Mircea Dorin Istrate - ,,Poezii pentru sâmbăta seara„ -sunt întristat de toate-

 

Mircea Dorin Istrate

,,Poezii pentru sâmbăta seara„

-sunt întristat de toate-

 

 

 

PREVESTIRE

 

Voi, ce azi vă nașteți, dragii mei nepoți,

Vă deplâng de-acuma, vă deplâng pe toți

Că veți fi copiii timpului pierdut,

Și-al copilăriei fără de trecut.

 

Vă v-a-nchide-n case cel nimic ce are,

Frica, deznădejdea, ca puterea care

Fi-va-n tot și-n toate cuibărită-n voi,

Ca să fiți în viață oameni terni și goi.

 

V-ați născut în vremea cea făr de noroc?

Ori  sfârșitul lumii poate-i la soroc?

Orișice ve-ți face, voi, o biată turmă

Fi-veți începutul vremilor din urmă.

 

Cine e de vină? ei, ai voști părinți,

Noi, bunicii voștri, oameni fără minți,

C-am crezut că suntem  peste Dumnezeu,

Împărații lumii, fiecare-un zeu.

 

Am uitat cerescul fie -ne în toate,

Ne-a-ndulcit păcatul  și-am tot dat din coate

Să avem putere, mari averi și bani,

Tot crezând că suntem nemuriți în ani.

 

Și-am uitat c-odată fost-am alungați

Dintr-un Rai în care fost-am împărați,

Și-acum iar noi vrut-am, ca-n acest lumesc,

Rai aici ne facem, nu în cel ceresc.

 

Merităm ne fie greul de pe lume,

Că în noi e răul, prea puține-s bune

Să ne Dai iertarea, și să vrednicim,

Ca la tine Doamne iară să venim.

 

Mai avem o clipă timp de îndreptare,

Să fim iar ce fost-am, doar printr-o schimbare,

Că de nu iar fi-vom  încă o poveste,

Ce-n alt Rai Adamic, mi se descâlcește.

 

 

 

URÂTE  TIMPURI

 

Urâte timpuri, vremi și zile,

Urâtă-i clipa ce-o trăim,

Ne-am dezvățat să mai iubim,

Cu alții buni, cinstiți să fim,

În lungă pace să trăim,

La Domnul nost’ să-i mulțumim,

Că viața ne-a lungit-o-n zile.

 

Suntem de-acuma frunze-n vânt,

Netrebnic neam, plin de păcat,

Ne-am șters din gând  ce-am învățat

De  la strămoși, ce ne-au lăsat

Îndemn, să nu fim de călcat,

Și moartea fie de înfruntat

’Nainte de-a intra-n mormânt

Cu bărbăție și râzând,

Oriunde-am fi, pe-acest pământ.

 

Ei, veșniciții în ceresc

Și în Columne-ngloriate,

Noi, ce umplutu-ne-au păcate

Și cu purtări nerușinate

Visând mereu s-avem de toate

În raiul nostru pământesc,

Suntem nimicuri ce umbresc

Clipitele, care ni-s date.

 

Ajuns-am rău și-nc-om mai fi,

Că n-am știut a ne-ngriji

Să nu uităm ce-au adunat,

Și toate-n vremi câte-au aflat

De la bătrânii buni de sfat,

Ce nouă-n grijă n-i le-au dat

Să le păzim, să le-ngrijim

Și prin purtări să le-nmulțim,

Ca-n vremi și-n timpuri, să răzbim

Așa  cum fost-au ei, curați,

Smeriți, cinstiți, adevărați,

De grija țări-mbărbătați

Și-apoi de moarte înălțați

În raiul cel dumnezeiesc,

Cu ei să împărțim, ceresc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

N-AVEȚI  CAP  DE  JUDECAT?

 

Cum să scrii despre dreptate și cinstita judecată

Când balanța, de o vreme, într-o parte-i înclinată,

Cum să scrii depre iubire când de ură-nconjurat

Vezi tu frate contra frate cum se luptă-ncrâncenat.

 

Cum să mai ridici în slavă cinstea lumii, adevărul,

Când minciuna e în toate și pe ochi îți pune vălul,

Cum să vrei, să pui în suflet drag de neam, de sfânta țară

Când  de-acuma tinerimea mult prea multă e pe-afară.

 

Cum să vrei înțelepciune, când azi-mâine-analfabeții

Vor fi oastea-ntunecată ce ne-or face sensul vieții,

Cum să vrei tu fericire, când hoția-i la putere

Și pe munca ta sărmane, hoțu-și cresc a lor avere.

 

Cum să vrei noroc în viață când uitat-ai de altare,

Când iertarea și-mpăcarea n-au la tine căutare,

Când poteca spre biserici e de-acuma înierbată,

Iar aceea spre-nvățătură, e și ea de mult uitată.

*

E-un blestem pe capul nostru pentr-o ziuă de Crăciun

Când ucis-ați fără milă, om ce vrutu-va trai bun,

Ce v-a scos din sărăcie și v-a dat o țară nouă

Să fiți iar în rândul  lumii în mărire și în fală.

