Mircea Dorin Istrate - GÂNDURI PENTRU PRIMĂVARĂ + ÎNTR-O LUME REA, NEBUNĂ

 

GÂNDURI  PENTRU  PRIMĂVARĂ

 

 

~*~

 

Mai este pân’ la primăvară o vreme lungă, de-ndurat,

De stat cuminți închiși în case, feriți de vântul cel turbat,

De gerul care încă pune flori mari de gheață pe ferești,

Când visul nopții-ncet se suie înspre nălțimile cerești,

Iar fumul sobei în fuioare se despletește spre tării,

Când eu, nimicul lumii ăstei, mă tot întreb, de ce nu vii...

 

Tu, așteptată primăvară, să rennoiești bătrâna lume,

Să pui culori de nestemate în flori ce au frumoase nume,

S-aduci din depărtări cocorii și harnicele rândunici,

Imașu-ntreg tu să mi-l umplii cu mielușeii cei cuminți,

Și codrul să-l trezești la viață cu-a lui mai toate cântătoare,

Iar glia-ntoarsă, aburindă, s-aștepte sărutări de sore.

 

Să mai lăsăm de-acum în urmă un an pe-a vieții noastre cale,

Să mai sperăm că cel ce vine va fi mai bun cu toate-a sale,

Să fii tu iar speranța noastră că poate-acum ne-o fi mai bine,

Și-om fi și noi cu lumea bună, nu ca acum, un fitecine,

Un nume ce va fi renume la viață dacă ne-om trezi,

De nu vom rămânea nimicuri și tot nimicuri vom muri.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

ÎNTR-O  LUME  REA,  NEBUNĂ

 

Pusu-te-am ca o icoană într-o țandără de gând,

Să-mi fii dulcea mea visare și în nopți tot rând la rând,

Să te iau cu drag de mână și plecînd apoi hai-hui,

Să fim iar în tinerețea ce-am trăit-o, și-astăzi nu-i.

*

Mai ții minte cele clipe care le-am împărățit

În cea vreme când a noastre cele inimi s-au iubit?

Și când ne-mbia pădurea cu chemarea ei mieroasă

Și ne-ascundă pentr-o vreme pe sub poala ei umbroasă?

 

Preumblam atunci poiene și beam apă de izvor

Să ne stâmpere iubirea și al inimilor dor,

Slobozi fost-am ca și frunza rămuratelor cărări,

Ce le răscolește vântul care-adie-n înserări.

 

Hai! de unde-i fi prin lume, hai cu mine în trecut,

Să ne pierdem pe coclauri, învrăjiți de un sărut,

Să ne spunem ca odată în muțenii de cuvinte

Vrerea simțurilor noastre, însfințită-n jurăminte.

 

Lasă lumea cea nebună ce îmi vrea înnavuțire,

Tot săracă se va duce când plecava-n veșnicire,

Lasă tot ce pângărește și-al tău simț îl întinează,

Hai să mi te țin de mână, haide dară și visează

 

Și-ai să vezi c-ombrățișare și-apoi dulcele sărut,

Fac tot căt averi îmi strâns-ai, și pe-atâta mult mai mult,

Ele doar mi te ridică înălțândute-n ceresc,

Din cea tină ce te ține, în păcatul cel lumesc.

**

Azi ca ieri și sigur mâine eu te-aștept cu nerăbdare,

Să îmi vii cum mai făcut-ai pe a visului cărare,

Și c-o lacrimă pe geană să ne-ntoarcem înapoi,

În cea lume-n care fost-am pentr-o vreme, doar noi doi.

 

Și-apoi lasă lumea spună tot ce-ar vrea și ce nu vede,

Nu pleca la ea urechea și în dânsa nu te-ncrede,

Lasă-te de simțuri dusă și plăcerilor dedată,

Și ce-n simț atunci trăi-vei, pune-n geana-ți...lăcrimată.

 

***

Când vom fi toți nemurire colo-n lumile de sus,

Când toți cei ce-am fost pe-aicea, toți acolo ne-om fi dus,

Doar atunci eternitatea fi-va lunga cea clipită,

Într-un Rai ce veșnici-va, o iubire infinită.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate