Valentina Teclici: Sunt ca o pasăre (poeme)

 

Valentina Teclici: Sunt ca o pasăre (poeme)

Lemn de vioară, inima

 

Copacul transcendental

aripă orientată spre cer

deschide al vieţii portal,

reculegere şi patima,

lemn de vioară, inima.

 

Rădăcinile grele

de visuri şi esenţe

primordiale şi ultime,

râvnesc să soarbă din soare

lumini roditoare.

Crengile încărcate

de fructe, larve, humă

se vor purificate

cu lacrimi de lună.

 

Inimă de gheaţă, inimă de jar

lemn de vioară,

mormânt, cruce, altar.

Totu-i mirific

totu-i doar un joc,

înnăscut, repetat,

ştiut pe de rost.

Joc de noroc.

 

Începutul e zbor

sfârşitul e zbor,

lemn de vioară, inima,

copacul transcendental,

umple spaţiul, ca un ascet

între răsărit şi apus, A şi Z.

 

 

Cu ce culoare îţi vei picta alegerea?

 

Pretutindeni, semnele timpului.

Unele, ascunse perle în inima credinţei,

altele, cicatrici aparent vindecate

pe scoarţa sufletului.

Unele, bijuterii ale soarelui,

purtate umil de natură.

Altele, victorii ale minţii,

trimf al aroganţei şi risipei.

 

Pretutindeni sunt noduri marinăreşti

ori noduri gordiene ale încercărilor.

Uneori rochia speranţei e atât de largă

de poate-mbrăca omenirea.

Alteori, pălăria fricii, coroană de gheaţă,

încremeneşte acordurile viorii

şi formele-şi pierd aura.

 

Nicăieri, niciunde, intenţii, cuvinte,

născute ori ucise acum,

în clipa împărăţind conştiinţa.

Vei cânta rapsodia iubirii?

Vei trece mut, lebădă încrustată-n marmură?

Vei fi aripă în stolul visurilor albastre?

Ori frunză cenuşie de renunţări?

Ce vei însemna acum pe pânză?

Cu ce culoare îţi vei picta alegerea?

 

 

Zbor

 

Sunt ca o pasăre,

cu o săgeată-n aripă.

Zborul meu albastru

e cântec, voință,

credință, bucurie, visare.

Colivia mea cu ferestre deschise

e ca un colier la gâtul lunii.

Libertatea e fără preț, fără margini,

nu pot s-o cumpăr, nu pot s-o vând

n-o pot primi sau oferi

e numai o stare de spirit.

Sunt ca o pasăre

cu o sageată-n aripă

dar spiritul meu e liber.

Liber ca sageata pornită din arc.

Liber ca pasărea țintind cerul.

 

 

Cum aş putea…?

 

M-am lăsat strivită sub copitele timpului,

Cal fantastic, galopându-mi viaţa,

Să mă pătrundă clipa, măreaţa,

Cu gheaţa şi jarul nerostit al cuvântului.

 

M-am lăsat întinsă pe-a dorului roată,

Flacără-nvârtind cercul speranţei,

Chemările prinse-n sfera rezonanţei

Lumina dorului de-amurg reflectată.

 

Cum aş putea ecoul dragostei să-l prind

Când se loveşte de-al tăcerii nimb

Să-i dau putere de cascadă-ntr-un sonet,

 

Să clocotesc, să strig vis de poet?

Cum aş putea, în trecătoarea clipă

Să fiu tumult, tăcere, ţărână şi aripă?

——————————

Valentina TECLICI

Napier, Noua Zeelandă

28 ianuarie 2022