Teodor Palade - Cui ne mai închinăm azi?

Cui ne mai închinăm azi?

Teodor Palade  29 Septembrie 2019

Am învățat bine, în decursul istoriei noastre zbuciumate, să ne închinăm. Să ne închinăm în sus, spre Cel Atotputernic, dar mai ales să ne prosternăm spre diferite zări, spre locurile unde bănuiam a se afla sursa fericirii noastre pământene. Începând cu demnii urmași ai lui Decebal și până în zilele noastre ne-am închinat preaplecați Romei, Istambului, Vienei, Parisului, Berlinului și Moscovei. Acum, încotro ne mai ploconim? Cu cât înaintăm în democrația asta plină de excrescențe nedemocratice cu atât mai mult ar trebui să ne întrebăm cine conduce cu adevărat România. De ce excrescenţe[1]? Pentru că, în societatea pseudodemocratică românească, există nenumărate protuberanțe tumorale. Iată câteva: prezența mai mult reală decât ipotetică a statului paralel; încălcările repetate ale Constituției la cel mai înalt nivel din stat; aplicarea cu entuziasm a justiției preferențiale care condamnă fără nicio legătură cu vinovăția reală a condamnatului; efervescența evidentă a abuzurilor structurilor de forță, influența crescândă a serviciilor secrete în actul alegerii ori numirii demnitarilor; Și multe, multe altele asemenea.

Un secret teribil

Intervențiile, mai mult sau mai puțin vizibile pentru cetățeanul preocupat în principal de traiul de la o zi la alta, din partea celor care se consideră (pe drept sau pe nedrept) tutorii acestei țări, a unei țări care dovedește că nu este în stare să-și găsească singură cărarea întortocheată pe care să pășească spre un viitor sigur, ne apasă pe fiecare dintre noi precum palma pe creștet a unor supraveghetori prea drastici. Țin minte că, acum câțiva ani, într-o discuție colocvială, l-am întrebat cu inocență pe un fost prim-ministru: „Fiindcă ai avut șansa sau neșansa de a fi fost acolo sus, acum, după ce ai plecat din fotoliu, îmi poți spune de unde se conduce țara? În mâine cui sunt, cu adevărat, hățurile cailor acestei căruțe care se numește, încă, România?”. El m-a privit surprins și a tăcut îndelung. Într-un târziu, apropiindu-se de urechea mea a șoptit: „De-ar fi să am eu o asemenea curiozitate, nici mie n-aș îndrăzni a-mi răspunde”. Cât de teribil pare a fi acest secret!

„Ferește-mă, Doamne, de prieteni!”

Dar, hai să facem câteva presupuneri! Poate dezlegăm singuri misterul. În primul rând să ne gândim la prieteni. De ce la prieteni?  Experiența mea de viață îmi arată că, în decursul vremii, cei care s-au dorit prietenii noștri nu au făcut-o niciodată dezinteresat, din dragoste frățească. Toți, fără excepție, au dorit să ne călărească, să ne stăpânească, să se înfrupte fără corectă plată din ceea ce noi aveam iar ei duceau lipsă, să impună legi favorabile pofetelor lor, să transforme conducătorii noștri în marionete, să ne folosescă tineretul drept carne de tun pentru servirea peste mări a intereselor proprii.

Avem prieteni pe continent…

Unora dintre noi ne este încă proaspătă în minte clipa în care, chemat la Bruxelles, prim-ministrului Ponta i s-a impus o „foaie de parcurs” în zece puncte de către Jose Manuel Barroso, ex-președintele Comisiei Europene. Comisia Europeană fiind, și atunci ca și acum, o instituție „ultrademocratică” (subl. r.) a celei mai democratice construcții politico-economice europene contemporane. Structură în care noi, românii, am fost admiși cam în scârbă după 10 ani de recomandări, negocieri, etape intermediare interminabile, nenumărate rapoarte de țară care ne puricau „progresele obținute pe calea democrației”, sperieturi peste sperieturi cu propuneri de stopare a negocierilor și condiționări economice și politice fără de număr precum bancnotele azvârlite la picioarele maneliștilor.

Ca să luăm un singur exemplu, în Raportul de țară din 2003, întocmit de baroneasa Emma Nicolson, parlamentară europeană în grupul popularilor creștin-democrați, se menționa: „Finalizarea negocierilor de aderare la sfârșitul lui 2004 și integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupției și punerea în aplicare a reformei” Care reformă? Aceea impusă de U.E!  Toată, dar toată, doar în interesesul Românie, pentru a fi ajutați să prosperăm pe post de colonie! Cum așa? Ne lămurește, prin câteva întrebări, eminentul economist Ilie Șerbănescu: „Cum dracu se face că tot aceia care nu sunt deloc deranjați de lichidarea economiei naționale se arată atât de vexați de aprecierile privind transformarea României într-o colonie în sistemul centru-periferie pe care îl reprezintă U.E?! Păi, din două, una: ori nu este rău să nu ai economie națională, dar atunci trebuie să accepți că, făcând parte dintr-un sistem centru-periferie, devii inevitabil o colonie, ori respingi ideea în sine că ai putea fi o colonie pentru că nu ar fi atât de onorant într-un sistem atât de « political correctness » precum cel occidental, dar atunci cum poți accepta și chiar aplauda absența unei economii naționale?! Sau delirul este atât de mare încât să pretinzi că România continuă să fie o țară suverană, că decizia se mai află la București, cu toate că românii au pierdut proprietatea asupra țării lor, iar capitalul românesc, de stat sau privat, nu mai deține controlul asupra resurselor și pârghiilor economice?!”[1]

Ne mai amintim, stârniți și acum de un inutil și steril simțământ de revoltă, intervențiile de vătaf ale bădăranului Frans Timmermans, Vice-Președinte al aceleeași Comisiii Europene. Timmermans era un tip care venea periodic în România ca pe moșia neamului său și impunea conduita autorităților, decizii ale guvernului, sentințe ale justiției, chiar și  modul în care ar trebui să funcționeze Parlamentul. În februarie 2019, supărat că premierul nu i-a cerut lui voie înainte de ca Guvernul României să emită unele Ordonanțe de Urgență, numitul Timmerman îi scria enervat prim-ministrului Voirica Dăncilă: „Dragă Doamnă Prim-Ministru, vă scriu pentru a vă cere clarificări cu privire la cele două Ordonanțe de urgență […] Ordonanțele amintite par să contrazică în mod direct raportul MCV atât în esența acestuia, cât și în ceea ce privește lipsa de consultare și adoptarea lor pe neașteptate […] Cel mai bun punct de început rămâne abordarea stabilită de Comisie în noiembrie, apelul de oprire a schimbărilor şi un nou început pe baza consultărilor adecvate şi a expertizei din străinătate. Dimpotrivă, actuala situaţie generează noi îngrijorări […] Acum devine cu adevărat urgent că România să reia procesul de reforme. Aceasta înseamnă un parcurs înainte, nu înapoi, şi abţinerea de la orice măsuri care ar inversa progresele obţinute de-a lungul anilor”.  Citind cele de mai sus, putem afirma, fără să ne facem cruce cu limba în cerul gurii, că România este condusă de la București?

Avem prieteni peste ocean…

Mai avem, slavă Domnului, prieteni. Partenerii noștri strategici de peste ocean par la fel de interesați de a îndrepta mersul României în direcțiile dorite de ei. Numai naivii cronici mai cred că, mare putere mondială, cu înterese la scară globală, S.U.A. n-ar fi interesată de o țară uitată de Dumnezeu undeva la marginea Europei. Anii din urmă au demonstrat cu prisosință că România este de interes pentru America. Plasarea aici a uneia dintre principalele baze militare din Europa estică, interferența plenară în procesul de prospectare și exploatare a resurselor României, utilizarea accentuată a militarilor români pe teatre de acțiuni din diferite colțuri ale lumii,  presiunile exercitate pentru a ne înzestra armata, la prețuri exorbitante, cu tehnica scoasă din uz în complexul militar al S.U.A., prezența periodică la București a oficialilor de peste ocean, invitarea (uneori sub forma chemării la ordin) a înalților demnitari români la Washington, demonstrează pe deplin că poziția geostrategică a României și resursele sale interesează acut administrația americană.

Ca semne ale „interesului prietenesc” american, vedem, în împrejurările cele mai diverse, atitudinea complet nefirească pentru un ambasador, de-a dreptul condamnabilă, adoptată de reprezentantul administrației S.U.A. acreditat la București. Știm că, înaintea oricărei sesiuni de alegeri, candidații cel mai bine plasați aleargă la Washington spre a-l asigura pe marele prieten de dragostea românească neostoită și pentru a-i primi binecuvântarea. Între noi fiind vorba, este un demers deloc ieftin plătit din banii noștri… Aflăm, de cele mai multe ori cu indignare, despre amestecul trimișilor Washingtonului în chestiuni de strictă competență românească privitoare la numirea unor demnitari sau a unor persoane în funcții administrative. Fără a mai dezgropa susținerea Codruței Koveși de către structura C.I.A. din România, fără a mai aminti atitudinea de stăpân în fața supușilor a rubicondei doamne subsecretar de stat Victoria Nuland, ne vom limita în a aminti atitudinea ceva mai recentă a reprezentanților Unchiului Sam la anunțul posibilei remanieri a ministrului justiției Ana Birchall.

Când s-a răspândit vestea că Birchall, numită ministru cu sprijin substanțial american, poate fi trecută pe linie moartă, omologul său de peste ocean William Barr, în face o invitație urgentă în S.U.A. și încruntat declară presei: „Departamentul de Justiţie al S.U.A. a lucrat îndeaproape cu Ana Birchall şi o vede ca pe un partener vital şi de încredere în lupta împotriva corupţiei. Prezenţa sa în fruntea Ministerului Justiţiei a venit într-o perioadă vitală pentru România, în care controversele au ridicat întrebări legate de angajamentul României faţă de valorile statului de drept şi au redus încrederea publică şi a generat îngrijorări crescânde în rândul comunităţii internaţionale. Sub conducerea lui Birchall, România poate să devină din nou exemplu în regiune pentru progresele luptei anti-corupţie”. Inclusiv ambasadorul S.U.A. la U.E., Gordon Soundland, aflat „întâmplător” la București imediat după ce postura de ministru a dnei. Birchall era amenințată, vorbește despre o „foaie de parcurs” pentru Birchall și exprimă „preocuparea” S.U.A. privitor la intenția de a fi schimbată ministresa din funcție, subliind că prin acest gest este amenințată existența statului de drept în România: „S.U.A. sunt foarte preocupate de statul de drept şi nu doar din motivele evidente, anume că nu poţi avea o societate civilă fără statul de drept. Este foarte greu să creezi un climat de investiţii propice în orice ţară unde cei care vor să îşi rişte  capitalul nu ştiu care sunt regulile sau care, mai rău, se confruntă cu faptul că regulile de azi se schimbă mâine, după ce ţi-ai riscat capitalul. Statul de drept este esenţial, iar un exemplu al preocupării noastre este faptul că procurorul general a invitat ministrul dumneavoastră al Justiţiei, acesta fiind unul din motivele vizitei mele: să vorbim despre invitaţia de a veni în Statele Unite ale Americii şi de a continua să lucreze cu el şi cu echipa sa, pe baza unei foi de parcurs”.  Deci, ministrul justiției român ar trebui să lucreze (pentru statul român) colaborând cu procurorul general al SUA, pe baza unei „foi de parcurs” elaborată la Washington… Brrr!

A protestat cineva? S-a ofuscat vreun oficial? S-a simțit atacată în prerogativele sale doamna prim-ministru care, supusă protocolului, urmează ea însăși să viziteze la sfârșit de septembrie SUA pentru a primi instrucțiuni? A elaborat administrația prezidențială (având în vedere că, urmând același protocol, președintele abia se întorsese de la o întâlnire „prietenească” la Washington cu președintele american) vreo declarație prin care să sublinieze că suntem un stat suveran și nu admitem asemenea ingerințe în treburile noastre interne? Sanchi!

Prin urmare…

Prin urmare, să continuăm a ne închina! De data asta spre îndepărtatul Capitoliu de la Washington, D.C., spre mai apropiata clădire comparată cu Turnul Babel de la Bruxelles și înspre sediile U.E. din burgurile europene cunoscute nouă ca Strasbourg și Luxemburg. Și, respectând obiceiul liturgic al doamnei prim-ministru, să nu uităm momentele de reculegere, plecăciunile și rugăciunile în fața moaștelor autohtone păstrate cu sfințenie în nenumăratele noastre lăcașe de cult.

Aranjament grafic - I.M.

-----------------------------------------

[1] Protuberanțe cu aspect tumoral pe suprafața unui organ (conf.dex online)

[2] Ilie Șerbănescu, Colonialismul actual şi Colonia sa, România, Bucureşti,  editura Mica Valahie, 2018

Ion Măldărescu - Un aşezământ medical „S.F.” în România erei haosului

Un aşezământ medical „S.F.” în România erei haosului

Ion Măldărescu  29 Septembrie 2019

Centrul  Clinic de Boli Reumatismale  Ion Stoia

De la geneză şi până azi, de-a lungul mileniilor s-au scurs epoci ale istoriei umanităţii, orânduiri sociale, evoluţii, catastrofe… Toate s-au ţesut pe Terra în umbra sau în lumina omului. Nu puţine au fost dezastrele, OMUL a supravieţuit, uneori a şi evoluat… nu totdeauna, însă. Împrejurările l-au purtat pe căi  temerare sau, după caz, de bejanie, restrişte şi suferinţă, dar, totdeauna, speranţa l-a ajutat să supravieţuiască şi să învingă. Asemenea celorlalte vieţuitoare, miliarde de fiinţe umane s-au născut, au procreat şi, după „legea firii” şi orânduiala Marelui Creator, s-au stins lăsând loc urmaşilor.

În toată această scurgere a vremii nu mică a fost menirea slujitorilor lui Esculap şi Hipocrate. În războaie, calamităţi naturale sau în cele provocate de însuşi, factorul - om, eforturile lor, unele chiar derulate cu sacrificiul suprem, le-a înnobilat nu doar misiunea, ci şi personalitatea. Nicolae Constantin Paulescu, George Emil Palade, Ioan Cantacuzino, Carol Davila, Şerban Minovici, Ana Aslan, Victor Babeş, Toma Ionescu… vor purta cu cinste şi onoare nobilul blazon al ştiinţei medicale, făcătoare de bine şi progres. Dar câţi îi mai urmează pe aceşti „Cavaleri ai lui Asclepios”? Câţi au mai rămas de strajă la reduta sănătăţii meleagului lui Ştefan, Mircea, Mihai, al celor care şi-au dat viaţa sub Tricolor? Să nu uităm că „Naţionalism înseamnă doctrina iubirii de Patrie!”, nu speculaţiile ieftine ale unor politruci de conjunctură. N-am emis eu definiţia, ci a scris-o „negru pe alb” ziarul francez „Liberation” în 1892.

Transformările tulburi ale deceniilor postdecembriste şi-au pus amprenta de plumb şi asupra celor ce au menirea, dacă nu a vindecării, măcar a atenuării suferinţelor celor afectaţi de maladii sau de inevitabilul proces degenerativ specific vârstei înaintate, dar să nu uităm că regimurile vin şi trec, oamenii rămân.

După catastrofa decembristă, care a generat deteriorarea generală economică, socială, educaţională şi politică, asasinii economici şi corbii globalizării a impus târguri parcimonioase României. Târgurile lor. Netrebnicele slugi băştinaşe li s-au aplecat supuse, luându-şi tainul de arginţi. Sistemul de sănătate din România a suferit, etapă cu etapă, ministru cu ministru, nefaste transformări de substanţă, care au sau l-au deteriorat permanent, preocuparea statului pentru cetăţenii săi fiind un „accesoriu” nesemnificativ, păgubos şi, sine die, uşor şi „demn” de neglijat, cu trimitere la „cugetările” diabolice:

- Prima poruncă din cele zece, încrustate în pietrele „Guidestones” din Georgia, S.U.A., presupuse a fi poruncile de căpătâi ale „Iluminaţilor”, sună astfel: „Menţineţi populaţia lumii sub 500.000.000 de oameni pentru a rămâne în echilibru perpetuu cu natura”, scop pentru care, Dacian Cioloş, prin diabolicul „Codex alimentarius” a introdus otrava în alimentaţia publică a românilor. Rezultatul: milioane de oameni bolnavi. Vivat concernele farmaceutice! Îmbolnăviţi oamenii, apoi administraţi-le droguri… pe banii lor.

- La rândul său, Henry Kisinnger, diplomat, om de știință şi politic american a afirmat: „Depopularea ar trebui să fie cea mai mare prioritate a politicii externe față de lumea a treia, pentru că economia S.U.A. va necesita cantități mari și tot mai mari de minerale din străinătate, în special din țările mai puțin dezvoltate. […] Populaţia lumii trebuie să scadă cu 50%. […] Dacă facem ceea ce este necesar, toate șansele sunt în favoarea noastră. […] Cine controlează aprovizionarea cu alimente controlează oamenii; cine controlează energia poate controla întregi continente; cine controlează banii poate controla lumea”.

Deşi starea de sănătate a naţiunii s-a degradat de la o zi la alta, de la un an la altul, sub regimul Băsescu-Boc au fost desfiinţate zeci de spitale, altele, lăsate în paragină şi în „grija” netrebnicilor căţăraţi la bisturiul asasin al genocidului social, drept pentru care, în urmă cu aproape un deceniu, pe vremea lui Papură Vodă al treilea din păguboasa dinastie postdecembristă a Cotrocenilor (a se citi regimul Basescu-Boc) scriam: „Statul român s-a descotorosit cu lejeritate şi «celeritate» - vorba unui plăvan - de obligaţiile ce-i revin, cadorisind unităţile spitaliceşti administraţiilor locale, fără însă a le aduce mai întâi pe «linia de plutire». Maternităţi desfiinţate, instalaţii învechite, deteriorate şi depăşite moral, generatoare de accidente şi incendii finalizate cu victime omeneşti. Din spitale lipsesc perfuzoarele, reactivii necesari pentru analize, filmele de radiologie, în unele până şi vata, pansamentele sterile, ca să nu mai amintesc de deficitul de oxigen, de combustibilul necesar încălzirii pe timp friguros, de hrana insuficientă şi de strictul absolut necesar tratamentului bolnavilor. După operaţiile efectuate în condiţii precare, pacienţii sunt « eliberaţi », de fapt daţi afară din spital, unii dintre ei nefiind apţi să stea pe propriile picioare... Sănătatea bolnavă a sistemului medico-sanitar românesc se află în stare gravă, metastaza fiind stadiul cu care poate fi comparată, iar eventualitatea ca România să fie târâtă într-un război - care nu-i al ei - impune pregătirea celor necesare pentru înmormântare”[1]. „Nimic nou pe frontul de V(E)st!”.

„E pour si muove!” (Galileo Galilei, 1633)

Am considerat imperios necesară prezentarea sumară a celor de până aici, tocmai pentru a putea reliefa excepţia rarisimă, pentru că ea există… sper, nu singura: poartă denumirea Centrul  Clinic de Boli Reumatismale „Dr. Ion Stoia”, Bucureşti, care prin excelenţă poate susţine în zilele noastre replica celebrului fizician filosof, matematician şi astronom ialian „E pour si muove!”. Un pacient care, după participarea la una sau mai multe „cruciade” prin saloanele unor spitale din România unde gândacii fac plimbări de promenadă intră pe poarta acestui aşezământ medical de certă valoare va fi derutat. Oricât de zgârcit ai fi în elogii („nimeni nu-i perfect”), odată intrat prin filtrul selecţionării de la camera de internări, bunul simţ impune recunoaşterea seriozităţii, a ordinii şi curăţeniei care patronează totul: termenii respectuoşi de adresare, solicitudinea nedisimulată a personalului de deservire, îndrumarea însoţitoarei spre salonul de găzduire, mobilat modern, unde domneşte ordinea şi curăţenia şi unde tradiţionalul pat metalic se transformă ad-hoc într-un spaţiu confortabil nestresant... o noptieră, o masă, o chiuvetă şi un spaţiu modern adecvat pentru nevoi uzuale.

Adaptarea se face aproape instantaneu, iar pacientul ezită în constatare, punându-şi întrebarea dacă ceea ce se întâmplă este real sau trăieşte un episod S.F. Da! totul este real şi se întâmplă într-un aşezământ medico-sanitar din România anului 2019. Centrul  Clinic de Boli Reumatismale „Dr. Ion Stoia”, Bucureşti, este cu adevărat un spital cu dotări corespunzătoare, cu echipamente de înaltă performanţă, ce reprezintă un câștig pentru sănătatea românească şi se înscrie în eforturile pe care personalul medical de înaltă pregătire al spitalului, îl face pentru asigurarea celor mai bune condiţii de tratament.

După scurt timp de la „incartiruire”, apare medicul curant, căruia pacientul i se „spovedeşte” mărturisindu-i „păcatele” suferinţelor afecţiunilor sale. Răbdare, politeţe, profesionalism, sunt primele leacuri care-i sunt administrate pacientului, efectul instantaneu fiind încrederea şi speranţa. Acurateţea metodologiei de recoltare a probelor, tratamentul, disciplina şi, din nou profesionalismul, sunt factorii „dictaturii sănătăţii” instaurate benefic în spaţiul spitalului. De la infirmieră la vârful ierarhiei aşezământului viaţa se împleteşte şi se armonizează cu cea a pacientului, spre beneficiul tuturor, deci, chiar în metastaza sistemului medical-sanitar din România, dacă se vrea, se poate!

Desigur, străvechea zicală românească, cea cu peştele şi curăţirea lui poate fi interpretată şi altfel: de la cap pleacă sănătatea organismului. Profesionişti precum conf. univ. dr. Cătălin Codreanu - managerul Centrului, Dr. Carmen Adine Petcu, Dr. Emilia Maria Georgescu, Dr. Mariana Braicu, Dr. în ştiinţe medicale Claudiu Popescu, Dr Carmen Mihaela Zainea, Dr. în ştiinţe medicale Bogdan Horia Chicoş, Dr. Denis Demira Mărculescu, Dr. în ştiinţe medicale Corina Mogosan, Dr. Alina Rădulescu, Dr. Rodica Ştefania Daia, Dr. Mihaela Agache, Dr. Luminiţa Enache, Dr. Denisa Elena Moscalu, Dr. Camelia Enache, Dr. în ştiinţe medicale Georgiana Dinache, cu toţii nobili şi demni medici, ajutaţi de asistente precum Cristina Stănescu, Raluca Bănuţu, Mihaela Chiaga... şi infirmiere, cu toţii, Oameni.

Unitatea spitalicească funcţionează sub patronajul Primăriei Capitalei şi cu ani în urmă fusese concepută-prevăzută cu bucătărie proprie, dar ex-primarul medic de atunci, Sorin Oprescu avea pe cineva apropiat care poseda o firmă de catering… iar, după cum se cunoaşte, „vespasienele n-au miros”[2] (deşi put). Spitalul a rămas fără bucătărie proprie… până astăzi. Lăudabil, Consiliul general al Primăriei Capitalei sub coordonarea actualul Primar General al Capitalei, Gabriela Firea a alocat - în mod binemeritat - un sprijin pentru reamenajarea aşezământului şi reconfigurare pozitivă a unor neajunsuri. Actul în sine se constituie într-o recunoaştere obiectivă şi onorantă a întregii echipe de oameni ai sănătăţii publice, pe care nu doar pacienţii, ci toţi cetăţenii Ţării trebuie să-i respecte şi să-I ajute întru realizarea a ceea ce şi-au propus: Sănătatea Naţiei!

--------------------------------------

[1] https://www.art-emis.ro/analize/metastaza-sanatatii-romanilor

[2] Împăratul roman Vespasian (69-79 d.H.) a impus taxe asupra closetelor publice, de unde şi denumirea de vespasiene a acestor toalete.

ÎNSĂ CETĂȚENE AL PATRIEI, IARBA -LIMBII ROMÂNE, DEŞTEAPTĂ-TE ANDREI MUREŞANU- !

ÎNSĂ CETĂȚENE AL PATRIEI, IARBA -LIMBII ROMÂNE, DEŞTEAPTĂ-TE ANDREI MUREŞANU- !

~*~

Gârlița lui Sadavovianu e de viță nobilă domnească, rurală:

bărbătească/femeiască,

o fire sărbătorească

ca de fața bisericească

a bălții

şi codrului fără modru: mândru cu lac abastru având pentru ceată barcă, în mare trecere

ca

un anume cu nume şi renume, cel iubit e numit şi supra numit: Nicoară Potcovă, şi să tragem linie colorat intens

cu sens eceea ce-i iubire: om haiduc, de mare PESPRECTIVĂ, candidat

pentru adoua venire: OM fain-fainel, rebel, scoțând-o cu Mihai Viteazu la capăt, cu doză de adrenalină,

cu perspectivă de a sparge de ispravă ideală rutină de oboseală,

într-a lui Dumnezeu calitate şi slavă

ca bucovă, de ceaslov, ispravă,

din care mulți ca din Biblie,

duh de adevă şi duh de viață simetrie,

cu bună dispoziție dezlegară citire rezolvând marea dilemă,

memorabilă ecuație din şcoala cetățenească

şi omenească, firească, din şcoala cu voință şi scop se se nască-n feciorie şi hărnicie oiricie,

acea parte aparte de carte,

de libertate şi dreptate,

un fel fain făinel, în drept de a fi zi de zi "laudă"/ladă, de zestre,

zări şi flrori albastre în cât binele fără şăinăleală, cruțare,

cu sens viața hopşa-şa, pate a unui imens, cât cuprinde undă verde, magna cum "laude" dându-ne şanşa să

îmbrăcăm cheneşa fericirii, şansa durerii

şi mesie a iubirii a învierii cristrice: pâine şi pace,

liturghie-n spice trasă-bine confirmat, pentru omenire-n mâine

Ispravă,

ca fără îndoială cu fir întins către şcoală,

de dincolo de şcoală,

trasă şuhan cu iubire fără a fi într-o ureche fără pereche,

pe verticală, îmbunătățită cu citire,

cu dreptul de cantida la feticire,

cu atitudine, pasiune şi înțelepcine,

cu drept la înviere la adoua venire,

în socio-uman cu sens netrăind nemernic, în van,

dcă grâul deşteptă-te patrie limba română ni de triat, ales, de pleavă şi neghină,

că grâul, ni cuvântul, Dumnezeul-pâine, a celui din mâine,

urmaş al urmaşilor, cântare a cântărilor, în pâine: pace, liturgie-nspice, curat şi luminat,

în grâul curățat de neghină şi ales în lumină lumină lină Ioan Alexandru,

din lumină înviere, pentru lumina cu procesare, chimie, de fotosinteză în frunză,

în frunza din edenica, inspirată cu ideal, grădină,

cu ispravă şi firul de neghină ales,

eliminat din viață ca stres, goz,

că la ce bun s-avem stres, roz,

ascuns sub preş ca să ne margă fără amejamente bunul ca să ne parvină doar harul, evidentul mânii lui

Dumnezeu, tupeul, care ni s-a pus țap ispăşitor, în cap, uitând...

să ni se streseze dragostea de viața, gargară cu pioneze, unii neştiind să gestioneze marele concert al vieții, nu-l

ştiu să-l dirijeze

ca iepurile garagație, obrăznicie,

din munte, de pe deal şi din câmpie,

iepurile sidrofie şi rapsodie

să deabuzna, iama-n blid, în farfurie

ca s-avem mult soare

şi multă căldură de om fără asemănare,

în sentimente şi prețuire să-n floare omul, ca un pom, Dom,

prospețime, iubire la înălțime,

în drept memorabil, responsabil şi drept ca dreptul,

ca dreptul de a te naşte, eşti în drept de a candida la fericire?

însă deşteaptă-te cetățean al vieții patrie limba română şi dreptății, elexir fragil a tinereții,

că nu s-au isprăvit neică, cu neisprăviții, corupții, din şoul cavou/distrație pe sub tei, în copou pe degenarate

alei, văduvite chiar de minunea de tei, lipsiând: onorea, delicatețea de românească biserică,

hoardă şi tagmă de jefuitori haini

dând năvală nimicitor, globalizator de țară şi de neam prăduitori,

de veşti mai proaste,

că-s pierdere intenționată de naționalitate

de şi vânzători, cozi de topor

pe la dragi curți de dor, lipsită de scutieri, de justițiari,

că nădăjduim în bine,

cu mar îngrijorări şi multe aşteptări pentru mai multe şi mai mar: bune, drepte orânduieli

şi deşteptări întru omeneşti îndreptări

între albastre şi româneşti zări.

(Noi într-un fel fain-fainel trebuie să ne motivăm

cu lucru bine făcut,

prin țară şi neam,

din lumina facerii a zilei de început).

~*~

Pavel Rătundeanu-ferghete