 

O sa-ajungem, n-aveți grijă, iar de unde am pornit,

Sărăntoci și fără carte, slugi cu trai nenorocit

La acea străinătate ce-a putut să ne dezbine

Promițându-ne vedenii, despre cum o fi de bine.

 

N-aveți cap să faceți singuri cuvenita judecată

Ca s-alegeți rău de bine cum făcut-ați altădată?

De-i așa, atunci ce-a soartă, bine dar o meritați,

În nevoi și-n câte rele toată viața să îmi stați.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

ÎNTUNECATA  MINTE

 

Române, al tău suflet de-o vreme se răcește,

Te depărtezi de neamu-ți cu care-ai stat unit,

Iar inima-ți și simțul de-acum ți se slăiește

Și nu mai ești cum fost-ai, un brav, de neoprit.

 

Acum, pentru putere, pe  vorbe mincinoase

Îți vinzi onoare, suflet și tot ce-i bun în tine,

Te-mpăunezi cu titluri mărețe și pompoase,

Dar te golești de toate ce-avutu-le-ai de bine.

 

Îmi ești, ca niciodată, o Iudă trădătoare

Ce-ți vinzi cu ușurință un frate la dușman,

Ești insul  din cea turmă ades negânditoare

Ce-ți risipești voința și forțele în van.

 

Tu nu gândești că țara și neamul di-mpreună

Erau în vremi o stâncă, doar când  am fost uniți?

Când ne-a-nvrăjbit mărirea și jalnica minciună

Vom fi ca frunze toamna, de vânturi risipiți.

 

Acum ești fără minte, o jalnică făptură,

Rușine pentru neamul măreț de altădată,

Slugoi și laș netrebnic, ce te adapi cu ură

Și-i fi o stârpitură, din leu ce-ai fost odată.

 

Străfund de iad îmi meriți neghiob fără de minte

Că nu vezi cum pe lături dușmani avem puhoi,

Ne-or bea dintr-o sorbire, când vremi vor fi venite

Că-n loc să fim în fală, suntem în jug de boi.

 

Păcat de astă țară bogată și frumoasă

Că a-ncăput pe mâna unor români mișei,

Trăim cum ne clădit-am, vieți nenorocoase

Că toți se vor de-acuma, să-mi fie dumnezei.

 

De ăsta ni-i sfârșitul căderi-n scârnăvie

Ne piară-n veci sămânța și numele avut,

Ne fie ștearsă urma de-acuma pe vecie

Și ne prefă Mărite, în pulbere de lut.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ALB  ȘI  NEGRU

 

Ești înțelept, când încă îți dai seama

Cât ești de mic, de șters, neștiutor,

Cum doar privind în jur te-apucă teama,

Când nu știi ce-i prin preajmă, uneori.

 

Îmi ești  viteaz când frica te încearcă

Și nu mai ai nimica de pierdut,

Din tine-atunci puteri mereu se-ncarcă

Și  fapte de erou vei fi făcut.

 

Ești iertător, de rob ai fost vre-odată

Și-ai stat în umilt îndurător,

Atunci vei judeca cu grijă orice faptă

Să nu rămâi dreptății-n veci dator.

 

Vei ști ce e frumosul, când urâtul

Ți-a-negurat viața zi de zi,

Atunci vei ști că-ntotde-auna lutul

Cel păcătos, îmi naște bucurii.

 

Vedeți cum se-mpletește rău cu bine,

Cum judecata-ți schimbă simțul tău,

Cum negrul și cu albul, în rotire

Fac omul iertător, dar și călău.

 

Gândiți-vă c-a voastre toate fapte

Se vor plăti odată undeva

Și ce-ați lăsat în urmă, judecate

Vor fi mereu, de Cineva.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

JELIRE

 

Când simt că vine timpul cel din urmă

Să fiu ca ceilalți umbră de uitare,

Scădeți-mă din marea noastră turmă

Și dați-mi cea iertare, fiecare.

 

Cu Carul Mare duce-mi-ți la groapă

Și-n jug să-mi prindeți Taurii cerești,

Pe-un pod de nuferi trece-oi marea apă

Când mă despart de grijile-omenești.

 

La cap să-mi puneți cruce de mesteacăn,

Iar la picioare-un prun mai îndulcit,

Lăsați mormântul zacă fără lacăt,

De strajă steie-mi timpul la-nvechit.

 

Nu lăcrimați, nu plângeți, nu jeliți,

Că de-acolo nimeni n-o să vie,

M-oi duce-n locul înțesat cu sfinți

Să mă-nsfințesc sămânță de vecie.

 

Să fiu cu ceia duși în nemurire,

Cu-ai mei cei buni cât stelele-s în roi,

C-am înădit a neamului trăire

În huma pîmântească, de la noi.

*

În  loc cu cimbrișor, pe Coasta Mare,

Acolo sus, în streașină de deal,

În țintirimul cu melini-n floare

M-oi veșnici de-apururi, în Ardeal.

 

Mircea Dorin Istrate