegi, Moldoveanu-Făgăraş, Parâng, Negoiu,
Rodnei, Retezat-Godeanu, Rarău, Tarcău, Piatra Altarului-Cheile Bicazului ş.a.
„Copleşit de măreţia uriaşului Trecut,
tăcerea morţilor divini, ca şi a munţilor divini, îţi va transfigura întreagă fiinţa
ta, te va elibera de tine însuţi şi te va dedubla, transpunându-te în lumea
umbrelor strălucitoare din întunericul lor de prea multă lumină... Şi te vei
simţi iarăşi, pentru atunci şi pentru acolo, întocmai ca unul dintre ai lor,
adică etern şi infinit. Umbrele strălucite din întuneric îţi vor vorbi şi ele
ca şi cele din lumină, spunându-ţi aceleaşi adevăruri, aceleaşi taine şi
realităţi veşnice, pentru care nu-s, iarăşi, aici nici dimensiuni, nici cuvinte
şi nici comparaţii...” (Locurile Noastre Sfinte, p. 21)
Asemeni frumuseţii Muntelui şi fascinaţiei Istoriei,
Dacii nemuritori au fost zidiţi,
ctitoriţi pe granitul spaţiului, pe roca timpului, ca PIETRE de HOTAR ce
dăinuiesc sub taina liturgică a CLOPOTULUI – Limba noastră dacoromână vorbită
între Cer şi Pământ.
„Precum muntele, tot aşa şi
Clopotul ne vorbeşte despre Cer şi Viitor; şi precum Istoria, tot aşa şi piatra
ne vorbeşte despre Trecut, despre Eternitate. Piatra şi clopotul ne cheamă la
Putna, la Cozia, la Alba Iulia – şi ne vorbesc despre Ştefan, despre Mircea,
despre Horea. Cândva din aceste locuri ne vorbeau ei, eroii şi profeţii noştri,
ne mărturiseau ei, martirii şi jertfa lor. Atunci nu era nevoie să ne trezească
clopot, să ne cheme flăcări, să ne strige pietre. Glasul lor răsuna mai înalt
ca acestea, ardea mai fierbinte, tuna mai puternic. Răsunau munţii, se mişcau
codrii, clocoteau văile. Şi toate inimile erau o singură inimă, toate
braţele - un singur braţ, toate
credinţele – o singură credinţă.” (Locurile
Noastre Sfinte, p. 28)
Traian Dorz a fost un
privilegiat de Dumnezeu, ca dac, ca român, ca poet, ca slujitor ortodox şi
artist al Frumosului în tot ce are sublim acest Neam aşezat în toată splendoarea
sa.
I-a fost dat să vadă multe lucruri direct şi indirect care s-au răsfrânt
nefast, tragic şi dramatic asupra Neamului şi Bisericii lui Hristos. A văzut
retrospectiv castrele hasburgice în
platoşele lor de piatră care apărau şi aminteau de asupritorii venetici ce s-au
aşezat samavolnic pestre Vetrele stăpânilor Daci hărăziţi de Dumnezeu,
transformaţi de migratori în asupriţi, în iobagi. Castre pentru uzurpatori.
Lanţuri şi juguri pentru robii autohtoni.
„Poate că nicăieri, ca la Alba
Iulia, în Ardeal, nu se poate vedea mai bine acest cumplit şi vinovat adevăr.
Uriaşa cetate construită cu trufie şi ură de către marii asupritori acum
aproape trei sute de ani în urmă – şi care îşi întinde zidurile pe o suprafaţă
de şaptezeci hectare de pământ – te înfioară în grozăvia ei.” (Locurile Noastre Sfinte, p. 37)
Pe lângă acestea şi multe altele i s-a mai rezervat şi două dintre
monstruozităţile cele mai diabolice pe care le-a întâlnit Istoria, sub două
registre diferite şi asemănătoare privind ura şi cruzimea deopotrivă sub tiara hasburgico-catolică
şi cea basileo-ortodoxă.
Primul spectacol luciferic s-a desfăşurat Luni 28 Februarie 1785 la Alba
Iulia – Dealul Furcilor sub patronajul guvernatorului
Transilvaniei Samuel B. Brukenthal (1721-1803),
consilierul intim al trufaşei împărătese Maria Tereza şi călăul capilor eroi - martiri ortodocşi ai Răscoalei antihasburgice
HORIA, CLOŞA şi CRIŞAN.
„Au
fost zdrobiţi cu roata de fier pe cuţite, de jos în sus, în cele mai groaznice
chinuri, aceşti martiri, cu ura cea mai fioroasă şi crudă, în faţa a mii de
fraţi ai lor aduşi cu forţa, pentru a se îngrozi... Aceştia trei dintre cei mai
mari asupriţi de către tiranii lumii au fost poate cei mai sfâşiaţi martiri ai
neamului şi ai credinţei noastre... Cei care ne vorbesc cel mai zguduitor şi pe
care nu trebuie să-i uităm niciodată.” (Locurile
Noastre Sfinte, p. 39, 37)
Următorul spectacol a fost o avanpremieră
a groazei, a grotescului, a bestialiţii ierarhice smerite, la care a
fost martor direct şi l-a avut ca Maestru de ceremonial satanic pe Mitropolitul
Ardealului, prinţul Bisericii Ortodoxe Transilvane Nicolae Bălan, călăul
mentorului său, al slujitorului lui Hristos şi al profetului neamului Părintele
Iosif Trifa fondatorul, sacerdotul –
misionar – mărturisitor al OASTEI DOMNULUI.
Slujitor model al lui Dumnezeu, părintele Iosif Trifa a observat căderea
abundentă a moralităţii creştine, alterarea maximă a virtuţiilor în cadrul
Bisericii, prin nepăsarea ierarhilor slujitori loruşi şi a purces la crearea
unui Braţ al Bisericii, o regenerare a ei prin înnoire, educaţie, cânt, cuvânt,
faptă, slujire, eroism, jertfă, martiriu, iubire, har, onoare, demnitate.
Părintele Iosif Trifa
slujitor al parohiei Vidra de Sus – Munţii Apuseni, satul eroului Avram Iancu,
căsătorit cu nepoata acestuia Iulia
Iancu a cerut binecuvântarea mitropolitului Nicolae Bălan şi a pus bazele
Braţului viu, curat, pur OASTEA DOMNULUI. S-a lucrat permanent cu trudă, cu
migală, cu dor, cu drag, cu bunăvoinţă, cu Har de sus, cu comuniune, cu
comunitate. Când vlăstarul a devenit viguros, când ramurile sale s-au întins
pretutindeni, când uscăturile din Biserică au dat altoi, popularitatea
părintelui şi a Oastei sale care erau PILDE de Ortodoxie au fost tâlcuite de ierarhul Nicolae Bălan în
afirmaţii revoltătoare, acuzaţii răuvoitoare, calomnii tendenţioase, defăimări vrăjmaşe,
uneltiri fariseice.
Faima Părintelui şi a OASTEI DOMNULUI trecuse de mult hotarele
Ardealului, ale mitropoliei, ale ţării, fapt ce a cauzat invidia şi mândria ce
s-au aşezat pe mitropolit. „Cele mai
grele atacuri şi mai mari împotriviri au venit din partea unor anumiţi clerici
mai mari şi mai mici... Felul cel rău în care se petreceau înainte toate
serviciile religioase în popor, îmbibate de alcool, devenise o „tradiţie” plină de avantaje materiale
şi de destrăbălări păgâneşti plăcute tuturor celor păcătoşi... Acestea durează
de mii de ani – ziceau ei – iar acum, iată, sunt ameninţate să fie părăsite. Se
dezbină Biserica! strigau toţi aceştia, verbal şi în scris. Se strică tradiţia!
Se calcă rânduiala din strămoşi, se face schismă, erezie, sectă! Opriţi pe
preotul Trifa! Încetaţi cu Oastea! Afară cu stricătorii datinilor noastre!..” (Traian
Dorz, Zile şi Adevăruri Istorice – 12
Septembrie 1937, 12-16 Februarie 1938, 7Noiembrie 1976. Ed. Oastea
Domnului, Sibiu, 2004, p. 29-30)
După 12 ani de la înfiinţare – 1 Ianuarie 1923, Oastea Domnului primea
lovitura de graţie tocmai de la cel care trebuia să o apere, să o protejeze, să
o cinstească, să o iubească cu preţul vieţii sale.
Din anul 1934 a început Calvarul părintelui Iosif Trifa şi al Oastei
Domnului până la moartea profetului şi după aceasta din 12 Februarie 1938, graţie urii mitropolitului Bălan. „Era ora unu şi jumătate în noaptea spre
dimineaţa zilei de sâmbătă. Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl
de înmormântare. Sau ca o mângâiere.” (ibid., p. 84)
TRAIAN Dorz – după urcarea la ceruri
a părintelui Iosif Trifa a fost îndrumătorul, purtătorul de grijă şi Comandorul
OASTEI DOMNULUI.
Anele, Caiafele, Iudele, în frunte cu Irodul mitropoliei Ardealului au
dezlănţuit atacul asupra părintelui Iosif. Au oprit la Poştă expedierea
telegramelor. Protopopul Cioran a venit, l-a examinat în sicriu şi văzându-l
îmbrăcat cu reverendă a urlat ca muşcat de viperă.
-„De ce i-aţi îmbrăcat reverenda?
N-am voie să-i fac nici o slujbă până nu i-o dezbrăcaţi. El a fost caterisit şi
nu mai poate purta haină de preot.
- Nici mort, părinte?
-Nici! Nici clopotul nu se poate trage după
el până nu i se va dezbrăca haina aceasta!...
-De necrezut!... Toţi vrăjmaşii te lasă în
pace după ce te-au ucis, dar aceştia nu.
Doi oameni de la serviciul înmormântări au
sfâşiat fâşie cu fâşie haina cea neagră de pe trupul părintelui. S-a raportat
mitropoliei că haina lui Iosif fusese sfâşiată.”(ibid., p. 87-94)
Sfârşitul mitropolitului Bălan a venit ca o încununare a faptelor sale iudeo-irodiace.
„Ultimul timp al vieţii sale,
mitropolitul şi l-a trăit în paralizie şi în singurătate, căzând pe jos şi
zvârcolindu-se adesea fără a avea pe nimeni ca să-l ridice, mestecându-şi limba
şi neputinţa în aşteptarea celeilalte osânde şi mai cumplite.” (ibid., p.
63)
Marele poet creştin Traian Dorz îşi amiteşte de lupta Sfântului
Apostol-Evanghelist IOAN care s-a năpustit asupra zeităţilor păgânismului şi
barbarismului distrugându-le templele prin care ei puternicii zilei hotărau
soarta şi viaţa supuşilor pe care-i exploatau la sânge, precum feudalismul
austro-ungar, satrapul şi călăul nemilos al năpăstuiţilor valahi ortodocşi. „Cetăţi şi lanţuri, asupritori şi robi,
călăi şi victime... ce lungi şi dureroase sunt urmele voastre de sânge, de
schingiuiri şi de crime în istoria acestei decăzute omeniri! Ce puternice sunt
avertismentele voastre, ce cutremurătoare sunt amintirile şi învăţămintele ce
ni le strigaţi voi şi ce hotărâte ar trebui să fie oroarea şi împotrivirea
noastră, a tuturora, faţă de voi, ca să nu vă mai repetaţi niciodată şi
nicăieri pe lumea asta!” (Locurile
Noastre Sfinte, p. 43)
Analizând capodopera lui Brâncuşi, Coloana
Infinitului, prin prisma misticii trăirii ei, ca o întrupare a Golgotei
româneşti, situată în conul de lumină, în cuvântul de foc, într-o cântare de
Sânge, într-o mireasmă de Lacrimi, într-un sărut ceresc, într-o recunoştiinţă
serafică, într-o slavă de azur, aduce ofrandă sacră Mântuitorului toate imnele,
lacrimile, viaţa şi veşnicia sa.
„Totul este profetic şi divin
aici. Drumul Eroilor până la Scara Îngerilor are un urcuş continuu. Pe tot
acest drum sunt presărate lupte, înfrângeri, ocolişuri, piedici, lacrimi,
sudori şi sânge – dar fiecare dintre acestea au un rost, un scop, un rod
nemuritor.
Pe acest drum de foc nu pot merge şi nu-l
pot sfârşi decât eroii, profeţii şi martirii. Drumul însuşi le conferă acelora
ce-l urcă până la sfârşit aceste nume şi aceste cununi nemuritoare.
Ce mult seamănă Coloana infinitului de la
Târgu Jiu cu scara îngerilor de la Genesa 28,12!” (Locurile Noastre Sfinte, p. 75)
Poetul TRAIAN Dorz, prin opera creată, calitatea expresiei lirice, mesajul divino-uman
a urcat în CONSTELAŢIA MISTICĂ a POEŢILOR CRUCII: Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Nichifor Crainic, Demostene Andronescu,
Daniil – Sandu Tudor, Virgil Maxim, Virgil Mateiaş, Vasile Voiculescu, Vasile
Militaru, Ionel Zeană, Maica Teodosia, Vasile Posteucă, Petru Baciu, Aurel
Dragodan, Vasile Blănaru-Flamură, Sergiu Mandinescu, Pantelimon Vizirescu, Ilie
Imbrescu, Valeriu Gafencu, Ion Omescu, Zahu Pană, George Fonea, Dumitru Bacu,
Eugenia Indreica-Damian, Ion Golea, Ioan Alexandru ş.a.
Fericit este Neamul şi Biserica lui
Hristos cu astfel de Fii aleşi şi urmaşi pilduitori!
6 Februarie 2021.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu