Vasile Soimaru - „Pe urmele Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolit al Moldovei. De la locul de baştină până la cel de veci”

 

„Pe urmele Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolit al Moldovei. De la locul de baştină până la cel de veci”

Conf. univ. dr. Vasile Soimaru

30 Octombrie 2024

 

Vă prezentăm astăzi un articol datat 25 decembrie 2013, semnat de neobositul peregrin al drumurilor până la Cotul Donului, pe urmele militarilor români, de această dată, pe urmele mitropolitului Moldovei Dosoftei (Redacția ART-EMIS)

 

La 24 august 2009 intram în oraşul Lvov (Lembergul medieval) din partea de nord a oraşului. Veneam din Luţk, cu imagini din cetatea unde, la 13 aprilie 1711 a fost semnat aşa-zisul Tratat de (aşa-zisă) amiciţie de la Luțk , un acord secret între domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir și țarul rus Petru cel mare, în urma căruia Principatul Moldovei  trecea sub pretinsa protecție Rusă. Acesta-i locul de unde a început „prietenia de veacuri” dintre moldoveni şi ruşi, de care nici azi nu ne putem spăla.

 

În primele sute de metri de la intrarea în Lvov, pe dreapta, am observat o preafrumoasă biserică, la prima vedere cunoscută mie din cărţi. Apropiindu-mă de biserică am descoperit pisania sculptată pe peretele ei. Era arhicunoscuta Biserică Sf. Vineri (Sf. Parascheva), ctitorie a Domnitorului moldovean Vasile-vodă Lupu (anul 1643). Bucuria „descoperirii” mele am hotărât s-o împart cu consăteanca mea de onoare, cornoveanca Zamfira Mihail, telefonându-i tot atunci la Bucureşti. M-a felicitat pentru norocul de a vedea această capodoperă arhitectonică moldovenească îndemnându-mă să merg mai departe în oraş, ca să mai fac o descoperire: Biserica moldovenească „Adormirea Maicii Domnului”, din centrul Lvovului, ctitorie a domnitorului martir Miron Barnovschi, anul 1629. Ea le cunoştea din cartea-album a lui Pavel Bălan şi Vlad Druc Poliptic moldav (Editura Timpul, Chişinău,1985), pe care i-a dăruit-o părintele Petru Buburuz tatălui său, preotul Paul Mihail, care a apreciat-o cu cele mai frumoase cuvinte într-o recenzie.

 

Tot atunci  ea mi-a recomandat să caut în acele locuri ale regiunii Lvov urmele din secolul al XVII-lea ale mitropolitului Moldovei Dosoftei, care de patru ani era canonizat ca Sfânt de către Biserica Ortodoxă Română, dar ale cărui moaşte încă n-au fost identificate, menţionându-mi totodată că, cel mai probabil mormântul poate fi găsit în oraşul Stryi, unde mitropolitul locuise în ultimii ani din viaţă. După ce am  „descoperit” şi Biserica „Adormirea” am plecat mai departe spre Strâiul mitropolitului Dosoftei, făcând mai întâi o ocolire pe la Mănăstirea Sf. Onufrie din Lavrov, din apropierea vechiului Sambor, în ale cărei cripte subterane în secolul XVII au fost înmormântaţi prietenul lui Dosoftei, domnitorul Moldovei Ştefan Petriceicu, precum şi domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Șerban Basarab. Aici fusesem doi ani mai devreme, ca să găsesc spart şi gol subsolul bisericii, de nişte netrebnici, căutători de comori. Dar şi de această dată n-am găsit nimic nou, plecând spre Strâi, sperând să dau de urmele mormântului Sfântului Dosoftei. Zadarnice au fost atunci căutările. În schimb acel îndemn al Zamfirei Mihail m-a cucerit şi nu m-a lăsat în pace până nu am descoperit locul unde cel mai probabil a fost înmormântat marele cărturar moldovean, Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolit al Moldovei, care a avut o biografie de Om al lui Dumnezeu, Român, Poet şi Traducător.

 

Istoriile Literaturii Române consemnează că Dosoftei a văzut lumina zilei la 26 octombrie 1624 la Suceava, din părinţi neguţători, Leontie şi Maria (Misira) Barilă, fiind botezat Dumitru (Nicolae Iorga considera că familia sa era greacă, sau macedo-română). La vârsta de 25 de ani s-a călugărit la Sfânta Mănăstire Probota şi a primit numele Dosoftei. Avea mintea sclipitoare şi dragoste nemărginită de Dumnezeu

 

A făcut studii la Şcoala Domnească de la mănăstirea “ Sf. Trei Ierarhi” din Iaşi, unde era şi ierodiacon, apoi la şcoala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Lvov, unde a făcut studii umanistice şi de limbi străine: greaca, latina, slavona bisericească, polona etc. A devenit cel dintâi mare poet cult al românilor, dar şi al Europei ortodoxe, cel mai mare cărturar şi traducător al perioadei respective din istoria Principatului Moldova.

 

A urcat repede treptele ierarhiei eclesiastice şi în 1658-1659 devine episcop de Huşi (la 34 de ani), de unde trece la Roman (1959-1671), apoi este  mitropolit al Moldovei, cu întreruperi,  între 1671-1686.

 

Timp de cinci ani munceşte la transpunerea în versuri a Psalmilor lui David. Publică opera sa funda­mentală Psaltirea în versuri, în 1673, la Uniev, în Polonia. Este prima faptă de acest fel în vastul spaţiu al ortodoxiei răsăritene. A sprijinit politica antiotomană a lui Ştefan Petriceicu şi a fost nevoit să se refugieze în Polonia, după lupta de la Hotin (1673). Revine în Moldova, în 1675, redobândind demnitatea de mitropolit. Traduce, tipăreşte cărţi de cult, militând pentru limba română ca „să înţeleagă creştinii sfintele taine”. Cumpără o nouă tipografie pentru Iaşi, colaborând cu Petru Movilă, Nicolae Milescu şi Ioachim, patriarhul Moscovei. Tipăreşte Dumnezeiasca liturghie (traducere din greceşte, 1679), Psaltirea slavo-română (1680), Molitvănic de-nţăles (1681), Viaţa şi petrecerea svinţilor (patru volume, 1682-1686), Parimiile preste an (1683) ş.a.

 

În 1684, a fost trimis în misiunea diplomatică din Rusia. Se arată hotărât să apere interesele Moldovei. Speră în izbânda popoarelor creştine şi în 1686, când are loc campania din Moldova a regelui Sobieski, este silit să se refugieze în Polonia, luând cu el moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, tezaurul şi arhiva Mitropoliei. Moaştele Sf.Ioan vor reveni cu greu în Moldova, după un secol, iar tezaurul şi arhiva se vor „rătăci” nefiind găsite şi aduse acasă nici azi. Refugiul va deveni semicaptivitate, nevrând să  răspundă somaţiilor lui Constantin Cantemir de a reveni în patrie. Ultimii ani de viaţă ai lui Dosoftei sunt tragici. Totuşi, continuă să traducă, intervine cu autoritate în polemica dintre curentul latin şi cel grec, tradiţionalist, polemică disputată la Moscova şi Kiev. Moare la 13 decembrie 1693…

 

Până aici totul este documentat, deci, clar şi puţin discutabil. Discuţiile s-au aprins în privinţa locului de înmormântare al mitropolitului. Monografistul ucrainean Miron Parței scrie în lucrarea sa „Стародавня Жовква” (Vechea Jovkvă) din seria „Locuri istorice  ale  Ucrainei”, Editura „Svit”, Lvov, 2005, la pagina 103, în capitolul despre Moaştele sfinţilor: „La începutul anului 1691 regele Jan al III-lea Sobeski a adus în biserica Naşterea Domnului din Jovkwa moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava,  fiind însoţit de către mitropolitul Dosoftei şi suita sa, care fugeau din Moldova de sub ocupaţia turcă. (În realitate erau luaţi ostateci, împreună cu toate podoabele mitropoliei Moldovei - n.n., V.Ş.).Mitropolitul Dosoftei, cunoscut scriitor moldovean şi român (sic!), a devenit primul stareţ al Mănăstirii din Jovkwa. În anii 1691-1693 a locuit în Jovkva, decedând la 16 (corect: 13, n.n.) decembrie 1693. A fost înmormântat în subsolul bisericii. (Subsolul bisericii mănăstirii Ordinului Sf. Vasile (Baziliană) din Jovkva pare a fi cel mai verosimil loc al înmormântării mitropolitului Dosoftei, pentru că M. Parţei s-a documentat şi dintr-o lucrare mai veche pe tema dată: Sadoc Barancz, Baronci. Pamiatki miasta Zolkwi. Liov 1852 - n.n.). În biblioteca bisericii s-a păstrat portretul funerar, pictat în ulei pe o placă cu şase laturi - o frumoasă creaţie  pentru astfel de necesităţi. Posibilul autor fiind Foma Vasilevici (Toma Veselovici), care în secolul XVII locuia în Jovkva. În anul 1939, portretul a fost transferat la Muzeul Naţional de istorie din Lvov, de unde a dispărut fără urmă, de aceea putem vedea doar reproducerea acestuia.

 

Moaştele Sf. Ioan de la Suceava s-au aflat în Jovkva pînă în vara anului 1783, când au fost readuse la Suceava, care atunci se afla în Bucovina, parte a Moldovei, trecută însă deja sub stăpânirea Austriei şi moaştele sfântului s-au întors la Suceava,   la rugămintea clericilor. (În schimb, austriecii au oferit mănăstirii din Jovkva în  dar moaştele Sf. Mucenic Partenie, care a decedat la Roma în anul 250)” .

 

Poetul  Nicolae Dabija, mai bine de un sfert de secol în urmă, a întreprins cercetări, cu multe eforturi în Galiţia, în căutarea mormântului mitropolitului Dosoftei, fără a găsi însă vreo urmă veridică a acestuia. Iată concluzia poetului la finele acelor căutări: „Abia mai târziu aveam să aflu că mitropolitul a lăsat un testament, în care ar fi rugat să fie înmormântat la mănăstirea Uniev, unde îi apăruse „Psaltirea”, pe atunci un important centru cultural. Sicriul aşezat într-un car şi însoţit de câţiva călugări, pe o zi de frig şi cu lumină, luă drumul către Uniev, pentru a străbate distanţa de zeci de verste - ultima pe care avea s-o parcurgă mitropolitul în această lume… Pe undeva pe acolo se află rămăşiţele pământeşti ale marelui cărturar Dosoftei. Posibil călugării de la Uniev, pentru care Dosoftei ar fi fost mai degrabă un necunoscut, să nu fi reuşit a-i amenaja un mormânt prea bogat…” (Nicolae Dabija. Pe urmele lui Orfeu. Ediţia a 2-a. Editura „Hiperion”, Chişinău-1990, p. 110). Cu regret, N. Dabija n-a dat prea multe amănunte despre acel „testament” şi nu ne-a convins, la acea vreme, că el există. Totuşi, pe la Uniev, la mănăstire, am trecut făcând un frumos drum de la Poceaev la Lvov şi apoi la Jovkva. M-am ales doar cu fotografii pe urmele mitropolitului care a tipărit acolo cea mai frumoasă carte a sa, Psaltirea  în versuri…

 

Cercetătorii ucraineni insistă asupra ideii că Dosoftei a fost primul stareţ al mănăstirii din Jovkva doar după ce el a trecut la confesiunea greco-catolică. Numai că ei nu au niciun argument în acest sens. Este adevărat că au existat suficiente presiuni asupra sa, ca să îşi schimbe religia, Dosoftei însă rămânând ortodox până la capăt.

 

În schimb, avem noi, românii, suficiente contraargumente. Ierarhul Dosoftei a avut permanentă grijă de comunitatea ortodoxă din Polonia în toată perioada aflării sale acolo. La castelul de la Stryi, unde locuia sfântul mitropolit al Moldovei, venea deseori şi regele polonez Jan Sobieski cu familia sa ca să admire slujbele ortodoxe ale mitropolitului. Un argument în plus poate fi şi informaţia că ”despre viaţa lui Dosofteiu în castelul Stryj mai găsim o notiţă, care e destul de caracteristică pentru a stabili împrejurările în care a trăit el acolo. Unul dintre vechii istorici ruşi, N. B. Camenschi, în „Istoria Uniaţiei”, care a apărut la 1805 (Каменскiй Н. Б. Исторiя объ Унiи, Москvа, 1805, p.147), afirmă, pe baza izvoarelor, că „la 8 Septemvrie 1692, la Stryj, unde locuia mitropolitul Sucevei Dosofteiu, uniţii [greco-catolicii]au luat cu forţa patru biserici ortodoxe, şi preoţii ortodocşi, care începuseră liturghia, au fost daţi afară şi desbrăcaţi de odăjdii” (citat din „Contribuţii privitoare la originea şi moartea mitropolitului Moldovei Dosofteiu”. Discurs rostit de Ştefan Ciobanu la 28 maiu 1919 la Academia Română. Bucureşti, Librăriile: „Cartea Românească” şi Pavel Suru, 1920, p.16). Este prea posibil ca şi biserica Naşterea Domnului din Jovkva să fi fost printre bisericile „luate cu forţa de către uniţi”. Şi biserica din Lavrov, unde au fost înmormântaţi cei doi domnitori, ortodocşi, ai Moldovei şi Ţării Româneşti,  a trecut prin acest pârjol al uniţilor, şi asta este demonstrat.

 

Am călătorit de trei ori în regiunea Lvov în căutarea moaştelor Sf. Dosoftei. În primul drum, în 2009, fiind în trecere prin regiune spre valahii polonezi, nici orăşelul nu l-am putut găsi pentru că eu căutam unul cu denumirea Nesterov, aşa numindu-se în perioada 1951-1992. În ziua când l-am descoperit,   în cel de-al doilea drum, în ianuarie 2013, toată ziua au fost  slujbe bisericeşti şi n-am avut cu cine sta de vorbă fiind în mare grabă spre casă. Doar în  cea de a treia încercare, în octombrie 2013, la Jovkva, am reuşit să cobor în subsolul bisericii. Mai bine zis, mi s-au deschis uşile subsolului unde a fost înmormântat mitropolitul  cu 320 de ani  în urmă,  ca să mă conving că subsolul era curat ca şi biserica în interior, lăcaşul fiind proaspăt reparat.

 

Din fericire, în cea de a treia vizită la Jovkva am fost mai inspirat (luând câteva sticle de vin moldovenesc preferat de slavi), astfel acolo, în subsol, mi s-au deschis nu numai larg uşile ci s-au deschis şi cele două „guri” greco-catolice creştineşti care au coborât cu mine, cu plăcere, în subsol. Iată ce mi-au vorbit acei doi însoţitori, deveniţi prieteni, cuvinte redate şi redactate de mine: Când i-au „eliberat” bolşevicii pe ucrainenii apuseni, mai întâi, imediat după ce a fost pus în aplicare Pactul Ribbentrop-Molotov, în septembrie 1939, dar mai ales după ce i-au mai „eliberat” o dată, în iulie-octombrie 1944, în biserica cu moaştele Sf. Partenie şi rămăşiţele pământeşti ale mitropolitului nostru a fost instalat comitetul raional al N.K.V.D.-K.G.B.-ului. După „eliberare”, aici au mai fost plasate, pe rând, staţiunea sanitar-epidemiologică, policlinica stomatologică, redacţia ziarului raional ş. a.

 

În timpul reparaţiei capitale a bisericii, în 1993-1996 , a fost descoperită o intrare secretă, betonată, în subsolul bisericii, de unde au fost scoase rămăşiţele pământeşti a 225 de oameni (şi, cu mare durere o spun, copiii nenăscuţi încă, din burţile mamelor lor, n-au fost puşi la acest număr!), de pe care se scosese încălţămintea şi hainele, mai calitative faţă de cele cu care au venit peste ucrainenii occidentali „eliberatorii” bolşevici kominternişti… În biserică au fost împuşcaţi în ceafă 225 de patrioţi, naţionalişti ucraineni (vă amintiţi de masacrul de la Katyn, de cei 25 de mii de ofiţeri polonezi executaţi de bolşevici lângă Smolensk, în aprilie 1940?). În aceeaşi biserică înconjurată de un zid înalt şi gros, asemănător unei cetăţi medievale, au fost împuşcaţi atâţia oameni nevinovaţi şi niciun orăşean nu a ştiut nimic despre această tragedie. Până la reparaţia începută în 1993 nimeni dintre cetăţeni nu a bănuit ce „surpriză” îi  aştepta după 45 de ani.

 

Ca să nu apară vreo urmă prin Jovkva, bolşevicii kominternişti au făcut cimitir chiar acolo, în subsolul bisericii, unde se aflau şi rămăşiţele pământeşti ale mitropolitului nostru. Au bucşit subsolul cu corpurile neînsufleţite (goale-goluţe) şi cu cefele găurite ale pucrainenilor şi le-au acoperit cu nisipul cărat cu „polundrele” (camioane sovietice de 1,5 tone) din nisipăria din apropierea Jovkvăi, din partea de sud a oraşului, betonând intrarea în subsolul bisericii. Acest mormânt comun a fost descoperit, cum am zis mai sus, abia după perestroika gorbacioviană, în anul 1993, în timpul reparaţiilor capitale, fiind scoase de acolo 225 de cadavre, mai exact (?), 224 de corpuri neînsufleţite şi … rămăşiţele pământeşti ale Mitropolitului nostru, Dosoftei…

 

După incursiunea  prin subsolul bisericii am mers cu noii mei amici la Cimitirul vechi,  din partea de est a oraşului, unde am vizitat cele două mari morminte  comune din marginea, dinspre stradă, a cimitirului. Primul mormânt nu poate fi „suspectat” de aflarea acolo a moaştelor Sfântului Dosoftei, pentru că acolo se află o placă unde sunt încrustate numele a 42 oameni morţi în perioada interbelică. În cealălalt mormânt comun, mult mai mare, pe cruce, nu sunt încrustate numele celor înmormântaţi acolo, ci este scris doar un scurt text: „Aici odihnesc victimile teroarei comuniste, 1946-1949”. Aici au fost reînhumate cele 224 plus unul de corpuri neînsufleţite, descoperite în subsolul Bisericii Naşterea Domnului din Jovkva, în anul 1993, înainte de începerea unei reparaţii capitale de durată a bisericii.

