Keira
Knightley - „Anna Karenina”
Grid
Modorcea, Dr. în arte
10
Februarie 2022
Cu totul originală, insolită, este
viziunea lui Joe Wright din ecranizarea
romanului „Anna Karenina” de Lev Tolstoi. Filmul este realizat în 2012
și este o producție engleză, cu actori de primă mână: Keira Knightley în Anna
și Jude Law în Karenin, iar Joe Wright este faimos pentru filmul despre
Churchill, cu Gary Oldman, dar mai ales pentru ecranizările „Pride &
Prejudice” (2005) și „Atonement” (2007), în care protagonistă este tot Keira
Knightley. Aceste personalități sunt încununate cu zeci de premii internaționale,
inclusiv cu Oscar. În primul rând trebuie să semnalăm că sceanriul filmului
„Anna Karenina” a fost semnat de către laureatul cu „Oscar”, Tom Stoppard
(„Shakespeare in Love”).
Este a treia colaborare a lui Wright cu
Keira, nominalizată pentru rolul Annei la „Oscar”. Echipa artistică a cuprins
numai oscarioți vestiți ca directorul de imagine Seamus McGarvey („The
Avengers”), și el nominalizat acum la „Oscar”, scenografa nominalizată de trei
ori la „Oscar”, Sarah Greenwood („Sherlock Holmes”), editoarea Melanie Ann
Oliver („Jane Eyre”), compozitorul, laureat și el cu „Oscar”, Dario Marianelli
(„Atonement”), precum și creatoarea de costume Jacqueline Durran, cu premiul
„Oscar” pentru „Anna Karenina”, ca și cu o anterioară nominalizare la Oscar („Pride
& Prejudice”). Filmul a avut patru nominalizări la „Oscar”, cu victoria lui
Durran. Nu mai vorbesc de zeci de alte nominalizări și premii, inclusiv BAFTA,
care este Oscarul englez.
Și ce este uluitor în acest film?
Conflictul dintre Iubire și Viață dă câștig de cauză vieții. Finalul îl
surprinde pe Karenin pe un fotoliu într-un lan de verdeață privind aristocratic
cum se joacă în iarbă copiii săi: Serioja, făcut cu Anna, și Ania, făcută de
Anna și Vronsky (Aaron Taylor-Johnson), amantul ei. Dar Iubirea eternă dintre
Anna și Vronsky este moartă, Anna și-a pus capăt zilelor, Vronsky e departe,
într-o altă relație de iubire, numai Alexei Karenin a rămas, neînduplecat, ca
un ghepard, cu convingerea că iubirea trece, viața rămâne. El a ales viața, i-a
ales pe cei doi copii să-i crească. Și a ales calea bunătății.
În această atitudine se întrupează
concepția lui Tolstoi despre „neîmpotrivirea la rău prin violență”, despre
bunătatea aristocratului și iubirea pentru copii (a avut 12 copii). Anna nu
înțelege că el, Karenin, a iertat-o, l-a iertat și pe Vronsky, se împacă cu ei,
se împacă cu situația, cum ar spune Caragiale, pentru că are în vedere un rezon
superior, faptul că Anna a dat viață unei fetițe minunate. Această viață este
mai de preț decât iubirea Annei pentru el.
Desigur, viața nu se naște fără iubire,
deși sunt cazuri când iubirea se identifică cu sexul, care e mai prețuit decât
iubirea. Conform lui Schopenhauer, mult apreciat de Tolstoi, rostul iubirii
este procreația. E nevoie deci de o acuplare dintre bărbat și femeie ca să se
nască viața. Lumea este ca un tăvălug de iubiri. După ce iureșul iubirii se
consumă, și Anna devine o teroristă, Vronsky o părăsește pentru o altă iubire.
Și el va fi părăsit la rându-i pentru o altă iubire, ca în cântecul „Cine
iubește și lasă”. E un tăvălug fără capăt.
Joe Wright lasă acest tăvălug în urmă și
pune în față viața, pe cei doi copii, Serioja și Ania, și, în același timp,
pruncul abia născut al lui Kitty (Alicia Wikander) și Levin (Domhnall Gleeson),
o poveste de viață care se desfășoară în paralel cu triunghiul morții și al
vieții - Anna-Karenin-Vronsky. Relația în triunghi se termină tragic, dar
Wright nu mai face din Anna o victimă lacrimogenă, ca în celelalte patru
ecranizări anterioare ale romanului, avându-le protagoniste, în ordine, pe
Greta Garbo, Vivien Leigh, Tatiana Samoilova, Sophie Marceau, adică el
demitizează viziunea romantică a sinuciderii din iubire. Până la urmă iubirea
se dovedește o amăgire, fum, ceea ce rămâne în urma ei contează, Serioja și Ania.
Dacă nu ar fi existat nici Ania, chiar că iubirea dintre Anna și Vronsky ar fi
fost o tragedie.
Alt punct supraoriginal din ecranizarea
lui Wright este limbajul cinematografic, cu care a tratat el povestea. Focarul
lui este teatralitatea. Toată intriga labirintică se derulează pe o scenă de
teatru, dar având șansa ca spectacolul să fie văzut nu ca la teatru, ci ca la
cinema, adică din toate unghiurile de vedere, așa cum este transmis un concert
pe Mezzo, când ai senzația că te afli în mijlocul orchestrei. Antologica
secvență când Anna merge la teatru - și momentul este descris genial de
Tolstoi, ca un timbru al înaltei societăți ruse -, este redată în film aproape
mecanic, în stop cadru, cu privirile mulțimii de spectatori spre loja în care
se află Anna. Ea este judecată astfel, fără un cuvânt.
Să nu uităm că Rusia imperială era o scenă
de teatru, puternic influențată de cultura franceză. Și tot decorul gigantesc,
ca un labirint de grinzi și panouri despărțitoare, cu scena ca o tribună a
judecății, ne sugerează că istoria este o farsă, o înscenare. Totul este extrem
de teatral, ca și nebunia Annei, când devine suspicioasă și îl controlează la
sânge pe Vronsky, care vrea să-și ia lumea în cap. Autocontrolul introspectiv
al Annei nu poate fi recăpătat nici cu morfină. Este puternic dramatizat
momentul care anunță sinuciderea, prin laitmotivul roții de tren, ca un flash,
în acțiune.
Și finalul, cu Karenin în câmpul de
verdeață, se termină având un decor care prezintă ca fundal un ecran alb. Ca și
cum Karenin așteaptă să i se proiecteze un film pe acel ecran luminiscent. Ce
film? Nu știe. Nu știm. Poate chiar filmul „Anna Karenina”.
https://www.art-emis.ro/cronica-de-arta/keira-knightley-anna-karenina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu