Vasilica Grigoraș – CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?

 

Vasilica Grigoraș – CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?

 

„CE-AR FI ROMÂNUL FĂRĂ SIMȚUL UMORULUI?” face parte din volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.

Felicitări, autorului Teodor Sărăcuţ-Comănescu!

 

Cred că s-a întrebat şi scriitorul Teodor Sărăcuţ-Comănescu. Poate a şi răspuns unei asemenea interogaţii, iar rezultatul nu i-a plăcut.  Aşadar a purces la a scrie proză cu oarece tâlcuiri, glume şi uşoare ironii. Meşter în ale scrisului,  asemenea croitorului dibaci a ales acul şi foarfecele cele mai ascuţite, decupând cu atenţie din viaţa reală o bucată de material viu colorat, chiar strălucitor pentru a realiza un text plăcut, atractiv şi rezistent în timp.

 

Povestea din „O glumă… vindicativă“ se petrece în vatra satului, cu personaje dintre localnici, oameni harnici și cu multe alte calități, dar și cu oarece vicii, metehne (răzbunători și băutori…). De, nimeni nu-i perfect! Personajul cheie, în jurul căruia se urzește țesătura narațiunii este un musafir nepoftit și de temut, un „urs păcălit”, nu de vulpe, ci de data aceasta de poreclitul „Furcoi”. „Porecla o preluase oarecum de la bunicul lui, cel care îi lăsase vatra moștenire“, ne spune autorul.

 

Frumos prezentată şi argumentată este legătura dintre generaţii, transmiterea unor cutume, obiceiuri şi îndeletniciri. Autorul descrie cu mare atenţie şi delicateţe dorinţa părinţilor şi bunicilor de a-i convinge pe copii şi nepoţi să rămână în sat. Legarea de glie a acestora este o lege nescrisă în comunităţile rurale, urmaşii continuând să-şi trăiască viaţa în acelaşi mod cu cel al înaintaşilor. Să se bucure de agoniseala acestora, dar s-o sporească prin muncă şi să lase şi ei moştenire împlinirile lor. <Bătrânul îl îndrăgise de mic și îi ținea hangul când nepotul se da la șotii, ba oarecum îl și mai ademenea cu tot felul de lucruri ce-i plăceau copilului, îndepărtându-l parcă voit de școală. O făcea dinadins ca să fie sigur că nepotul îi va continua munca și nu va rămâne pustiu „furcoiul”>.

 

Lumea satului are o geografie spirituală aparte, previzibilă, dar şi insolită. Teodor Sărăcuţ-Comănescu ne spune chiar în titlu că uneori, gluma trăieşte alături de răzbunare. Povestirea este o înşiruire de întâmplări, autorul alegându-le pe cele mai relevante şi expresive. Dacă reacţiile par a fi cele fireşti, în toate există şi dedesubturi, care stârnesc ilaritate şi bună dispoziţie. Tendinţa de a se lua în băşcălie unii pe alţii se manifestă la cote înalte. Astfel, în monotonia satului, unde, de obicei lucrurile se întâmplă după ritualuri ştiute şi bătătorite de zeci şi sute de ani, apar evenimente ieşite din comun, precum intrarea unui urs în sat care aduce prejudicii unui localnic, distrugându-i câţiva pomi din gospodărie. Cumpătat şi cu scaun la cap, proprietarul livezii consideră că este de datoria lui să-l anunţe pe primarul satului. Astfel, acesta îşi caută identitatea, îşi caută locul care crede că i se cuvine ca cetăţean în viaţa satului, în jocul plin de sevă al existenţei. Cântăreşte bine şi decide să participe, să se implice activ. De data aceasta, îl preocupă identificarea unei idei, a unei soluţii, a unei rezolvări, sperând s-o găsească la cel care ţine în mână frâiele comunităţii. Onest şi serios merge şi anunţă întâmplarea cu ursul, dar este luat peste picior de către edil în faţa unor consăteni. Dându-i un sfat irelevant, stârneşte râsul celor prezenţi. Chiar dacă în suflet este supărat, Furcoi nu se exteriorizează. El nu consideră că iniţiativa lui de a cere ajutorul este un eşec, ci caută o soluţie pentru a-şi rezolva problema. Se gândeşte la un plan pentru a-l doborî singur şi fără incidente pe urs. „După ce a ajuns acasă, nici nu i-a trebuit mult să se gândească, cum să rezolve situația, oricum era cunoscut pentru hâtreniile și farsele pe care le făcea mai ales sătenilor care îl mai luau peste picior“.

 

Parcă printr-o ironie a sorţii, inspirat de sfatul incoerent şi stupid primit, el stabileşte metoda de a soluţiona problema. Şi care i-a fost cea mai la îndemână, din moment ce: „Furcoi era un om harnic, mereu cu zâmbetul pe buze, pus pe tot felul de glume, lucru ce îl făcea să fie plăcut sătenilor. Îl strica însă băutura, cu care era bun prieten încă de tânâr, dar atunci ținea la băutură, că adesea nu prea știai dacă era băut, numai dacă vorbeai ceva mai mult cu el, până să te dumirești“. Elixirul potrivit, care nu dă greş niciodată pentru a adormi pe cineva. Această combinaţie  „dulce ca mierea şi tare ca ţuica“ îl atrage pe urs, îl turmentează imediat şi-l adoarme tun. În concluzie, punct ochit, punct lovit. De data aceasta, doborâţi doi dintr-o singură lovitură, ursul şi primarul. De la un posibil eşec la reuşită n-a fost decât un pas, realizat cu inteligenţă. Dar, a fost şi o lecţie pentru edilul care se considera superior, se vedea pe un soclu înalt deasupra concetăţenilor pe care-i reprezenta şi-ar fi trebuit să-i ajute în situaţii delicate, dificile.

 

Ineditul povestirii constă în maniera de prezentare a faptelor, însă autorul este şi un iscusit portretist, conturând portrete ale personajelor cu lumini şi umbre în proporţii bine stabilite. Calităţile şi defectele se completează în aşa manieră încât personajul este plăcut, îl are pe vino-ncoa, te face să empatizezi cu el şi să-l îndrăgeşti. În planul epic, personajele umane câştigă savoare prin existenţa ursului. Dialogul este ritmic, replicile cu nuanţe hâtre, uneori cu înţelesuri absconse. Într-o poveste cu evoluţie graduală, autorul descrie cu precizie fapte şi evenimente. Punctul culminat, în loc să incite, să provoace îngrijorare, aduce linişte în sufletul lui Furcoi şi putem vorbi chiar de un final fericit al încurcăturii în care intrase, însă relaxarea lui provoacă furtună în ograda inimii primarului. Furcoi ascultător a urmat sfatul edilului, şi-a făcut treaba cum s-a priceput el mai bine, dar a lăsat decizia finală să-i aparţină celui care i-a dat sfatul. Acesta neştiind cum să acţioneze, apelează la structurile locale ale statului, în speţă la poliţie; „cei doi polițiști și-au coborât involuntar armele de pe umăr, în timp ce Furcoi râdea cu gura până la urechi”. Şi cum să nu râzi de o asemenea ispavă?

 

Dacă la început se manifesta o lipsă de limpezime a situaţiei, o nebuloasă în rezolvarea unei probleme stridente, acest lucru se redresează prin lentoarea reacţiilor şi tihna interioară a lui Furcoi, asemenea croitorului care măsoară atent de mai multe ori materialul şi taie o singură dată, atât cât este nevoie pentru a-şi croi haina dorită în care să se simtă confortabil. Şi, trebuie să recunoaştem că i-a reuşit şi tare bine îl mai prinde!

 

Textul este atractiv, stârneşte hazul şi binedispune cititorul. Este o încântare să-l citeşti, însă mesajul pe care ni-l transmite autorul este că niciodată nu trebuie să ignorăm sau să persiflăm oamenii în general, și cu atât mai mult pe oamenii simpli. Prin  inteligența nativă și experiența de viață pot veni cu cele mai inspirate soluții pentru rezolvarea unor situații delicate, chiar dacă la prima vedere nu te aștepți la astfel de reacții. Și tocmai în asta constă frumusețea vieții și a scriiturii inspirate din viață.

 

Oxigenul inspirat de Furcoi din atmosfera satului este răbdarea şi buna chibzuinţă. Persiflat de edil, nu reacţionează dizarmonic, iresponsabil, nu caută scandal (aşa cum se mai întâmplă uneori între săteni), ci pleacă şi îşi face un plan de acţiune. Sfârşitul bahic al rezolvării incidentului, era la îndemâna lui Furcoi, făcea parte din viaţa lui. A fost suficient să scoată porumbelul din joben, şi minunea s-a şi înfăptuit. Naraţiunea este încheiată prin nişte nasturi stabili, cusuţi cu aţă trainică, astfel încât să asigure căldura şi eleganţa stilului scriiturii, să evidenţieze talentul şi arta de a povesti a autorului, dezinvoltura şi nonconformismul atitudinal, fineţea  observaţiilor, firescul şi aplombul în istorisire şi dialog. Autorul reglează ţinuta şi corectează impulsurile personajelor din povestire în funcţie de reacţiile cititorului, anticipându-le.

 

Întâlnim o interesantă și elegantă trecere de la tonul hâtru al povestirii la relatarea realistă a faptelor și invers, deoarece scriitorul pune preţ pe naturaleţea în comportament, în gândire, în relaţii şi în acţiune a personajelor. Povestea este fără sfârşit, pentru că: „Ceea ce a urmat, nu e de povestit?!”. Autorul ne invită s-o continuăm noi, cititorii, fiecare după imaginaţia lui. Şi, Doamne câte variante s-or aduna!