 

Din acest mormânt am pus un pumn de ţărână, într-o cutie de plastic  şi am umplut-o cu pământul sfinţit, ca s-o iau cu mine acasă, ca amintire din acele căutări emoţionante ale Sfântului Dosoftei.

 

Nu risc să afirm că sunt descoperitorul locului de veci al Sfântului Dosoftei. Nu am dovada în mâini. Acesta-i un minim pe care am putut să-l fac eu cu posibilităţile mele limitate. Concluzia definitivă o poate face o investigaţie ştiinţifică serioasă bazată pe analiza radioactivă a rămăşiţelor pământeşti, o analiză a intervalului de timp în care se dezintegrează jumătate din masa substanţei radioactive din oasele celor înhumaţi în acel mormânt comun. Această analiză ar putea demonstra că rezultatele ei la unul din cele 225 de cadavre diferă mult de rezultatele altor 224 de cadavre. Perioada de semidezintegrare la unul din cadavre să demonstreze că a fost înhumat, în anul 1693, deci cu 255 de ani mai devreme decât celelalte 224 de cadavre ale patrioţilor ucraineni ucişi de N.K.V.D.-ul kominternist  …

 

Vor încerca oare Guvernul Român şi Patriarhia Română să pornească un proces anevoios de negocieri cu Guvernul ucrainean şi Biserica ucraineană pentru săpături şi analize acolo la Jovkva pentru descoperirea moaştelor unui Sfânt român? E greu de spus mai ales dacă vom lua în considerare trista „experienţă” a administraţiei româneşti postdecembriste de a frâna construcţia şi inaugurarea unui Memorial ostăşesc românesc la Cotul Donului unde zac 150 de mii de eroi români şi unde nu există măcar o troiţă românească maramureşeană. Rămâne să sperăm că una din următoarele guvernări va fi capabilă să facă această lucrare creştinească necesară la Cotul Donului dar şi la Jovkva…

 

25 decembrie 2013

 

Aranjament grafic – I.M.

 

-------------------------------------------

https://www.romaniidinjurulromaniei.ro/articole-blog/1444/%E2%80%9Epe-urmele-sfantului-ierarh-dosoftei-mitropolit-al-moldovei-de-la-locul-de-bastina-pana-la-cel-de-veci/ - 25 decembrie 2013

Corvin Lupu - Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (9) - Eseu

 

Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (9) - Eseu

Prof. univ. dr. Corvin Lupu

30 Octombrie 2024

 

O marotă care circulă la nivelul opiniei publice este ideea că între regele Mihai și prim-ministrul Petru Groza ar fi fost doar adversități ireconciliabile, iar fostul rege ar fi fost o victimă a lui Petru Groza și a comuniștilor. De asemenea, s-a acreditat ideea falsă că regele Mihai a fost alungat într-un mod nedemn și brutal.

 

Înțelegerile dintre marile puteri învingătoare în Al Doilea Război Mondial, de la Teheran, Yalta și Potsdam au condus la arondarea estului Europei și a unei părți din centrul continentului la U.R.S.S. Ocuparea militară a fost urmată de impunerea regimului iudeo-boșevic, în cadrul căruia casele regale erau inamici ireconciliabili. Din acest punct de vedere, pentru câțiva ani, România a fost o excepție. În urma arestării mareșalului Ion Antonescu, de către un grup de conspiratori conduși de regele Mihai și a capitulării necondiționate a României, ca urmare a blocării punerii în aplicare a condițiilor de armistițiu negociate de Ion Antonescu cu sovieticii, condiții acceptabile pentru România, care fusese înfrântă și se afla într-o situație foarte grea, regele Mihai a devenit brusc un favorit de primă mărime al generalisimului Iosif Vissarionovici Stalin.

 

Stalin l-a decorat pe rege cu cel mai înalt ordin al U.R.S.S., Орден „Победа” (Ordinul „Victoria”), cea mai înaltă decorație militară sovietică. Ea a fost acordată doar la 20 de generali sovietici și la cinci conducători străini aliați ai URSS, unul fiind regele Mihai. Dintre cei 20 de generali sovietici, cea acordată în 1978 mareșalului Leonid Ilici Brejnev a fost retrasă în 1989, pentru că fusese acordată fără îndeplinirea tuturor condițiilor stabilite inițial. Regele Mihai a primit împreună cu Ordinul „Victoria” și alte cadouri foarte valoroase de la Stalin. Lui Stalin i s-a spus că hobby-urile lui Mihai sunt aviația și autoturismele. Stalin i-a dăruit două avioane Antonov noi și două autoturisme americane, primite cadou de sovietici din S.U.A. În acel moment, regele Mihai a devenit o personalitate extrem de respectată și de temută, de întreaga clasă politică românească și de generalii sovietici din România.

 

Menținerea sa ca suveran al României era singura situație de acest fel din rândul statelor care fuseseră aliatele Germaniei. Mihai era favoritul lui Stalin! Era cea mai înaltă poziție în care se putea găsi cineva din sfera de influență a U.R.S.S. La toate protocoalele Armatei Roșii de ocupație a României și ale Ambasadei U.R.S.S. la București, regele era invitat și participa, îmbrăcat în uniforma lui de mareșal. Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej îl respectau. Desigur, sunt cunoscute și divergențele lor pe teme politice, care au fost mult mediatizate după 1990, dar care nu au afectat foarte grav raporturile lor. Divergențele proveneau din faptul că Petru Groza și Gheorghiu-Dej aveau de implementat o agendă impusă de ocupant, iar regele dorea să mențină cadrul regimului politic interbelic. Petru Groza și Dej priveau spre viitor, iar regele spre trecut… Dar, dincolo de aceste divergențe, exista numitorul comun al relațiilor lor: ambele părți erau agreate și susținute de Stalin și trebuiau să execute ordinele subordonaților acestuia.

 

Cum spuneam anterior, în ciuda incompatibilităţii în concepţii politice şi a unor încordări dintre ei, raporturile dintre rege şi dr. Petru Groza au rămas în limite care permiteau colaborarea, chiar apropiată, după cum dovedesc documentele timpului. Acest fapt a fost valabil până la lovitura de stat de la 30 decembrie 1947.

 

În 22 decembrie 1947, a avut loc o discuţie între Petru Groza şi rege, legată de vizita monarhului în Marea Britanie. Mihai i-a vorbit prim-ministrului său despre noua sa legătură cu prinţesa Ana de Bourbon Parma, legătură apărută în timpul șederii regelui în Marea Britanie şi i-a cerut sprijin lui Groza pentru a se căsători cu ea. Conform Regulamentului Casei Regale de România, căsătoriile regilor și prinților moștenitori se aprobau de către prim-ministrul României.

 

În cadrul discuției, regele Mihai a arătat că prinţesa are „origine sănătoasă”, că este săracă, că a luptat în rezistenţa franceză, că fraţii ei lucrează ca să-și asigure existența. Regele Mihai dorea să se alinieze viziunii bolșevice. Regele i-a destăinuit lui Petru Groza că regina-mamă Elena avea ambiţii mai mari și dorea altă soție pentru Mihai. Regele l-a rugat pe Petru Groza să o convingă să-şi dea acordul pentru căsătoria cu Ana de Bourbon-Parma. Petru Groza a replicat că: „…funcţia M.V. obligă guvernul la amestec. Este un cerc vicios. Monarhia este trecătoare. Eu sunt republican. V-am respectat tinereţea; niciodată cu fruntea încreţită…”.

Regele a răspuns: „Sunt mulţumit”.

Petru Groza: „Monarhia este trecătoare. Nu ştiu ce va fi mâine. Dar am ambiţia s-o facem amândoi zâmbind. Stai cetăţean al României, ai castel, casă. Dar o rezervă: totdeauna să fiţi sincer faţă de mine, niciodată a treia persoană”.

Regele: „Eu răspund. Nu ţin la treaba asta. Tata mi-a vorbit prin telegraf, mi-a cerut să am grijă de cei ce m-au susţinut. Atitudinea regimului de la Belgrad faţă de regele sârb: vai şi amar. Eu să trăiesc în hoteluri nu vreau. Eu sunt rege, dar nu-ţi ascund: nu ţin la asta şi când e nevoie spune. Dar fii alături de mine cu fata”.

Petru Groza: „Dar şi M.V. alături de mine: proiecte, legi, măsuri”.

Regele: „Da, totdeauna”.

Petru Groza: „Am proiecte. Armata are nevoie de stăpân. Ca şi la reforma agrară a fost opoziţie”.

Regele: „Eu sunt gata, te ajut”.

Petru Groza: „Propun ministru de Război pe Bodnăraş”.

Regele: „Da, de ce nu. Just, eu am avut rezerve, chiar multe rezerve, dar am învăţat. Ştii, la reforma agrară am consimţit. Vrei binele meu ca om şi nu vreau să ajung în Egipt (era o Aluzie la regele Italiei care, după alungarea de pe tron, a murit în mizerie, într-un hotel de ultima categorie, din Cairo n.a.). Faţă de Bodnăraş nici o rezervă, îl cunosc, este energic”.

Petru Groza: „Uite, la Finanţe cu Luca: nu a luat nici un ban de la Banca Naţională a României. La Economia Naţională este Gheorghiu-Dej, cu rezultate bune”.

Regele: „Rareori am văzut în viaţă aşa un om”.

Petru Groza: „Azi e ordine; leul are putere comparativ cu dolarul, care a luat-o la vale. Speculanţii fug. Aşa va fi şi la Război cu Bodnăraş”.

Regele: „De acord”.

Petru Groza: „Bodnăraş va cere audienţa, apoi eu voi prezenta decretul de numire”. Regele: „Acum, eu m-am deschis. Nu înţeleg să mă opun lucrurilor la care nu te poţi opune. Văd ce e în jurul meu. Vreau să trăiesc ca om. N-am avut copilărie şi tinereţe, şi mama va trebui să înţeleagă. Dar nu spune la nimeni. Rămâne între noi şi mergem înainte. Eu mă voi conforma sfaturilor dumitale. Dar rămâne între noi…”.

Petru Groza: „Monarhia este trecătoare. Trebuie preocupare cum o lichidăm”.

Regele: „Nu mă părăsi. Fii alături de mine. Să ne acordăm ajutor reciproc. Am făcut declaraţie, mi-e dragă Ana. De acord cu Dej şi Bodnăraş. Ce viaţă am avut, mereu maltratat, cu politice. Ea a luptat în rezistenţă, fratele ei este pilot, toţi oamenii din familia ei câştigă pâinea, ea este harnică, săracă, muncitoare, va primi ajutor şi de la mama”.

Documentul, publicat inițial de istoricul Ioan Scurtu, este foarte important. El aruncă lumină asupra raporturilor dintre Regele Mihai I şi Petru Groza şi face dovada faptului că prim-ministrul i-a sugerat în mod repetat, în cursul discuţiei, că monarhia este trecătoare şi nu mai are viitor. Este de observat că regele nu a fost surprins, ci, din contră, a declarat că nu se opune lucrurilor cărora nu te poţi opune şi că vede ce este în jurul său. În acel moment istoric, regele nu avea puterea psihică să se lupte cu propriul destin. În plus, era preocupat de viaţa lui personală, după o copilărie şi tinereţe în care a avut şi de suferit, mai ales din punct de vedere sufletesc. Desigur, nu surprinde nici acordul său cu numirea ca ministru de Război a lui Emil Bodnăraș, unul din partenerii regelui la arestarea lui Antonescu, despre care regele știa că fusese agent al S.S.I..

 

Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947 este cunoscută în toate aspectele ei esenţiale, chiar în detaliu. Pe 29 decembrie 1947, Ministerul de Interne şi cel de Război au luat măsuri speciale de pază a unor obiective şi persoane importante. Întâlnirea dintre rege, dr. Petru Groza şi Gheorghiu-Dej a fost stabilită telefonic. Actul de abdicare a regelui fusese întocmit de juristul Grigore Geamănu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne. După unele modificări, s-a convenit asupra următorului text:  „În faţa dezvoltării ţării noastre sub raport politic, economic şi social în sensul democraţiei populare, situația se caracterizează printr-un şir de schimbări.  Schimbările survenite de la 23 august 1944 în viaţa statului român, pe plan politic, economic şi social, ca urmare a afirmării tot mai accentuate în viaţa statului a forţelor politice reprezentante ale intereselor maselor largi populare, muncitori, ţărani, intelectuali, au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de stat. Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiunilor stabilite în actul fundamental, Constituţia ţării, ele cerând o grabnică şi fundamentală schimbare, cu atât mai mult cu cât România se dezvoltă spre formele de viaţă reprezentate de statul democraţiei populare. În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai ţării, conştient şi de răspunderea ce îmi revine, consider că instituţia monarhiei nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României.

 

În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce-l fac în interesul poporului român abdic pentru mine şi pentru urmaşii mei la tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca rege al României”.

 

Textul a fost comprimat şi, la sfârşit, s-a mai adăugat propoziţia. „Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de stat.”

 

Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej au ajuns la Palatul Elisabeta pe la ora 13. Convorbirea lor cu regele şi regina-mamă a fost înregistrată. Petru Groza a început discuţia: „Ei bine Maiestate, a sosit timpul să aranjăm o despărţire prietenească. Am venit în problema importantă pe care am discutat-o cu câteva zile înainte. Problema de a pune capăt monarhiei. La urma urmei, v-am avertizat că va trebui să vă pregătiţi pentru aşa ceva. Trebuie să înţelegeţi că nu mai există loc în România pentru un rege”.

 

Mihai I a părut surprins şi a răspuns că are nevoie de „…48 de ore pentru a-mi analiza situaţia”. Demnitarii care-l somau pe rege i-au spus că nu vor pleca fără ca actul de abdicare să fie semnat. Regele s-a retras în altă cameră şi apoi a revenit şi a semnat abdicarea în prezenţa lui Dej şi Petru Groza. După ce documentul semnat a ajuns în mâna sa, Petru Groza i-a arătat reginei-mamă buzunarul unde avea pistolul, pe care şi l-a luat pentru ca să nu păţească precum Antonescu, arestat cu ocazia unei vizite la Palat. Aceasta a fost ceea ce, mai târziu, s-a numit ameninţarea regelui cu pistolul de către Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej.

 

Mai târziu, Mihai I a spus că în cursul audienţei ar fi avut loc altercaţii verbale, că Maiestatea Sa ar fi cerut o consultare populară şi a spus că Petru Groza ar fi încercat să ameninţe cu un dosar conţinând un document compromiţător şi că l-ar fi avertizat să nu ia contact cu americanii şi englezii, că garda regală ar fi fost arestată şi telefonul tăiat. Regele a declarat că nu se aştepta în acel moment la abolirea monarhiei, nu a vorbit deloc despre punerea sa în gardă, de către Petru Groza, cu câteva zile înainte, deși știa că există stenograma, dar a recunoscut că a discutat cu el problema căsătoriei cu prinţesa Ana de Bourbon Parma.

 

Faptul că regele se aştepta la acest moment este dovedit şi de scoaterea din ţară a unei serii de vagoane cu bunuri, încă din noiembrie 1947, înainte de plecarea regelui în Marea Britanie, pentru a participa la căsătoria prințesei Elisabeta cu prințul Philip. Petru Groza și Cu Dej l-au lăsat în noiembrie pe rege să ia cu el tot ce a dorit, cu speranța că regele nu se va mai întoarce și ei vor scăpa de dificila sarcină a înlăturării regelui de pe tron, care le afecta imaginea în rândul susținătorilor monarhiei. Regele a trebuit să se întoarcă în România, după vizita în Marea Britanie, datorită faptului că guvernul englez nu dorea să găzduiască un rege fugar dintr-o ţară din zona sovietică de dominaţie, fapt care ar fi creat tensiuni cu Moscova. Cercetările documentelor au confirmat unele  deosebiri între realitate şi relatările regelui.

 

În 30 decembrie 1947, la ora 15,30, a avut loc şedinţa Consiliului de Miniştri în care Petru Groza a declarat: „Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru felul cum poporul nostru a ţinut să se poarte faţă de acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras, lucru pentru care poporul român nu se poate arăta nerecunoscător. Deci, fostul rege va fi respectat, ca orice alt cetăţean al acestei ţări”. Comuniştii, împreună cu Petru Groza, erau pregătiţi să aducă în fruntea proaspetei republici personalităţi marcante care, prin faima lor, să amortizeze nemulţumirile faţă de actul abolirii monarhiei: Mihail Sadoveanu, C.I. Parhon, Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ion Niculi.

 

Regimul socialist nu se va ţine de toate promisiunile făcute regelui. A urmat escaladarea unor măsuri de care nu a scăpat nici regele României şi nici apropiaţii săi, sau demnitarii care au servit instituţia regală.  După instaurarea Republicii Populare Române și naţionalizarea principalelor bunuri ale ţării (11 iunie 1948) şi începerea colectivizării agriculturii (1949), guvernul a naţionalizat şi toate bunurile Casei Regale, cât şi ale celor date în folosinţă casei regale, respectiv Domeniile regale.

 

La 20 februarie 1948, Consiliul de Miniştri i-a ridicat cetăţenia lui Carol al II-lea şi tot atunci s-a luat aceeaşi decizie pentru numeroși susținători ai regimului regal din perioada lui  Carol al II-lea. Bunurile familiei regale au fost atribuite unor muzee. De o promisiune s-a ținut însă regimul nou instaurat, peste patru decenii, până în vara anului 1989. Promisiunea de a-i atribui o rentă de 10.000$ lunar, pe viață. Această rentă a fost acordată regelui Mihai din ordinul personal al lui Stalin.

 

Mihai a fost singurul rege care a mai domnit în sfera sovietică de influență, timp de peste trei ani, după pierderea războiului în fața U.R.S.S. și ocuparea militară a României de către Armata Roșie.

 

- Va urma -

Grigore Stamate - Pelerinaj la guvern

 

Pelerinaj la guvern

General-locotenent (r) Dr. Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu

30 Octombrie 2024

 

Renumită pentru sărbătorile sale sfinte (începând cu data de 1: „Acoperământul Maicii Domnului”), luna octombrie înregistrează pelerinaje de proporții: aducerea moaștelor Sfântului Andrei la Iași (în data de 13), expunerea moaștelor Sfintei Parascheva (cinstită în data de 14), în curtea Mitropoliei din același oraș, a moaștelor Sfântului Dimitrie la Patriarhia din București (în data de 26 sărbătoare Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, iar și 27, sărbătoarea Sfântului Dimitrie Basarabov), precum și a altor sfinți (Sfântul Nectarie, Sfinții împărați Constantin și Elena, Sfântul Lazăr din Cipru).

 

Mai nou, a avut loc și un altfel de pelerinaj, unul la sediul guvernului din Piața Victoria acolo unde, moaștele, ca și sfinții, numai se presupun. Iar, dacă la sfintele lăcașuri, moaștele mai fac minuni, la guvern nici pomeneală, deși oamenii vin cu aceeași mare încredere.

 

Guvernele, care ne-au falimentat țara și care au aservit-o străinătății - iar acolo unde a mai rămas câte ceva nu s-au lăsat până n-au prăduit totul (desigur, ar fi nedrept să punem totul în seama guvernului Ciolacu, care înregistrează și reușite) - nu au niciun dram de considerație pentru populația, pe care o amăgesc și o manipulează cum apreciază că le este mai avantajos. Iar, când datoria publică a României a ajuns la peste 840 de miliarde de lei (177 miliarde de euro), reprezentând 52, 5% din PIB (sursa: A. Pora, Datoria României crește: pentru fiecare euro în plus la PIB, guvernul împrumută 0,5 euro, în Europa Liberă România din 11 mai 2024), este explicabil de ce se întâmplă așa ceva. Pentru că în sacul bunăstării nu mai este niciun sfanț.

 

În asemenea circumstanțe, în chiar Ziua Armatei României, una dintre cele mai importante sărbătoriri pentru brațul înarmat al poporului, alături de alte categorii sociale, militari în rezervă și în retragere au venit să-și revendice drepturile, de care sunt privați de peste 20 de ani. Drepturi contractuale, în baza cărora și-au onorat toate obligațiile și angajamentele față de statul român, stat care astăzi, din nefericire, se dovedește un partener de neîncredere.

 

Motivele sunt complexe și, repetăm, a le atribui doar guvernului condus de prim-ministrul Marcel Ciolacu, nu ar fi tocmai corect. După cum, nici coaliției PSD-PNL, care se chinuie să se sustragă unor îndatoriri moștenite și față de care nu întrevede nicio posibilitate concretă de soluționare. Așa că, prin aceleași tertipuri, preluate de la înaintași, aruncă pisica în plenul parlamentului, cu fel de fel de obiecții, prin care se desistează categoric de propriile asigurări. Iar, mulțimea aceea, demnă și încrezătoare încă așteaptă să fie repusă în drepturile-i firești și speră că angajamentele sus-pușilor se vor materializa curând, uitând că - vorba lui Octavian Paler: „politica nu are principii, are numai interese”. Oamenii însă, cu deosebire militarii și cei asemenea lor, refuză să fie martori ai vreun asemenea scenariu și, prin onoarea lor, dau credit unor promisiuni, pe care încă așteaptă să le fie onorate.

 

Dar, poate că exagerăm noi și, în curând, actualii aleși ai poporului, de la cel mai înalt nivel de reprezentare, le vor veni în întâmpinare, se vor detașa categoric de metehnele predecesorilor lor și vor ignora, pentru întâia oară, recomandările păpușarilor. Da, asta ar fi de dorit în situația în care pericolul unui război umbrește liniștea acestei țării atât de minunată, grabnic dispusă să-și sacrifice fiii în numele unor idealuri, care-i sunt atât de străine. Și, cum este de notorietate, primii care vor interveni, în caz de necesitate, vor fi militarii în rezervă; respectiv, oastea cea care trebuie să asigure intrarea treptată și organizată în dispozitiv a forțelor active. Cu ce preț? Lesne de înțeles. Și-atunci, de ce atâta îndârjire față de componenții acestei armate tăcute - deocamdată, cea mai numeroasă - cărora li se refuză, nu cine știe ce drepturi suplimentare, speciale (precum ale altora, ce niciodată nu vor lupta) ci propriile drepturi ignorate, de-a lungul timpului, de niște parveniți, ce habar nu au ce reprezintă brațul înarmat al poporului.

 

Iar, ca batjocura să fie amplificată, prin acea parte a mass-mediei aservită (nu toată, ce-i drept), se proliferează haotic în spațiul virtual neadevăruri menite să discrediteze militarii în fața celorlalte categorii sociale, mai ales în ceea ce privește salariile și acele pensii, pe care le-au gratulat cu invective dintre cele mai nerușinate. Și, extrem de curios, când rezerva noastră militară a fost nevoită să iasă în stradă (fapt fără de precedent în vreunul dintre statele N.A.T.O.), pe prompterul unei televiziuni s-a consemnat acid, ca să nu spunem „animalic”, că pensionarii militari își „urlă” revendicările. Un cuvânt cu iz depreciativ, al cărui substrat, ori nu l-au înțeles pe deplin ori anume l-au vrut ca să se întipărească în mintea telespectatorilor.

 

Poate că și acesta, deloc elegant, este un punct de vedere, sub aceleași influențe denigratorii și ale necunoașterii exacte a ceea ce presupune profesia de militar, dar vă asigurăm că nu este cel corect, pentru că, și astfel, se induce în masă ideea nedreaptă, promovată de un anume fost premier, Mihai Tudose. Ori, asemenea procedee fac un deserviciu nu numai militarilor, despre a căror soartă nu mulți sunt avizați (îndeosebi, tinerii), dar și țării, țării pe care aceștia au jurat să o servească, inclusiv cu jertfa supremă. Un angajament grav, care nu mai este de mult la îndemâna oricăruia.

 

Probabil, privit de la distanță, militarul (și, când afirm asta îi am în vedere și pe polițiști, pe jandarmi, pe pompieri, ca și pe toți aceia care, în raport de specificul profesiei, activează sau au activat în sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională) le apare multora într-o postură complet diferită de realitate. În virtutea uniformei, a ținutei, în general (inclusiv civilă) și a modului specific de exteriorizare, de exprimare chiar, care îi distanțează față de cei din jur și, adesea, stârnesc o nejustificată invidie. Respectiv, declanșează multora (nu tuturor, ce-i drept) acel sentiment de egoism, care le induce gânduri oarecum potrivnice față de această categorie, pe care, cu o ușurință de neadmis, o etichetează ca fiind arogantă, îmbuibată și favorizată de soartă. Că lucrurile nu stau tocmai așa, totul rezidă în specificul unei misiuni extrem dură, cu privațiuni externe oricărei alte meserii și care excede oricărei imaginații.

 

Cum nu este în intenția noastră de a ne lamenta, cumva, ori a exagera în detalii, ne limităm la a destăinui (în perfectă cunoștință de cauză), că militarul de carieră (cel care a străbătut toate treptele carierei, începând cu instruirea și educația; pentru a-l individualiza în raport cu cel din „sursă externă”) este antrenat continuu și timp îndelungat pentru a face față unor situații dintre cele mai dificile. În vederea asigurării, și astfel, a capabilităților și aptitudinilor necesare pentru a lupta corespunzător împotriva oricărui potențial inamic, al țării și al poporului său. Că, de urmare, se va manifesta sau nu într-un eventual teatru de operații, asta este o altă problemă, căci militarul român nu se antrenează pentru a fi introdus în vreun război (cum, din nefericire, există tendința actuală), ci pentru a-și apăra patria în caz de agresiune și pentru menținerea păcii. O paradigmă complet diferită față de doctrina acelor care, înadins, urmăresc doar scopuri agresive și de cotropire, chiar dacă își ascund interesele sub paravanul apărării nu știu căror drepturi fundamentale.

 

Dar, pentru a înțelege ce reprezintă, cu adevărat, militarul în viața societății românești, aducem în sprijinul nostru considerația unei soții de militar (știut fiind că soțiile și copiii resimt cel mai pregnant reversul medaliei). Mai exact, răspunsul la întrebarea copilului său, care, foarte bine, poate fi și fiul nostru, al tuturor celorlalți (cu câteva insignifiante intervenții, față de cele transmise din partea unui camarad de generație, cu funcții în eșaloanele superioare):

 

- Mamă ce este un militar?

 

- Este acel om - dragul mamii - care nu are program de lucru; este cel care nu are Crăciun, nu are Paște, nu are Revelion, care nu-și petrece zilele de naștere și nici sărbătorile, care nu are nici vară, nici iarnă, care nu îi îmbrățișează pe cei dragi, în momentele dificile.

 

Pentru el toate zilele sunt la fel. Este precum Drapelul Național: se spală cu ploaia și se usucă cu soarele, este acela care nu vă vede crescând și nu vede trecerea anilor voștri. Este cel care are prieten întunericul nopții, stelele cu care împărtășește problemele sale și, în nopțile cele reci, gândurile sale. Este acela care nu răspunde familiei sale, pentru că trebuie să se ocupe de familiile altora, este acela care doarme mai puțin decât ceilalți în cursul vieții sale și știe că va muri înaintea altora, cu puțini, dar adevărați prieteni. Este cel care se emoționează pentru un gând, pentru o frază, dar nu va arăta acest lucru, deoarece ceea ce exprimă el la exterior, este îmbărbătarea pentru alții. Este cel care arată tuturor fotografia voastră și spune mândru: aceștia sunt copiii mei. Și, când nimeni nu-l vede, se gândește la voi, îmbrățișează niște fotografii și plânge. Iată de ce vom petrece această zi singuri, dar mândri pentru că tatăl vostru este militar”.

 

Un scurt laudativ, în cunoștință de cauză și de sinceră trăire, pentru că ilustrează cel mai potrivit o stare de lucruri, atât de străină și, tocmai de aceea, atât de ignorată de către majoritate.

 

Iar, cu această succintă punere în temă, să pătrundem discret în interiorul unei mulțimi, care a constituit nucleul mitingului organizat de Ziua Armatei Române, în plin centru, în Piața Victoriei, în fața sediului de unde o parte dintre guvernați urmăreau cu îngrijorare ori, poate, cu indiferență, frământarea unor categorii sociale (alături de militari și pensionari din alte sectoare de activitate, la fel de solidari în nedreptatea, la care sunt supuși). O masă pestriță, cu sau fără însemne, cu sau fără placarde, dar la fel de hotărâtă în revendicarea unor drepturi, pe care mai toate guvernele din perioada, așa-zisă, postdecembristă, le-au neglijat, nepermis de mult.

 

Cum s-a ajuns la o asemenea situație deplorabilă, greu de anticipat; căci, atitudinea celor parveniți de după ’89 a depășit orice înțelegere. Și, cum este la îndemâna majorității să constate, în ceea ce ne privește ne axăm pe ce cunoaștem (pentru că de „stăpânit” nu mai este cazul) cel mai bine: degradarea intervenită în domeniul sistemului militar, care a culminat cu scoaterea militarilor în stradă (fapt de excepție, nemaiînregistrat vreodată de istoria poporului român). În fapt, militarii în rezervă și în retragere, ca și toți cei asemenea lor, nu doresc avantaje în plus, ci actualizarea - așa cum prevedere legea - a soldei de grad și de funcție, corespunzător cu creșterile aplicate militarilor activi, în scopul eliminării acelor discrepanțe între cei care ies la pensii. Nimic în plus și nimic în dauna plafonului, de care beneficiază pensionarii civili.

 

Nu ură față de guvernanți ori politicieni resimțim noi, pentru că nouă, militarilor, acest sentiment ne este complet străin, atunci când este vorba de conaționali; ci, acea stranie senzație de mâhnire, pe care o resimți adânc în suflet, când ești înjosit în demnitatea personală, când așteptările îți sunt terfelite de niște indivizi, care habar n-au ce presupune o privațiune și tocmai de aceea se grăbesc să ne binecuvânteze cu nemeritate etichetări.

 

Să sperăm, că starea normală se va instala odată pentru totdeauna, nu neapărat pentru că militarii noștri merită, ci pentru că țara noastră, țara aceasta – cooptată în atâtea alianțe - merită să i se aducă un prinos de recunoștință. Să sperăm că, măcar acum, guvernanții și politicienii de la toate partidele, se vor dovedi prietenoși cu cei pe care se vor baza în caz de pericol la adresa integrității teritoriale a României, a păcii și a liniștii generale.

 

În ce ne privește însă, avem serioase rețineri, pentru că, așa cum ne încredința unul dintre cei mai mari diplomați ai lumii, Nicolae Titulescu: „Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici”. Iar, realitatea românească i-a confirmat, în repetate rânduri, afirmațiile.

 

Doamne ocrotește-i pe români și binecuvântează armata țării!