Ioan Miclău-Gepianu - VENUS ȘI ADONIS - (5)

 

Ioan Miclău-Gepianu:

VENUS ȘI ADONIS

~*~

(Din încrengăturile zeităților antice (5)

 

În grădina Siriană unde florile străluce,

Iar zefirul a lor miros către Byblos veșnic duce,

Plânge Myrrha și-ngenunche l-al ei rege rugătoare,

Cu amare lacrimi udă buzele-i sfâșietoare!

 

Ea din flori născu un înger, după care zeii cată,

Căci în el stă frumusețea astei lumi întruchipată.

Afrodita pe ascuns cu un coș veni să-l fure,

De-l ascunse peste noapte în al Siriei pădure!

 

Myrrha-l plânge pe Adonis, fiul ei adus din stele

Și din cântecele Mării, șoapte-al undelor rebele

Ce în umbra serii leagă visuri dulci de viitor,

Pe când luna albă varsă a ei umbre de amor.

 

Theias regele Siriei, se-mpietri, nimic nu zise,

Când Adonis pus în coșul cel țesut doar din narcise,

Fu trimis în lumea unde Persefona e stăpână,

Ea să-l aibă-n îngrijire și să-l țină cu-a ei mână,

 

Pân-ce mândra Afrodita băiet mare o să-l ridice,

Doar și zeii aveau pe vremuri slăbiciune și caprice

Și-n a lor transfigurare își schimbau și a lor nume,

Așa-s zeii de când prins-au cârmuirea-n astă lume!

 

Afrodita,-și zise Venus, iar Adonis fu Tamuz,

Dar aceeași e iubirea, la palat sau cucuruz;

Babilonia și Cipru, Foenicia cea mare,

Zeii din Olimp de-avalma țin de-apururi sărbătoare!

 

Din adânc ieși Adonis, iar din ceruri mândra Venus,

Unind cerul cu pământul dorul lor și l-au tot spus;

Nemortalii și mortalii merg pe-același drum cu dor,

Ei aceiași fiind veșnic, cresc ca flori, pe urmă mor!

 

Jupiter când era Zeus, planuri destructive-și face,

Prea se înrăise lumea, deci gândi a o desface

Și pornind războiul Troiei, nimici cetăți frumoase,

Din popoarele luxoase, rătăcite triburi scoase!

 

Și iar vechile popoare își urnesc ale lor care

Înspre culmea luminată pe-a creștinității zare,

Descifrară rătăcirea, spre-adevăr ridicând ochii

De simțiră cum Divinul le-a salvat din pragul gropii!

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu