Happy
End cu Moartea
Grid
Modorcea, Dr. în arte
17
Noiembrie 2021
Un film foarte apreciat, foarte comentat,
mult aplaudat, deși nu are nici un premiu Oscar, este „Meet Joe Black”
(Întâlnire cu Joe Black -1998), fiindcă îi are protagoniști pe Brad Bitt,
Anthony Hopkins și Claire Forlani, care fac roluri de nota 10. Sigur, unii au
spus că e prea romantic și siropos și, dacă nu ar fi fost acești mari actori,
să dea viață unor himere, filmul nu ar fi avut un asemenea succes.
Desigur, însuși titlul este banal, ca o
povestire de pe Broadway, care nu trădează că este vorba în acest film despre o
temă faustică, de întruparea Morții într-un tânăr frumos, care murise într-un
accident de automobil. Aceasta este ideea, ca în povestea lui Creangă când
Moartea e trimisă pe pământ să curme vieți. Și aici, Lucifer își trimite un sol
să ia vieți. Și solul Morții are un nume de cartier, Joe Black. Iar Joe nu vine
oriunde, ci în casa unui potentat, unui om bogat și influent, proprietar al
unui imperiu multi-media, îndurerat de moartea prematură a soției sale, dar cu
două fete superbe, una fiind căsătorită cu un subordonat al lui. Joe vine să-i
ia viața lui William Parrish („Bill”) în ajunul marii petreceri, când el
sărbătorea 65 de ani de viață. Bill suferise un infarct, nu ar fi ceva
neobișnuit să moară.
Dar pe drumul acestei misiuni, Joe o
întâlnește pe Susan, fiica necăsătorită a lui Bill, de care se îndrăgostește.
Dragostea îi joacă festa și Morții, derutată, care, în final, după ce îl duce
pe Bill în lumea tăcerii, revine printre cei vii, revine să se întâlnească,
normal, cu Susan, care are o replică uluitoare, ca din altă poveste. Ea îi
spune lui Joe: „Aș fi vrut să-l cunoști pe tata”. Dar până la această replică
finală, noi știm că Joe l-a cunoscut pe Bill, noi știm că și Susan știe că cei
doi s-au cunoscut, ba tatăl ei i-a interzis să aibă vreo legătură cu Joe,
fiindcă e periculos, adică toată povestea, toată încărcătura ideatică și
emoțională a filmului parcă n-a existat, când Susan îi spune lui Joe „Aș fi
vrut să-l cunoști pe tata”. Și la fel de uluitor este răspunsul lui: „Și eu”.
Deodată se deschide aici o falie, Susan,
care mereu l-a întrebat pe Joe cine este, aceasta este întrebarea laitmotiv,
cine este Joe, aceasta este și obsesia adversarului lui Bill, Drew, deconspirat
de Joe când îi spune că el este „un agent al Fiscului” și că știe, are dovezi,
ce fraude a făcut, fiindcă două lucruri pe lumea asta te îngroapă, „Moartea și
taxele”, acum, prin replica ei finală, Susan pare să știe cine este Joe. Și că
tot ce a trăit ea, relația cu Joe, iubirea carnală cu el, este din altă lume. Ea
este posesoarea tainei. Știe și ce se va întâmpla cu tatăl ei. Altfel cum de
plânge pe umărul lui la ultima despărțire, după ce dansează cu el?
Și ea înfruntă pericolul, dragostea ei e
mai puternică decât moartea. Toate convorbirile cu Joe sunt tainice, păstrează
o permanentă ambiguitate, misterul planează continuu, nici o clipă Joe nu se
trădează, nu spune Eu sunt Moartea, spune Eu sunt Joe. Dar acum află că Susan a
intuit cine este el cu adevărat. Și misterul feminin este superior, ba magic,
fascinat de original: Ea iubește moartea, ea e îndrăgostită de Moarte, și nu e
de mirare fiindcă Îngerul Morții arată ca Brad Pitt, adică un tânăr frumos,
luciferic, fără vârstă, fără moarte. El este Moartea fără de moarte!
Un asemenea comportament avea să aibă și
Bella din „The Twilight Saga” (2008-2012), care se va îndrăgosti de un vampir,
înfruntându-l, mărturisindu-i că nu-i este frică de el, dimpotrivă, va avea un
copil cu Edward, vampirul, și va dori să capete nemurirea vampirică. O fantezie
nepământească, dar cu mare succes la public, fiindcă dragostea mijlocește acest
fenomen, legătura dintre o muritoare și un vampir.
Și Joe are parte de dragostrea unei
muritoare. Care știe că el este Moartea și se aventurează în această relație
nefirească. Ori tocmai pe Moarte o iubește Susan. Așa cum și el iubește o
pământeancă la fel de frumoasă ca îngerii morții. El își trădează nemurirea
pentru o dragoste pământească. Așa cum îi cere și fata de împărat Luceafărului
eminescian.
Sigur, povestea lui Joe Black este o variantă
jucăușă a mitului faustic. Nici Marlowe, nici Goethe nu s-ar mira dacă ar afla
că Faust se întruchipează într-un tânăr american, care poposește în casa unui
miliardar pentru a-și împlini o misiune firească și de îndrăgostește de fiica
lui, care poate fi comparată cu Margareta. Filmul mondial și american este plin
de numeroase variante faustice. Nu mai departe celebrul „The Devil’s Advocate”
(1997), în regia lui Taylor Hackford, triunghiul faustic fiind interpretat de
Keanu Reeves, Charlize Theron și Al Pacino.
Sigur, sunt diferite nuanțe, diferite actualizări, dar esența este
aceeași, învingerea morții/diavolului prin iubire.
Știința acestui film, „Meet Joe Black”, a
regizorului Martin Brest, autorul faimosului „Scent of a Woman”, și a
scenariștilor Ron Osborn, Jeff Reno și Kevin Wade stă în faptul că ei au evitat
complet clișeele filmului de dragoste american, adică nu precizează nimic,
totul e sugerat. Este un procedeau ideal, fiindcă adevăratul film de artă este
cel care are o poveste bis, adică îi lasă spectatorului posibilitatea să-și
creeze în paralel cu povestea de pe ecran, propria sa poveste. Și în „Parfum de
femeie”, Brest creează suficientă ambiguitate pentru povestea bis.
Replicile dintre Joe și Susan sugerează o
stare, o situație, și noi suntem mereu provocați și tentați să completăm ceea
ce pe ecran doar ni se sugerează. Mereu suntem co-părtași la acțiune, mereu
completăm punctele lăsate în suspans.
Dacă am ști din capul locului cine este Joe, s-ar termina filmul, ar fi
un film de acțiune sau de duzină. Important este ca Susan să nu știe cine este
Joe și să dorească mereu să știe, să afle. Ca atunci când el revine după ce-l
duce pe tatăl ei în noaptea tăcerii, să spună „Aș fi vrut să-l cunoști pe
tata”!
Este aici confirmarea misterului și sugestia
că și pe pământ Moartea poate trăi ca orice muritor. Că și moartea poate fi
muritoare. În Joe se află și omul, și nemuritorul. Iar Susan, la sfârșit, i se
adresează omului, producând această breșă existențială. Și cine a făcut acest
miracol? Dragostea. E o dovadă că iubirea este mai presus decât moartea. Ea îi
dă și Morții puterea de a se întrupa în ceva efemer. Vrem ca dragostea dintre
Joe și Susan să nu moară, să nu dispară odată cu împlinirea misiunii lui Joe.
Iar revenirea lui, și acceptarea unei vieți terestre, alături de Susan, este
adevăratul happy end, care a triumfat mereu la Hollywood în filmele de
dragoste, în filmele romantice, în filmele siropoase. Dar până aici, trebuie să
treci prin meandrele faustice.
https://www.art-emis.ro/cronica-de-arta/happy-end-cu-moartea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu