Djuvara şi alţi Boia,
raşi în DISCURSUL INTEGRAL al academicianului Ioan Aurel Pop de la Congresul
Istoricilor Români desfăşurat la UBB Cluj Napoca
Rectorul UBB Ioan Aurel Pop si acad
Dan Berindei la Congesul National al Istoricilor Romani 2016 Cluj Napoca
Discursul
rectorului Universităţii Babeș-Bolyai, academicianul Ioan Aurel Pop, intitulat
“Meseria de istoric la începutul mileniului al treilea”, a fost rostit joi, în
deschiderea primului Congres Național al Istoricilor Români, la care participă
peste 500 de persoane — 450 de istorici din România, Republica Moldova,
Ungaria, Serbia, Italia, Austria, Germania, Franța, Israel și Canada, precum și
publicul interesat.
Congresul
National a Istoricilor Romani Cluj Napoca - Foto Ioan Aurel Pop
Prima ediție
a congresului, care este cea mai mare manifestare științifică din domeniul
istoriei din România din ultimii 36 de ani, este organizată Universitatea
Babeș-Bolyai, în colaborare cu Academia Română și Comitetul Național al
Istoricilor din România, informează Agerpres. Evenimentul marchează și
împlinirea a 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial pentru
eliberarea Transilvaniei și se va încheia în 28 august. Iată întregul său
discurs, necenzurat, respectiv citat parţial şi titrat drept “şocant” de către
tabăra soroşistă a presei de limbă română:
Meseria de istoric la
începutul mileniului al treilea
Ioan Aurel Pop
Istoria sau
științele istorice – cum se denumesc de către specialiști domeniile complexe și
variate ale cercetării trecutului omenesc – se află într-un moment de mare
cumpănă, ca și întreaga societate contemporană. Viața oamenilor care au trăit
în trecut este considerată de către înțelepți memoria colectivă a comunității
pământești. Cu alte cuvinte, de-a lungul timpului, s-au adunat fapte,
întâmplări, evenimente, procese etc., care se constituie în zestrea omenirii,
în patrimoniul societății, într-un adevărat tezaur de viață. Noi suntem oameni
și – ca să parafrazez un dicton latin – nimic din ceea ce este omenesc nu
trebuie să ne fie străin. Dacă lăsăm să ne scape o parte din esența umană, ne
expunem unor riscuri greu de evaluat. Datorită acestei convingeri, diferitele
comunități umane, începând cu sumerienii și egiptenii cei vechi, au cultivat
cunoașterea trecutului prin intermediul specialiștilor, elaborând reguli
speciale pentru aceasta. A fost o vreme când istoria era poveste și poezie,
spusă și cântată pe muzică de către aezi, care cultivau arta de a reînvia
frumos și armonios lumile de odinioară. Ulterior, istoria a devenit „anchetă” sau
„cercetare”, făcută prin diferite metode de investigație, cu scopul
descoperirii adevărului din trecut. Firește, s-a aflat curând că lumile
revolute nu mai puteau fi reînviate întocmai, orice am fi făcut noi, oamenii.
Marele istoric român și filosof al istoriei Alexandru D. Xenopol împărțea
domeniile cunoașterii în „științe de repetiție” și „științe de succesiune”. Din
prima categorie făceau parte ceea ce noi numim științe exacte și experimentale,
iar din a doua istoria, adică viața de demult. În vreme ce în primele domenii,
realitățile se prezintă ca imuabile și eterne, în „științele de succesiune”
pare că „totul curge” și nimic nu mai rămâne cum a fost. Marele istoric
transilvănean al secolului trecut David Prodan vorbea despre „științe de
revelație” și „științe de acumulare”, istoria fiind plasată în a doua
categorie, ea presupunând muncă asiduă și intensă în arhive și biblioteci, pe
șantiere arheologice, în muzee și conducând la rezultate nu imediat, ci după
mulți ani.
Chiar și
așa, cu gradul ridicat de relativism asumat, cercetarea trecutului a ajuns, cam
de la Renaștere încoace și mai ales în ultimele două secole, un domeniu de
cunoaștere dotat cu metode precise de investigare, cu reguli de operare
cunoscute și verificate, atât cât poate fi preciziunea aplicată în disciplinele
socio-umane. Se admite că adevărul absolut al lumilor trecute este imposibil de
cunoscut de către noi, oamenii, cărora nu ne rămân decât urme disparate și
subiective (cel mai adesea) ale întâmplărilor de odinioară. Prin urmare, istoricul
nu poate reînvia lumea revolută pe care o studiază, dar se poate apropia de ea
cât mai mult, o poate reconstitui cât mai aproape de ceea ce a fost, dacă
respectă „regulile jocului”, verificate de secole și de generații întregi de
specialiști.
Noi numim
printr-o convenție viața oamenilor de odinioară trecut. De fapt, trecutul a
fost, pentru cei care l-au trăit, viață intensă prezentă. Până la urmă, toată
viața oamenilor devine trecut, orice am face noi și oricum am încerca să ocolim
acest curs. Prezentul durează o clipă și apoi devine trecut, viitorul este
mereu incert, dar ajunge și el prezent și apoi trecut, astfel încât,
iremediabil și reversibil, dimensiunea cea mai lungă și mai certă la care avem
acces (limitat, e drept) este trecutul. Ca urmare, dragostea pentru trecut
înseamnă dragoste de viață, iar cunoașterea trecutului este cunoașterea vieții.
Aceasta nu înseamnă deloc – cum observa demult o Doamnă a spiritului universal,
Marguerite Yourcenar – că trecutul este o vârstă de aur. Nu, fiind viață,
trecutul poate să fie frumos și sublim, urât și rușinos sau, pur și simplu,
oarecare. A-l cunoaște este o necesitate, iar a-l ignora poate deveni o
catastrofă.
Din păcate,
trendul contemporan este de ignorare a trecutului omenirii, a experienței de
viață a comunităților, mai ales a celor naționale. Motivele sunt multe, de la
graba planetei de a se autodistruge prin poluare, dezechilibre, catastrofe
naturale etc. până globalizarea prost înțeleasă și de la ideea că memoria este
inutilă până la superficialitate, ignoranță, trivialitate, violență, toate
cultivate de forțe mult mai puternice decât ne putem noi închipui. Astăzi de
tinde înlocuirea din sistemul de educație primară și secundară a disciplinelor
școlare consacrate și care și-au dat măsura valorii lor în societate (istorie,
geografie, botanică, zoologie, anatomie, limbi clasice etc.) prin conținuturi
(necesare, fără îndoială) botezate „discipline școlare” („educație pentru
drepturile copilului”, „educație antreprenorială”, „educație sexuală”, „educație
rutieră”, „educație juridică” etc.). Toate aceste teme din a doua categorie
sunt subiecte de cunoaștere de neînlocuit în lumea contemporană, dar ele nu
sunt discipline care să trebuiască apreciate de sine stătător și finalizate
prin medii școlare! Sau ar putea să fie, la rigoare, dar nu prin eliminarea
celorlalte! Învățând istorie, elevul află despre lumi și compară, face
cunoștință cu primele legi, constituții, culte religioase, află ce sunt
stilurile arhitectonice, deosebește o simfonie de un concert, distinge valorile
antice, medievale, moderne, află cum s-au purtat războaie în numele dragostei,
al credinței și al bisericii, al libertății, egalității și democrației etc.,
poate prețui dialogul și informarea, poate evalua răsturnarea ordinii nedrepte
dintr-o societate etc. Istoria, ca și alte discipline „învechite” promovau, pe
lângă fapte, valori morale, artistice, umane, idei fundamentale generale,
strategii de viață; noile „discipline” propuse răspândesc metode și tehnici
limitate, cunoștințe de nișă, care se pot învăța de către un om cu inteligență
medie în timpul liber sau în cadrul orelor de dirigenție sau prin prisma
dexterităților școlare.
Rezultatul
acestor demersuri insistente din ultima vreme este crearea de mecanisme umane,
de roboți, de marionete ușor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace.
Oamenii lipsiți de cultură generală și de orizont artistic, oamenii capabili să
rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare
și să ia decizii în cunoștință de cauză alcătuiesc generația „Google”,
generația „Facebook”, generația „SMS” sau toate la un loc! Sunt oameni, în
general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri controlate de
o elită malefică. Elita clasică a acestei lumi pare abulică, amețită, adormită,
fără nerv și fără voință. Aici nu este vorba despre conflictul dintre
generații, nici despre mitul vârstei de aur, nici despre nostalgia tinereții,
ci de realism. Am fost avertizați demult că „somnul rațiunii naște
monștri”.(subl.EFG) Nu demult, am văzut ciocane distrugând statui mesopotamiene
sau bombe nimicind Palmyra! Ar fi bine să veghem cu toții ca toate admirabilele
descoperiri și invenții ale lumii contemporane să servească omului creativ și
creator, omului cercetător și omului moral, nu omului-robot, distorsionat și
manipulat.
Deprecierea
istoriei ca disciplină s-a datorat în România unor cauze speciale, cum ar fi
derapajele din timpul regimului comunist (când trecutul a fost parțial
falsificat, glorificat, alb și imaculat etc.), exceselor naționaliste și
protocroniste, denigrării românilor și trecutului lor după 1989 etc. După Al
Doilea Război Mondial, noi, românii, am trecut printr-o etapă proletcultistă și
internaționalistă (când „lumina venea de la Răsărit” și trecutul nostru nu reprezenta
nimic), până prin 1960-1965; prin una mai echilibrată, de recuperare a unor
valori naționale, până prin 1975; prin una naționalist-comunistă, până în 1989
și prin una de marasm și incertitudine, de dezorientare și paradox, în ultimul
sfert de secol. Pe de o parte, suntem atenționați de unii că istoria noastră
începe la Tărtăria, la Cucuteni și la Gumelnița, românii fiind cel mai vechi și
mai glorios popor din Europa, că suntem daci curați, de la care romanii ar fi
învățat latinește; pe de alta, ni se spune de către alții că nu am fost
capabili de nimic de-a lungul vremii, că am fost o masă amorfă, că nu avem
valori competitive, că toți istoricii noștri au cultivat nu realități, ci
mituri naționaliste rușinoase, că nu suntem nici măcar români, că nu avem în
trecut momente referință, că marile personalități ne sunt toate mici, că
Eminescu a fost xenofob, iar Coșbuc minor, că Ziua Națională este o eroare etc.
Nu este de mirare că, mișcându-ne în acest cadru, am ajuns cu istoria noastră
de ocară, că disciplina este pusă sub semnul întrebării, iar slujitorii săi
blamați. (subl.EFG)
Pentru
remedierea răului, până se mai poate, trebuie, între altele, ca istoria să
rămână o formă de cunoaștere apreciată, respectată și prețuită și, în primul
rând, studiată. De aceea, istoria trebuie să aibă, ca disciplină școlară, la
toate clasele și profilurile, cel puțin câte două ore pe săptămână. Cei care
sunt datori să facă cercetarea trecutului sunt istoricii, singurii care au
capacitatea să ajungă la izvoare, să extragă din ele adevărul (parțial) și să-l
explice publicului. Amatorii de istorie – ingineri, medici, artiști etc. – să
fie liberi să se pronunțe despre trecut, să scrie despre trecut, dar să-și
recunoască amatorismul, să precizeze caracterul de eseu, de povestire, de
impresie al produselor lor. Nici eu, ca istoric, dacă scriu despre medicină sau
despre chimie, nu mă pot da drept medic ori chimist! Credibilitatea unui
domeniu o asigură exclusiv specialiștii, cei care au fost pregătiți anume să
studieze acel domeniu. Și nici dintre specialiști, un contemporaneist nu e bine
să se pronunțe științific despre antichitate sau epoca medievală, după cum un
medic orelist nu poate lucra la ortopedie, nici un anestezist nu va fi lăsat să
opereze.
Menirea
acestui congres (Congresul Istoricilor
Romani, Cluj Napoca, Universitatea Babes Bolyai, 25-28 august 2016 – N. Red.)
este, între altele, sà contribuie la reașezare pe baze sigure a prestigiului
istoriei ca formă de cunoaștere a vieții omenirii și poporului român, de
revigorare a cercetării științifice în domeniu, de reconsiderare a statutului
istoricului în societate și de asigurare a statutului de disciplină școlară a
istoriei, la toate clasele profilurile, în acord cu importanța cunoașterii
istorice. Prin aceasta, nu dorim decât să reconferim ființelor și comunităților
umane demnitatea, capacitatea de alegere și de judecată, discernământul și
creativitatea, spre revigorarea idealurilor care au făcut posibilă lumea și
care se bazează pe cunoaștere și pe cunoștințe, pe comparație și pe credință,
pe dialog, pe dreptate și adevăr, toate acestea subsumate binelui individual și
general. Un mare istoric francez, devenit martir – Marc Bloch – făcea în prima
jumătate a secolului al XX-lea apologia pentru istorie și elogiul meseriei de
istoric și a plătit cu viața pentru convingerile sale, pentru apărarea
valorilor umanității. Nu mai dorim să plătim cu viața pentru a asigura
perpetuarea valorilor umane, a marilor creații ale omenirii.
Științele
istorice cultivă toate aceste valori, ceea ce înseamnă că ele cultivă viața
omului și a comunităților umane, trăită în cunoștință de cauză, întru demnitate
și onoare.
Ioan Aurel
Pop via
http://www.amosnews.ro/
meseria-de-istoric-la- inceputul-mileniului-al- treilea-2016-08-24
Îşi permit
să-l judece şi eticheteze nişte jeguri agramate, în slujba celui mai jegos
produs iudeo-khazar - Soros - în numele sloganului în vogă: POLITICAL
CORRECTNESS ?!
Pentru cei care încă nu ştiu ce
înseamnă iată în original:
Dacă nu vă descurcaţi cu traducerea,
contactaţi-mă.
Sursa: Prof.
Valentina Lupu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu