Streche Florentin - O viață trăită în literatură – Dialog cu Lidia Lazu și Ion Lazu

 

O viață trăită în literatură – Dialog cu Lidia Lazu și Ion Lazu

iunie 24, 2026  Streche Florentin

 

În literatura română există scriitori a căror operă se confundă, într-o anumită măsură, cu propria biografie. Lidia Lazu și Ion Lazu fac parte dintre aceștia. De mai bine de o jumătate de secol, viețile lor se desfășoară în proximitatea cărților, a manuscriselor, a memoriei și a unei permanente preocupări pentru destinul culturii române. Poeta Lidia Lazu și prozatorul Ion Lazu au urmat drumuri diferite către literatură. Ea a descoperit poezia prin recitare, prin fascinația teatrului și prin emoția unor lecturi care au însoțit-o încă din copilărie. El a ajuns la literatură după ani petrecuți pe șantiere geologice, în munți, în sate și în locuri unde experiența directă a vieții oferea material pentru viitoarele sale cărți. Întâlnirea acestor două vocații a dat naștere unui dialog intelectual și afectiv care continuă de decenii.

Opera Lidiei Lazu s-a construit în jurul unei sensibilități autentice și al unei relații profunde cu natura, memoria și lumea interioară. Poezia sa păstrează ecoul unor experiențe trăite intens și transformate în expresie lirică. De-a lungul anilor, vocea sa a devenit familiară și în numeroase întâlniri literare, unde lectura poemelor a căpătat forța unei interpretări artistice de sine stătătoare. În cazul lui Ion Lazu, literatura s-a hrănit din contactul nemijlocit cu realitatea. Geolog de profesie, călător prin numeroase regiuni ale țării și observator atent al oamenilor, el a adunat experiențe care s-au regăsit ulterior în proză. Romane precum Veneticii și Rămășagul păstrează memoria unor comunități, a unor destine individuale și a unor lumi aflate într-o continuă transformare. În centrul multor pagini se află experiența refugierii din Basarabia și drama dezrădăcinării, teme care traversează întreaga sa operă. Un loc aparte îl ocupă proiectul plăcilor memoriale dedicate scriitorilor români. Timp de ani întregi, Ion Lazu a cercetat arhive, a identificat adrese și a documentat biografii, contribuind la recuperarea memoriei culturale a Bucureștiului. Grație acestui efort, numeroase locuințe asociate unor scriitori importanți au reintrat în atenția publicului, iar orașul și-a redescoperit o parte din istoria sa literară.

Dialogul de față urmărește principalele repere ale acestor două destine. Copilăria, debutul, anii de formare, întâlnirile decisive, cărțile esențiale, relația cu critica literară, schimbările produse în lumea cărții după 1989 și proiectele care le-au marcat existența alcătuiesc temele unui dialog amplu și sincer. Dincolo de paginile publicate și de activitatea culturală desfășurată de-a lungul deceniilor, cititorul va descoperi doi oameni pentru care literatura a rămas o formă de cunoaștere, de memorie și de fidelitate față de experiențele fundamentale ale vieții.

Florentin Streche: Literatura v-a însoțit o mare parte din viață și, la un moment dat, cele două biografii s-au întâlnit. Cum s-a construit acest dialog dintre două vocații literare care coexistă sub același acoperiș?

Lidia Lazu: Cred că cele două drumuri s-au întâlnit firesc și s-au completat reciproc. Dacă mă întorc la începuturi, îmi amintesc că, în anii de școală, recitam foarte mult. Din clasa a V-a până într-a VIII-a recitam aproape numai Moartea căprioarei. Profesorii mei spuneau că nu voi reuși să creez aceeași emoție cu o altă poezie. Mai târziu am înțeles de ce: textul avea o putere aparte și producea de fiecare dată o stare specială în sală. În acei ani se organizau concursuri între școli și mergeam din sat în sat. De fiecare dată reacția publicului era aceeași. Astăzi cred că oamenii se regăseau, într-un fel sau altul, în drama și adevărul poeziei.

Florentin Streche: A fost aceasta prima apropiere de literatură?

Lidia Lazu: Da, dar nu singura. În liceu am avut și experiența teatrului. Un laborant pasionat de scenă a pus în scenă o piesă și, atunci când s-au împărțit rolurile, eu mă vedeam interpretând rolul fetei. În schimb, am primit rolul mamei. A fost o surpriză. La un moment dat personajul leșina, iar reacția sălii a fost atât de puternică încât am înțeles cât de importantă este autenticitatea în artă. Înainte să scriu pe hârtie, am scris în minte. Părinții mei fiind oameni credincioși, nu aveam nici măcar difuzor în casă. Mă duceam la o vecină și ascultam teatrul radiofonic. Când era teatru în versuri, rămâneam fascinată. După aceea, o zi întreagă vorbeam și gândeam în versuri. Era un joc care mă bucura enorm. Cuvintele veneau singure și se așezau într-o anumită muzicalitate.

Florentin Streche: Și când ați început să scrieți efectiv poezie?

Lidia Lazu: După ce am fost respinsă la Institutul de Teatru. Eram foarte dezamăgită. Interesant este că, în perioadele cele mai grele din viața mea, am scris cele mai luminoase poezii. Probabil că poezia avea un rol compensatoriu. Mă agățam de cuvinte pentru a evada din realitatea imediată. Mai târziu, după căsătoria cu Ion și după nașterea lui Andrei, continuam să scriu printre treburile gospodărești. Puneam ciorba la fiert și, până să fie gata, mai notam câteva versuri. Nu scriam cu gândul publicării. Scriam pentru că simțeam nevoia să o fac.

Florentin Streche: Ați păstrat toate aceste manuscrise?

Lidia Lazu: Din păcate, nu. Am locuit în multe locuri și, de fiecare dată când mă mutam, dispărea câte un caiet. Am pierdut foarte multe poezii. Nu mă durea atât de tare, pentru că nu scriam pentru publicare. Poezia era o parte firească a vieții mele.

Ion Lazu: Exact. Eu am găsit prin casă caiete, foi răzlețe, texte uitate prin sertare. Le-am adunat și le-am dactilografiat. La un moment dat i-am dat Lidiei un teanc de poezii.

Lidia Lazu: Le-am citit și am avut o reacție spontană: „Sunt niște poezii de care uitasem!”. De fapt, chiar acesta avea să devină titlul primului meu volum.

Ion Lazu: Îmi amintesc foarte bine momentul. După ce a citit textele, a spus chiar: „Parcă autorul acesta m-a copiat pe mine!”. Atât de mult se distanțase de propriile poeme încât le privea ca pe scrierile altcuiva.

Florentin Streche: Cum s-a ajuns de la manuscrisele din sertar la debutul editorial?

Ion Lazu: La început a fost un fel de ediție artizanală, realizată în foarte puține exemplare. Manuscrisul a circulat printre prieteni și oameni de litere. Printre cei care au citit acele texte s-a aflat și jurnalistul Iona Andreiță, colegul meu de liceu. El a scris un articol elogios despre poezia Lidiei.

Lidia Lazu: A fost un moment important. Apoi unul dintre exemplarele manuscrisului a ajuns la Mircea Ciobanu. Mai târziu, prin intermediul lui, textele au fost citite și de Constanța Buzea. Astfel am ajuns să public în România literară.

Florentin Streche: Așadar, debutul nu a fost rezultatul unei strategii literare.

Lidia Lazu: Deloc. Eu nu am scris niciodată cu gândul la publicare. Totul s-a petrecut printr-un șir de întâmplări favorabile și prin generozitatea unor oameni care au crezut în poezia mea.

Ion Lazu: Literatura a fost o prezență constantă încă din tinerețe. De-a lungul vieții am scris, am citit și am rămas aproape de lumea cărților. În cazul Lidiei, însă, am simțit că am și o datorie: aceea de a salva niște texte valoroase care riscau să se piardă. Uneori destinul unei cărți depinde de cineva care observă la timp ceea ce autorul însuși trece cu vederea.

Florentin Streche: Cum a fost în cazul dvs., domnule Ion Lazu? Bănuiesc că începuturile au fost mai timpurii.

Ion Lazu: Nu neapărat. În liceu eram un elev bun, dar nu eram premiant. Aveam colegi excepționali, oameni care aveau să ajungă mai târziu personalități importante. Eu nu mă gândeam atunci la o carieră literară. Aveam însă anumite aspirații și o sensibilitate care căuta să se exprime. Profesorul meu de limba română, care era și directorul liceului, a organizat într-o vacanță o excursie cu elevii în Munții Făgăraș. Eu, crescut la câmpie, am fost pur și simplu cucerit de munte. După acele zile petrecute acolo mi-am spus că nu vreau să trăiesc decât aproape de munți. A fost o adevărată îndrăgostire de peisajul alpin.

La sfârșitul excursiei, profesorul m-a rugat să scriu câteva impresii. M-am retras cu un carnețel și am scris ce am simțit. Seara, la focul de tabără, am citit textul în fața colegilor. Spre surprinderea mea, a produs o impresie foarte puternică. Ani mai târziu am descoperit acel carnețel expus la panoul de onoare al liceului. Acela a fost, probabil, adevăratul meu debut. Fascinația pentru munte m-a dus la Facultatea de Geologie și Geografie din București. După absolvire am devenit geolog și am lucrat zeci de ani pe teren. Mi-am făcut meseria cu pasiune și seriozitate. Literatura nu dispăruse, dar rămăsese în plan secund.

Florentin Streche: Cum a revenit?

Ion Lazu: Nu a revenit, de fapt. A coexistat permanent cu geologia. Ziua lucram pe teren, iar seara scriam. Notam oameni întâlniți, întâmplări, peisaje, vorbe auzite. Observam și înregistram lumea din jurul meu. Geologia îmi oferea contactul direct cu realitatea, iar literatura transforma această experiență în poveste. În plus, am început să fotografiez și să scriu scenarii de film. În 1970 am câștigat premiul întâi la un concurs național de scenarii cinematografice. Filmul nu s-a realizat niciodată, dar experiența aceea m-a încurajat să continui.

Florentin Streche: Și debutul literar propriu-zis?

Ion Lazu: Lucram în subcarpații Moldovei și mergeam deseori la Bacău pentru aprovizionare. Acolo am intrat într-o zi în redacția revistei Ateneu, care tocmai își reluase apariția. Redactorii au început să-mi publice poeziile. La un moment dat, unul dintre ei m-a provocat să încerc și proza. Am acceptat provocarea. Așa s-a produs trecerea de la poezie la proză. În 1970 a apărut primul meu volum de proză scurtă, iar în anul următor primul roman. Au urmat alte cărți și aveam impresia că drumul se deschide firesc. Numai că succesul a adus și probleme. Unul dintre romanele mele a fost comentat favorabil la Europa Liberă, iar acest lucru nu a fost privit cu ochi buni de autoritățile vremii. Din 1971 până în 1979 nu am mai putut publica nimic. Dar nu m-am oprit din scris. Am continuat să lucrez, să adun materiale, să observ oamenii și să-mi construiesc cărțile. Literatura nu depinde doar de publicare; ea există și atunci când manuscrisul rămâne în sertar.

Romanul Veneticii este, într-un fel, cartea vieții mele. Am scris efectiv câțiva ani la ea, dar adevărul este că am purtat-o în mine toată viața. Este povestea unei familii obligate să-și părăsească locurile natale, povestea dezrădăcinării și a supraviețuirii. Drama refugierii din Basarabia nu a fost doar un episod biografic, ci o experiență care a modelat destinul întregii familii.

Florentin Streche: Lidia Lazu, vorbeați despre emoție ca izvor al poeziei. Cum se naște, concret, un poem?

Lidia Lazu: Nu se naște imediat. Nu mă impresionează ceva astăzi și mă așez să scriu pe loc. Emoția se așază undeva în mine și revine după un timp. Uneori după luni, alteori după ani. Vine cu o forță extraordinară și atunci simt nevoia să scriu. Dacă nu există acea trăire profundă, nu pot scrie nimic. Am încercat de câteva ori să forțez lucrurile și nu a ieșit nimic. Poezia mea se naște exclusiv din emoție. Copilăria mea este legată de pădure. În primul meu volum există multe poeme inspirate de pădurea de stejari de lângă satul meu. Nu voi uita niciodată frumusețea acelui loc. Astăzi pădurea s-a schimbat, o parte s-a uscat, dar încă mai văd lăstărișul verde și mă gândesc că există un viitor. Poate că și poezia funcționează la fel: ceva dispare, altceva renaște.

Florentin Streche: Ați traversat mai multe epoci literare. Cum vedeți condiția scriitorului de astăzi?

Ion Lazu: Eu spun mereu că am trăit în era Gutenberg, iar acum trăim în era internetului. Diferența este uriașă. Pe vremuri, o carte apărea în zeci de mii de exemplare și ajungea în toate librăriile și bibliotecile din țară. Astăzi poți publica o carte foarte bună și să primești acasă câteva zeci de exemplare. Restul există doar în format digital.

Florentin Streche: S-a pierdut ceva esențial?

Ion Lazu: S-a pierdut comunitatea. Relația directă dintre scriitor și cititor. S-au pierdut și filtrele profesionale. Cândva exista redactorul de carte, exista corectorul, exista o întreagă instituție a exigenței editoriale. Astăzi foarte multe dintre aceste etape au dispărut. Oricine poate publica, ceea ce este bine într-un sens, dar în același timp face mult mai dificilă separarea valorii de improvizație.

Florentin Streche: Lidia Lazu, ați fost și primul cititor al multor cărți scrise de Ionu.

Lidia Lazu: Da. Unele dintre ele le-am citit de mai multe ori. Mai ales Veneticii. Este una dintre acele cărți care te fac să simți că participi la viața personajelor. Nu citești doar povestea unei familii, ci parcă retrăiești alături de ei tot ceea ce li se întâmplă. Relațiile dintre oameni, suferințele, nedreptățile, solidaritatea – toate sunt vii.

Florentin Streche: Și Ionu este primul cititor al poeziilor tale.

Lidia Lazu: Întotdeauna. Îi arăt poeziile înainte de publicare. El are un sistem foarte simplu: pune plus, minus sau semn de întrebare. Dacă apare minusul, de obicei poezia dispare. Am încredere totală în judecata lui literară.

Florentin Streche: Ați spus că geologia a fost norocul vieții tale. Ce a fost literatura?

Ion Lazu: Cealaltă minune. Geologia mi-a dat lumea, literatura mi-a dat sensul ei. Dacă nu aș fi fost geolog, probabil că nu aș fi cunoscut atâția oameni și atâtea destine. Am străbătut toată țara. Am ascultat povești, am observat vieți, am văzut locuri extraordinare. Toate acestea s-au transformat mai târziu în literatură. Fiecare carte are destinul ei, dar Veneticii ocupă un loc aparte. Ea s-a născut din drama familiei mele și din experiența refugiului. Într-un fel, am scris-o toată viața. Nu doar în anii în care am așternut textul pe hârtie, ci în toate deceniile în care am purtat această memorie în mine.

Florentin Streche: Privind în urmă, care au fost marile întâlniri ale vieții voastre literare?

Ion Lazu: Am avut șansa unor prietenii extraordinare. Dumitru Alexandru, Mircea Ciobanu și alți oameni de mare valoare. Mircea Ciobanu, mai ales, a fost nu doar un mare scriitor, ci și un editor excepțional. Avea capacitatea rară de a vedea imediat esențialul unui manuscris.

Florentin Streche: Aș vrea să revenim puțin la Rămășagul. Din felul în care vorbește Lidia Lazu despre această carte, pare să fi avut un destin aparte.

Lidia Lazu: Așa este. Îmi amintesc că, pe vremea aceea, stăteam ore întregi la cozi și inevitabil intrai în vorbă cu oamenii. I-am recomandat cartea unei doamne din București și chiar am avertizat-o că poate nu o va înțelege pe deplin, fiindcă vorbește despre lumea satului. A doua zi m-a sunat și mi-a spus că nu mai citise de mult o carte cu atâta plăcere. Mi-a zis ceva ce nu am uitat niciodată: că romanul este construit parcă din haiku-uri, din mici istorii care se leagă una de alta și alcătuiesc o lume întreagă. Povestea izvorului, de pildă. Un bătrân își construiește casa și, săpând fundația, descoperă un izvor. Refuză să mute casa și lasă izvorul să curgă prin curte. Peste ani, acel izvor devine locul unde o văduvă vine să ia apă. De acolo începe o poveste de dragoste neașteptată. Sunt întâmplări care par simple, dar în spatele lor se află o întreagă filozofie a vieții. Este povestea unui bătrân care își pune la încercare ultimele puteri pentru a-și apăra demnitatea și pământul. Tot satul urmărește acea încercare. Dar adevărata miză nu este pământul, ci conștiința lui. Vinovăția pe care o poartă din tinerețe, datoria față de familie, față de fratele dispărut. De aceea romanul depășește cadrul unei simple povești rurale.

Florentin Streche: În opera dumneavoastră revine constant preocuparea pentru memorie, identitate și recuperarea unor lumi care dispar. Mai are literatura astăzi rolul de arhivă a memoriei colective?

Ion Lazu: Lumea s-a schimbat profund. Nu doar la noi, peste tot. Literatura a avut cândva un rol esențial în transmiterea valorilor și a experienței umane. Astăzi impactul ei este diferit. Oamenii citesc altfel, mai puțin și mai fragmentar. Multe dintre marile cărți sunt cunoscute prin rezumate sau comentarii, nu prin lectura directă. Totuși, cred că literatura rămâne una dintre puținele forme prin care memoria unei comunități poate fi păstrată în profunzime. Liviu Rebreanu este exemplul scriitorului care s-a implicat total în materia operei sale. Când am ajuns în locurile legate de biografia lui, am înțeles și mai bine cât de profund era legat de lumea pe care o descria. Ion, Pădurea spânzuraților, toate aceste cărți sunt rodul unei implicări totale. Într-un anumit sens, și eu am încercat același lucru în Veneticii sau în Rămășagul: să trăiesc împreună cu personajele și cu lumea lor.

Florentin Streche: Aș vrea să vorbim despre un alt proiect care v-a făcut cunoscut dincolo de opera literară: proiectul plăcilor memoriale dedicate scriitorilor. Ce v-a făcut să vă asumați această misiune?

Ion Lazu: În primul rând, convingerea că scriitorii merită să fie prezenți în memoria orașului. Mi s-a părut firesc ca pe casele în care au locuit să existe o placă memorială care să spună simplu: aici a trăit și a creat cutare scriitor. Dar până să ajung acolo a fost nevoie de ani întregi de documentare. A trebuit să identific adrese, să discut cu familii, cu locatari, cu proprietari, să conving oameni care nu vedeau rostul unui asemenea demers.

Florentin Streche: De unde a venit ideea?

Ion Lazu: Dintr-o experiență pe care am avut-o la Blaj. Acolo am văzut un oraș care își onora memoria culturală prin plăci memoriale amplasate peste tot. M-a impresionat profund. Mai târziu am întâlnit același respect pentru memorie în alte orașe europene. Atunci mi-am spus că și Bucureștiul are nevoie de un asemenea proiect. Și am început să lucrez… la o literatură scrisă pe zidurile orașului. O încercare de a face vizibilă memoria unor oameni care au contribuit la identitatea noastră culturală. Un scriitor nu aparține doar cărților sale. El aparține și orașului în care a trăit, străzii pe care a mers, casei în care a scris. Iar memoria acestor locuri trebuie păstrată. Îmi amintesc că, într-o zi, aflat la Paris, mi-am deschis harta orașului și am observat o placă memorială pe care scria simplu: „Aici a trăit și a scris Victor Hugo”. Atunci mi-am spus că asemenea lucruri trebuie să existe și la noi. Oamenii au nevoie de repere. Au nevoie să știe unde au trăit și au creat cei care au construit cultura unei țări. Dacă un scriitor a locuit într-un anumit loc, de ce să nu existe un semn care să păstreze această memorie? Este un mod de a reconstitui geografia spirituală a unui oraș.

Florentin Streche: Într-un fel, ați cartografiat literatura română prin intermediul orașului.

Ion Lazu: Da. Poate că deformarea profesională a geologului și-a spus cuvântul. Numai că de data aceasta nu mai căutam straturi geologice, ci straturi de memorie culturală. Bucureștiul a devenit un vast teren de cercetare. Ani la rând am mers pe jos, am căutat adrese, am verificat documente, am discutat cu locatari și cu urmași ai scriitorilor. A fost o muncă uriașă, dar și o mare bucurie.

Lidia Lazu: Pot să confirm. Pleca dimineața și se întorcea seara târziu, după zeci de kilometri parcurși prin oraș. Rolul meu era să-l pun pe picioare când revenea acasă obosit și plin de praf. Pentru el, Bucureștiul devenise un nou șantier de cercetare.

Florentin Streche: Ați amintit mai devreme de relația complicată cu o parte a criticii literare. Totuși, opera dumneavoastră s-a bucurat și de comentarii importante.

Ion Lazu: Desigur. Nu ar fi corect să vorbim doar despre absențe și omisiuni. Au existat critici și istorici literari care au citit cu atenție cărțile mele și care au scris despre ele cu generozitate și competență. În cazul romanului Veneticii, criticul Radu Voinescu a publicat nu mai puțin de trei cronici ample. În una dintre ele a făcut o comparație care m-a onorat profund, apropiind romanul de Donul liniștit al lui Mihail Șolohov. Dincolo de comparația în sine, importantă a fost lectura atentă și înțelegerea mizei cărții. Lansarea de la Târgul de Carte, organizată de Editura Ideea Europeană și de Aura Christi, a fost un moment memorabil. Au vorbit atunci Ana Blandiana și Emil Constantinescu. A fost una dintre acele întâlniri rare în care simți că o carte își găsește cu adevărat publicul.

Florentin Streche: Și Rămășagul a avut un destin aparte.

Ion Lazu: Într-adevăr. Este una dintre cărțile de care mă simt foarte legat. Interesant este că întregul roman a pornit de la un fragment infim: treizeci și unu de rânduri descoperite într-o monografie a comunei Scundu, de lângă Drăgășani. Acolo era consemnat un episod petrecut în anul 1564. Din acel nucleu documentar s-a dezvoltat întreaga construcție epică. Succesul romanului m-a surprins într-o anumită măsură. Cititorii au intrat foarte repede în lumea cărții, iar reacțiile au fost dintre cele mai diverse și mai emoționante.

Lidia Lazu: Îmi amintesc și acum oameni care vorbeau despre personajele din Rămășagul ca despre niște cunoscuți. Cartea avea o forță de convingere extraordinară. Mulți cititori recunoșteau în acele destine ceva din propria lor istorie familială.

Florentin Streche: Despre opera dumneavoastră a apărut și un volum critic.

Ion Lazu: Da. În 2014 a fost publicată cartea Ion Lazu – Identitatea pierdută / regăsită, la Editura TipoMoldova. Apariția unei asemenea cărți reprezintă întotdeauna o bucurie pentru un autor, fiindcă înseamnă că opera începe să fie privită ca un întreg și analizată în profunzime.

Florentin Streche: Cu atât mai surprinzătoare pare absența numelui dumneavoastră din anumite sinteze critice.

Ion Lazu: Este una dintre curiozitățile vieții literare. Cu atât mai mult cu cât am beneficiat de prezentări consistente în lucrările unor istorici literari importanți. Alexandru Ștefănescu m-a inclus în panorama sa literară, iar Marian Popa a făcut aprecieri foarte generoase, reproducând chiar și un grupaj de poezii. De aceea, absența din Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu a stârnit numeroase întrebări.

Florentin Streche: Ați pus această situație în legătură cu divergențele apărute în jurul proiectului plăcilor memoriale?

Ion Lazu: Este posibil. Nu am dovezi și nu îmi place să speculez. Au existat însă neînțelegeri serioase în perioada în care lucram la proiectul plăcilor memoriale dedicate scriitorilor bucureșteni. Una dintre ele privea placa centenară amplasată pe clădirea Uniunii Scriitorilor. Din diverse motive, proiectul a fost întârziat câțiva ani. Nu am cultivat resentimente și nici nu o fac acum. Viața literară are propriile sale tensiuni, propriile rivalități și propriile orgolii. Le-am privit întotdeauna cu detașare. Dovadă că am participat și la funeraliile lui Nicolae Manolescu, la Râmnicu Vâlcea, considerând că respectul datorat operei și destinului unui om trebuie să rămână deasupra divergențelor de moment.

Florentin Streche: Privind în urmă, ce considerați mai important: verdictul criticii sau fidelitatea față de propria operă?

Ion Lazu: Fără îndoială, fidelitatea față de operă. Critica are rolul ei și îi sunt recunoscător atunci când citește cu atenție și bună-credință. Dar, în cele din urmă, cărțile își urmează propriul destin. Ele rămân sau dispar prin forța lor interioară. Timpul este criticul cel mai sever și cel mai drept.

Florentin Streche: După atâtea decenii de activitate, există o carte de care vă simțiți cel mai profund legați?

Ion Lazu: Ca poet, am publicat mai multe volume și țin la fiecare dintre ele. Ultimul volum antologic, Eu scriu la lumina mâinii mele, are o semnificație specială. Dar dacă mă întrebi ce cred că va rămâne din opera mea, răspunsul este simplu: Veneticii. Este cartea care mă reprezintă cel mai bine și în care se află concentrată experiența unei vieți întregi. Este un fapt curios că o parte importantă a criticii literare românești nu s-a aplecat cu adevărat asupra romanelor mele. Au existat excepții, oameni care au citit cu atenție și au scris despre cărțile mele, dar în marile istorii literare numele meu apare prea puțin sau deloc. Nu este o dramă personală. Cărțile există. Cititorii există. Dar este o situație care spune ceva despre felul în care funcționează instituțiile literare.

Lidia Lazu: Eu cred că aici este o nedreptate. Au existat critici care au acordat premii importante operei lui Ionu fără să-i citească în profunzime cărțile. În schimb, cei care le-au citit cu adevărat au înțeles valoarea lor. Veneticii, Rămășagul și celelalte romane au nevoie de timp și de atenție. Nu sunt cărți care pot fi rezumate în câteva fraze.

Florentin Streche: Credeți că această poziție oarecum independentă v-a costat?

Ion Lazu: Posibil. Nu am făcut parte din grupuri de influență și nu am cultivat relații de culise. Mi-am văzut de cărți și de proiectele în care am crezut. Dar fiecare scriitor își asumă propriul drum și propriile consecințe.

Florentin Streche: Lidia Lazu, vă las ultimul cuvânt. Nu ați făcut parte din grupări literare, nu ai alergat după funcții sau după notorietate. Ce înseamnă literatura pentru dvs., astăzi?

Lidia Lazu: Literatura a rămas ceea ce a fost întotdeauna: o nevoie interioară. Nu m-au interesat niciodată cercurile literare, competițiile sau ierarhiile. Am scris atunci când am avut ceva de spus și am citit cu drag cărțile altora. Ani la rând am fost invitată să citesc la lansări pentru că reușeam să dau poeziei o anumită interpretare. Astăzi se întâmplă mai rar, dar nu asta contează. Contează emoția. Dacă poezia reușește să emoționeze un singur om, atunci și-a împlinit rostul.

Florentin Streche: Așadar, după o viață dedicată cuvântului, rămân emoția și memoria?

Ion Lazu: Și adevărul.

Lidia Lazu: Și frumusețea.

Florentin Streche: Iar literatura este locul în care toate acestea se întâlnesc. Vă mulțumesc pentru acest dialog.