VIiața
ca farsă
Grid
Modorcea, Dr. în arte
31
Octombrie 2021
În sfârșit, în avalanșa de producții
americane, reluate de posturile TV la disperare, din lipsă de suport pentru
premiere, a fost difuzat și un film rusesc, un film de artă, desigur:
„Jucătorii de cărți” (2007), în regia lui Pavel Ciuhrai, fiul faimosului
Grigori Ciuhrai, autorul filmelor de referință „Al 41-lea” și „Balada
soldatului”. „Jucătorii de cărți” este o comedie, o ecranizare după piesa cu
același nume de Gogol! Gogol, un autor fără de asemănare. Simbol al satirei
parabolice. „Jucătorii de cărți” seamănă până la un punct cu „Revizorul”.
Aceeași idee a substituirii, a înșelăciunii, a falsei identități. Dar pe
invers. În „Revizorul”, Hlestakov pune la cale o mare farsă și înșeală
notabilitățile unui orășel de provincie, dându-se drept inspector, revizor, pe
când aici, în „Jucătorii de cărți”, trei cartofori ruși, trișori inveterați, îi
aplică o mare farsă lui Luchino Forza, un nobil italian, cartofor de profesie, care,
în pericol de a-și pierde toate bunurile, amenințat cu închisoarea dacă nu-și
plătește de urgență creditorii, pleacă în Rusia, văzută ca o țară a jocului de
cărți, unde speră să câștige banii de care avea nevoie.
Trage la un han într-un orășel de provincie
și începe să pândească viitorii clienți, pe care să-i înșele. Îl vedem
nerăbdător, măsluind doar cărțile, învățându-i pe valeții hanului să facă așa
cum le cere el. Evident, într-o seară, apare la han cei trei cartofori ruși,
care intră în joc cu el. El câștigă continuu, fiindcă pachetele cu cărți erau
măsluite de el și aduse de un valet plătit. Dar unul dintre cartoforii ruși îi
depistează o carte ascunsă în mânecă și îl demască. Luchino se aștepta la o
reacție violentă din partea celor trei ruși, dar aceștia îl recunosc drept un
as în materie de escrocherie și îi spun că ar vrea să se asocieze cu el, să
prindă în plasă alți amatori de cărți și să împartă câștigul. Luchino acceptă
și toți patru încep vânătoarea de clienți pe care să-i înșele.
Ei se bazează pe slăbiciunea rușilor
pentru jocul de cărți. Sigur, cel mai potrivit ar fi un general, cu o casă
frumoasă, dar nu-l găsesc decât pe un subordonat al lui, pe nume Glov, dornic
de cărți, dar grăbit să plece din localitate. Le spune însă că îl lasă aici pe
fiul său, pe Sașa, cu o ipotecă a moșiei, în valoare de 200 de mii de ruble.
Cartoforii îl descoperă pe acest fecior de bani gata la un bordel, îl iau, îl
ademenesc să joace cărți, Sașa pierde tot, dar nu are bani, și le dă un cec cu
valoarea ipotecii. Bani pe care urma să-i scoată de la bancă. Apare deodată un
funcționar al băncii, spune că îi ajută, dar vrea ciubuc, fiindcă toți fac așa,
de la cel mai mare la cel mai mic. Foarte bine, îl vor plăti, numai să
grăbească treaba. Dar tocmai atunci cartoforii ruși primesc o depeșă de la
Nijni, o localitate învecinată, unde trebuie să plece de urgență, fiindcă acolo
e un mare chilipir de a înșela alți bogătași. Ce-i de făcut?, fiindcă de aici
urmează să încaseze 200 de mii de ruble, câte 50 de mii de fiecare. Și atunci
au ideea ca Luchino să le dea tot ce a câștigat el, 80 de mii de ruble, în
schimbul documentelor de la bancă. Luchino le dă banii și e fericit că a reușit
așa o afacere, cu 80 de mii să câștige 200 de mii.
Norocul lui se sparge însă când Sașa,
tânărul care le-a dat cecul de la bancă, îi spune că este fals, așa cum falși
au fost și tatăl lui, Glov, și funcționarul de la bancă, ba chiar și el e fals,
are altă identitate, e un fost nobil, care a ajuns în neagra mizerie, nevoit să
trăiască din înșelăciune. Așadar, cei trei cartofori au înscenat toată această
afacere, l-au prins pe Luchino Forza precum o muscă în plasa unui păianjen,
dovedind că rușii sunt superiori europenilor la înșelăciuni. Este mereu făcută
o paralelă contrastantă între natura rusului și a europeanului.
Toată acestă farsă însă este jucată ca
fiind realitatea însăși. Cei trei cartofori ruși nu se trădează prin nimic că
ar fi pus la cale un scenariu atât de diabolic, iar instrumentele lui, cei din
preajmă, joacă la fel de bine, ca dresați, nu se trădează prin nimic. Farsa
este atât de perfectă încât ea a devenit realitatea însăși, se substituie
vieții. Oamenii nu mai trăiesc în realitate, ci în farsa ei. Viața nu mai este
interesantă așa cum e, dimpotrivă, este insuportabilă, ceea ce este de suportat
și de admirat este farsa ei.
Așa cum și în ziua de azi, nu mai contează
care este natura virusului, cauza pandemiei, realitatea adevărată a flagelului,
contează numai farsa care a fost generată, marea cacealma a vaccinării garantate,
o iluzie bine mascată, dovadă că jucătorii de vaccin au anunțat acum că au
inventat 10 pastile, care, înghițite, vătuiesc mai bine tencuiala vaccinării,
așa că ospățul continuă cu alte stimulente medicamentoase. Este o mare farsă,
regizată de globaliști și tehnocrați, care au câștigat deja 3-4 trilioane de
dolari din afacerea asta. Ei regizează un fals război între vaccinați și
nevaccinați, care nu-și dau seama că sunt cobai.
Se formează încet, dar sigur, o nouă
realitate, o întreagă rețea paralelă de constrângeri. Deja oamenii au devenit
dependenți de ele, nu mai poți să-i scoți din acest păienjeniș care s-a creat
și care a generat soluții colaterale, diversiuni de supraviețuire. Libertățile
pe care omenirea le-a câștigat până acum, vor fi cu greu redobândite. Nu văd
cum se va ajunge la normalitatea pierdută. Guvernele au fost fraierite. Nu
există o coaliție între ele, să se ia atitudine. Va fi o lungă tragedie, nu o
comedie. Pandemia este o invenție, o farsă mânuită de jucătorii din spatele
marii afaceri. Nu mai contează focarul, este chiar uitat, contează tot ceea ce
a declanșat el, toată această babilonie, care nu mai este Viața, ci o iluzie a
vieții și a istoriei.
De câte ori văd un film rusesc, primul
cuvânt care îmi vine în minte este viața. Cum știu rușii să transmită iluzia
vieții, nu mai există nație pe pământ. Poate doar italienii să-i mai concureze.
Toate celelalte cinematografii sunt supuse regelui, filmului american,
clișeelor lui. Dar rușii nu au egal, la ei există un tumult incredibil, iar
Gogol este maestrul acestui fenomen, el știe să învie din nimic toate
lucrurile. Nimic mai potrivit pentru a defini viața decât comedia, decât farsa,
decât satira. Care presupun o exagerare a faptelor și a personajelor. Însă
totul este așa de bine făcut și spus încât iubești această farsă, personajele
ridicole devin simpatice, înșelătoria un atuu al istețimii, al superiorității
ființei umane.
În film există tot tacâmul rusesc, adică
jucătorii de cărți sunt înconjurați de întreaga faună a societății, totul e
pitoresc, cu specificul național inconfundabil, toate categoriile sociale
posibile își dau concursul, toți se învârt în jurul marilor jucători, știu că
sunt cartofori, dar violenți și nu au curajul să-i înfrunte. Jucătorii fac
legea în oraș. Escrocii sunt admirați, aplaudați, luați ca reper. Și în timp ce
ei joacă, valeții le aduc băuturi și gustări, iar alături, o trupă de țigani le
cântă din vioară, iar o țigăncușă frumoasă dansează cu foc, le stârnește
poftele trupești.
Golul imens de moralitate este umplut cu o
poftă nebună de viață, de joc, de chilipir, de entuziasm al înșelăciunii. Vodka
le dă rușilor o stare de delir, sunt mereu antrenați în planul lor diabolic de
a înșela, de a câștiga repede bani nemunciți. Este un iureș nebun. O adevărată
sarabandă această lăcomie a câștigului, a prădăciunii. Arta lui Gogol constă în
genialitatea cu care știe să definească omul rus, în cunoașterea oamenilor, a
caracterului uman. Personajele sunt perfect definite prin anumite ticuri de
limbaj, fapt care dovedește o profundă cunoaștere a societății ruse din timpul
său. Puterea rușilor de a se autodefini mereu prin raportare la „europeni”,
este o lecție de a defini Rusia. Falimentul societății nu este descris ca la
Shakespeare sau Eminescu, prin fatalism, ci printr-un optimism feroce. Și
prăbușirea este jucată cu entuziasm.
Jucătorii ruși pleacă fericiți cu o
trăsură din urbea în care au realizat marea farsă, o lasă în urmă, pleacă spre
altă localitatea să-și pună în aplicare trucurile, în timp de Luchino Forza se
află într-o baltă cu noroi, după ce descoperă adevărul din gura falsului fiu de
fals moșier. E farsa Înșelătorului înșelat. Și, la unison, țiganii tot cântă
aceeași manea, iar puradeii lor joacă de mama focului. În afara lor, nimeni nu
mai are identitate, e o lume falsă, a unei fericiri confecționate. Dar viața e
mai presus de orice. Nu contează fondul, că totul este un faliment social, ci
felul cum este trăit acest fond. Și este trăit cu veselie, cu o dragoste de
viață fără egal. E o trăire pătimașă a existenței, care dă senzația de fericire
și libertate fără margini. O mare iluzie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu