O pace de puţini înţeleasă

O pace de puţini înţeleasă

Departe, în Oraşul Grădinilor, te-am luat de mână,

cu viteza luminii mă simţi, m-aşez lângă tine,

cu gândul te-arunc înainte şi te-aduc înapoi,

te surprind, zâmbind, în spate,

oriunde-ai fi te simt,

parcă e-ntr-o poveste, undeva deasupra plutim,

în stropi de ploaie descompunem realitatea,

spre neuitare, în palmele calde strâng irealul,

încă nu te-acomodezi, suntem mai mult decât trupul,

ştii de ce m-ai întâlnit, în dansul inimilor

amintiri meandre înoată înapoi,

te-ai regăsit acasă, acolo, în inima ta,

în urmă rămân întrebările cine în visul căruia intră.

Ai ceva aparte, o siguranţă nemărginită,

scânteia divină aşezată-n ochi,

o pace de puţini înţeleasă, pacea care din doi

a făcut unul şi-a surpat zidul din mijloc.

Un zbor ne-adie pe buze miresme stranii

de flori sălbatice, amprenta pastelată din alte vieţi.

Prin trecerea dintre lumi, în viteză,

traversez realităţile, citesc timpul

pe coordonatele dinspre viitor spre prezent,

ai ritmul şi curgerea cuvintelor mele,

îndrăgostiţii mor ultimii.

Cu tine numai aşa pot să fiu,

te doresc ca pe aerul pe care-l respir,

viaţa din tine-mi transmite

mângâiere şi-alinare, un tremur aparte,

un ropot de simţuri, o revărsare de senzaţii,

un fluid ce se plimbă agale prin tot corpul.

Mă gândesc la cartea vieţii tale,

m-am cuibărit la tine-n inimă, e ceva asumat.

Încântătoare eşti în sariul

cu flori presate şi frunze sângerii!

Oare cât de tare poate răni frumuseţea?

În aburii dimineţii mă topesc,

te urmăresc cu privirea, te simt aici, încă,

copleşitoare prezenţă, apăsată duioşie.

Reţine gândul, pecete sunt pe inima ta,

într-o zi o să te văd faţă-n faţă şi voi trăi veşnic,

ţine-mă strâns, simte-mi bătăile inimii,

sărută-mă pe pleoape, minunatul meu dar divin!

Ochii mei sunt şi munte, şi inimă,

dorinţa e-un cer deschis în liniştea lacrimilor

din ochii tăi, în adâncul viselor,

în atingerea buzelor, în căldura mâinilor.

Privesc în ochii inimii tale, mă văd limpede,

e ceva liniştitor, acolo eram mereu

chiar dacă n-am înţeles,

căutăm altceva, acum ştiu, erau fricile mele,

m-ai învăţat să-mi ţin echilibrul,

locul tău e-n adâncul meu,

cu tine stau când rămân doar cu mine.

Irina Lucia Mihalca