De la calul troian la internet 5

VLADIMIR VOLKOFF
TRATAT DE DEZINFORMARE

CAPITOLUL V

ZILELE RADIOULUI

Inventarea radioului nu a adus cu sine noi procedee de dez-informare, dar a servit mult în perioada marcata de ascensiunea national-socialismului şi de al Doilea Război Mondialf de fapt, radioul - sau telefonul fără fir, cum i se spunea pe atunci - reuneşte avantajele relaţiei gură-ureche cu cele ale tiparului.

Această epocă a fost dominată de două personaje care, de altfel, au sfârşit prin a purta un adevărat duel, prin intercalarea dezinformării.

Goebbels

Goebbels, mare tribun al viului grai şi abil utilizator al radioului, nu a fost un dezinformator în sensul exact al cuvântului, ci un propagandist care folosea minciuna într-un mod atât de constant şi de cinic, încât ne permitem să ni-l însuşim aici.

„Micul doctor”, căruia i se atribuie expresia „O minciună repetată de o mie de ori rămâne minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”, a mai spus: „Propaganda nu are nimic în comun cu adevărul” şi pretindea că putea „să se joace cu sufletul poporului la fel cum se cântă la pian”. Programul său consta în „a dezlănţui pasiuni vulcanice, a provoca explozii de furie, a pune în mişcare masele ome-neşti, a organiza ura şi disperarea cu un calcul rece”, iar pentru a-şi defini doctrina, nu-şi menaja cuvintele: „Propaganda bună este aceea care duce la succes, iar propaganda^ rea e aceea care-şi ratează scopul, oricât ar fi de inteligentă, căci propaganda nu are misiunea de a fi inteligentă, ci de a asigura succesul (...). Prin urmare, nimeni nu poate spune: propaganda dumneavoastră este prea brutală, prea vulgară (...). Dacă cineva zice «Propaganda dumneavoastră nu are ţinută morală», e inutil să mai discut serios cu el.” Este foarte posibil ca Goebbels însuşi să nu fi crezut în nici una dintre ideile naţional-socialiste pe care le profesa. Puţin conta pentru el conţinutul teoriei pe care le-o transmitea maselor, nu-l interesa decât adeziunea acestora: „Esenţa propagandei constă în a câştiga fiinţele pentru o idee, într-un mod atât de intim, de viu, încât să sfârşească prin a i se dărui complet şi a nu mai putea să renunţe la ea”.

Lui Goebbels nu-i lipsea nici simţul umorului: a ajuns să determine un subprefect de poliţie să-şi dea demisia, după ce, în toate discursurile sale, îi atribuise prenumele ridicol de „Isidor”,* iar când s-a hotărât să împiedice premiera filmului Nimic nou pe Frontul de Vest, în loc de a organiza o manifestaţie politică, s-a mulţumit să introducă în sală şoareci şi năpârci. De altfel, îşi semna de bună-voie textele cu formula „Goebbels, căpetenia bandiţilor”, pentru că un adversar politic îl insultase cu aceste cuvinte.

Bineînţeles, Ministrul Reichului pentru luminarea poporului şi propagandă - acesta fiind titlul său când naziştii au preluat puterea - nu se mulţumea numai să ţină discursuri, radiodifuzate sau nu. Defilările, drapelele, făcliile şi tobele, salutul hitlerist, strigătele de Sieg-Heil scandate sonor, toată mizanscena de la Niirnberg, îi servea să „dezrădăcineze” individul (în sensul weilian al termenului) şi să facă din el un automat care nu se mai putea lipsi de partid şi devenea capabil ca, în numele lui, să săvârşească toate actele de eroism şi toate atrocităţile.

La apogeul nazismului, Goebbels dispunea de trei sute de ofiţeri şi cinci sute de angajaţi care munceau douăzeci şi patru de ore pe zi la manipularea informaţiei, iar în timpul războiului a creat „companii de propagandă” în care corespondenţii de război îşi satisfăceau stagii de opt zile.

Nu trebuie să uităm că, deşi a inventat şi si-a asumat „războiul total”, Goebbels fusese ostil războiului în sine, considerând, în maniera lui Sun Ţî, că spada nu trebuie să fie scoasă din teacă decât în ultimă instanţă: nu obţinuse el rezultate miraculoase, fără a se trage nici un foc de armă, cu reocuparea Renaniei, restabilirea serviciului militar, revenirea bazinului Sarre, Anschlussul cu Austria, anexarea teritoriului Sudetilor şi Memelului, stabilirea unui protectorat în Cehoslovacia?

Dacă-l asculta, Hitler ar fi putut obţine coridorul din Dantzig pe cale paşnică, rezolvând la fel şi problema coloniilor. Dar zeii au vrut altfel.

Când a sosit Gdtterdămmerung-ul din final, propaganda lui Goebbels a atins niveluri fantastice. A mers până la a pune să se întocmească manuscrise false ale lui Nostradamus, scrise pe pergament şi legate cu piele din secolul al XVT-lea, în care ilustrul mag prezicea victoria „oştirilor ce poartă cruce cu capete încârligate”. A susţinut până la capăt că aveau să obţină această victorie cu ajutorul unei „arme miraculoase” şi, pentru a încheia, a resuscitat mitul oamenilor-lupi, atribuindu-le acest apelativ băieţilor tineri care aveau să acţioneze în spatele liniilor inamice.

Sefton Delmer

în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, britanicii au adus intoxicarea la un înalt grad de perfecţionare, creând un birou intitulat Doublecross („Cruce dublă”; înşelătorie, păcăleală) cu specialitatea de a camufla escadrile de false avioane şi regimente de false tancuri, pentru a înşela inamicul asupra locurilor de debarcare. Dar au făcut mult mai mult decât atât: cu Sefton Delmer şi al său „radio negru”, englezii au practicat cu succes dezinformarea propriu-zisă.

Delmer era conştient că „nişte ştiri atent alese, prezentate abil, formează cea mai subversivă propagandă”. Avea grijă să nu recurgă la minciună decât cu vigilenţă şi parcimonie: „Nu trebuie să minţim decât deliberat, niciodată din întâmplare sau neglijenţă”. Şi îşi rezuma tehnica astfel: „Cea mai simplă şi mai eficace operaţiune «neagr㻓 (cum numea el acţiunile de dezinformare) „este aceea de a scuipa în supa cuiva, strigând «Heil Hitler».”

Delmer emitea în limbile germană sau italiană şi, departe de a face propagandă antinazistă vulgară, transmitea, de exemplu, dându-se drept un post de radio al armatei germane care difuza muzică şi buletine de ştiri „destinate camarazilor noştri din Wehrmacht”. Evident, informaţiile difuzate nu erau de na-tură să-i încurajeze pe respectivii camarazi. De pildă, nelinişteau combatanţii cu privire la soarta soţiilor lor-care ar fi rămas la discreţia comandanţilor nazişti, dacă soldaţii mureau pe câmpul de onoare. Alteori, Delmer se prezenta ca un post de radio republican fascist şi transmitea ştiri menite să-i perturbe pe italieni: afirma că lira avea să fie devalorizată şi că se declanşase goana după bani; cu altă ocazie, Aliaţii au promis o „zonă de graţie” din nordul Italiei pe care aveau să se abţină de a o bombarda şi, nu peste mult, Mussolini a început să-i acuze pe italienii fără conştiinţă care-şi abandonau munca pentru a alerga să se refugieze acolo - la care, Delmer a difuzat din abundentă declaraţia lui Mussolini.

Întrucât Goebbels declarase că avea să le distribuie provizii muncitorilor din uzine, postul de radio al lui Delmer a anunţat că aceste alimente urmau să conţină Pervitin, pentru a le mări productivitatea. Când copiii familiilor bombardate la Hamburg erau evacuaţi spre est, Delmer a lansat zvonul că în lagărele unde aveau să fie primiţi făceau ravagii epidemiile, sub forma următorului anunţ: „Doctorul Conţi, ministrul Sănătăţii Reichului, îi felicită pe medicii-ofiţeri din lagărele de copii (...) pentru devotamentul exemplar cu care au tratat epidemia de difterie care s-a declarat printre copiii din grija lor. Ministrul îşi exprimă speranţa de a-i vedea triumfând asupra tragicei penurii de medicamente, putând reduce astfel rata mortalităţii la o medie de şaizeci de morţi pe săptămână.”

Delmer a transmis muzică interpretată de Marlene Dietrich (care era antinazistă) la postul său de radio pretins nazist, precum şi insulte la adresa Papei, din partea unor aşa-zişi fascişti. Efectul de bumerang a fost atât de puternic încât, după război, Delmer a fost nevoit să publice o carte pentru a dezminţi anumite neadevăruri care emanau de la el şi cărora li se acordase prea multă încredere. Unele nu fuseseră răspândite de „radioul negru”, ci prin alte procedee de dezinformare, şi mai vicioase.

Astfel, Delmer a aruncat din avioane porumbei voiajori morţi, având legate de picioare chestionare ale Aliaţilor, chipurile completate de unii germani influenţi care ar fi avut de gând să trădeze, „astfel încât Gestapo-ul a primit ordin să-i aresteze pe câţiva dintre cei mai importanţi membri ai partidului nazist”.

A aranjat ca nişte polonezi, asasinând un german, să lase urme care indicau că acesta fusese omorât de o mişcare germană de rezistenţă.

A făcut ca în Germania să ajungă o broşură referitoare la „problema creşterii numărului de dezertori”, care îi „invita pe ofiţeri să-şi mărească vigilenţa”.

Cu ajutorul organizaţiilor norvegiene de rezistenţă, a aplicat la Oslo afişe care reprezentau un soldat german greu de recunoscut, despre care se afirma că era căutat pentru un omor. Textul preciza că omul era periculos, deghizat în căpitan Luft-waffe sau în Sonderftihrer al partidului nazist şi că trebuia să fie predat, „viu sau mort”, poliţiei militare. „în Norvegia”, afirmă el, „am avut rezultate excelente, graţie acestui procedeu”.

A pus la punct o etichetă cu instrucţiuni asupra modalităţii de a sabota submarinele. Aceste etichete au fost lipite de luptătorii norvegieni din Rezistenţă pe submarinele germane. „Scopul operaţiunii nu era atât acela de a incita echipajele submarinelor să-şi saboteze propriile nave (...) cât de a nelinişti serviciile germane de informaţii.”

A redactat un manual de instrucţiuni medicale pentru obţinerea concediilor. Scopul urmărit era dublu: să-i încurajeze pe simulanţi şi să-i incite pe medicii germani spre a găsi chiulangii chiar şi acolo unde nu era cazul. Germanii au găsit acest manual atât de abil, încât l-au tradus pentru a-l răspândi în armatele aliate. Efect bumerang.

A publicat o revistă de astrologie intitulată Zenit, care conţinea horoscoape negative pentru principalii conducători ai Reichului şi previziuni lipsite de optimism pentru operaţiunile ce implicau submarine. Unele numere, antedatate, anunţau înfrângerile de la El-Alamein şi Stalingrad.

Cu ajutorul complicilor polonezi, a făcut să apară în presa germană articole aparent patriotice, în care fuseseră strecurate expresii pesimiste. De exemplu, unul dintre acestea celebra a cincizecea aniversare a Amiralului Doenitz în cei mai respectuoşi termeni. Totuşi, textul preciza că, „din cauza unei pierderi de circa treizeci de submarine pe lună, amiralul [şi-a] pierdut o parte din energia şi prospeţimea sa tinerească.”

Nu e de mirare că între Delmer şi Goebbels s-a declanşat un adevărat duel. Este vorba de bonurile germane de raţionalizare a alimentelor. Delmer tipărise bonuri false, cu care RAF. inunda Germania, paraşutându-le. Germanii au observat stratagema, evident, şi au publicat o circulară în care semnalau cele câteva diferenţe dintre cupoanele autentice şi cele false. „Dar aceste deosebiri erau atât de subtile, încât nu se puteau remarca decât cu instrumente speciale şi, bineînţeles, comer-cianţii nu distingeau nimic.” Tipografii germani au schimbat modelul bonurilor. Britanicii le-au copiat la perfecţie. Atunci, pentru a dovedi că falsurile engleze erau stângace şi uşor de detectat, „putându-i băga în închisoare pe cei care le foloseau”, Goebbels a pus să se imprime falsuri ale falsurilor, „într-un mod atât de grosolan, încât contrafacerea devenea vizibilă imediat”.

În toate aceste trucuri, se remarcă folosirea strălucită a transmiţătorilor în materie de dezinformare. Delmer îi viza atât pe chiulangiii medicali, cât pe medici înşişi, nu atât submarinele, cât serviciile de informaţii, îl făcea pe Mussolini să lucreze pentru el şi nu ezita să folosească însuşi Gestapo-ul sau poliţia militară germană, pentru a-şi realiza carambolajele.

De mare artă.