Să
recunoaștem totuși...
Col.
(r) Marin Neacsu
02
Martie 2022
Recunosc cu mâna pe roșu că de când a
început conflictul din Ucraina nu m-am mai uitat la știri. Unii o să spună că
sunt fără inimă, că nu empatizez cu poporul ucrainian greu încercat, că nu mă
impresionează sau revoltă ororile războiului, drama unor oameni nevinovați.
Ba da, empatizez, mă impresionează, mă
revolt, dar nu vreau să mai reacționez
la manipulări și „reportaje” fabricate în laboratoare specializate, care nu
urmăresc interese personale, politice, economice sau de orice altă natură ale
unor „aleși”, pentru că asta urmăresc de fapt cei care au declanșat acest
conflict care, să recunoaștem totuși, nu a început acuma și nici în 2014 și
nici odată cu căderea imperiului bolșevic și nici odată cu căderea Zidului
Berlinului sau a lui Hitler.
Să recunoaștem totuși, dintotdeauna, sub o
formă sau alta, războaiele s-au declanșat nu spontan, ele au fost pregătite din
timp de persoane sau grupuri de persoane care pretinzând că se pregătesc de
apărare, se pregăteau de atac. Așa a
apărut și dictonul latin „Si Vis Pacem,
Para Bellum”. Dar, dacă vrei pace, faci din tunuri pluguri, nu invers.
Să recunoaștem totuși, cel puțin de la 11
septembrie 2001, când „am văzut cu ochii noștri” cum au fost doborâte turnurile
gemene, ca să nu amintesc de alte mici filme „demonstrative” care au apărut și
apar, sau trucuri, de stradă ale unor magicieni de excepție,
industria filmului a evoluat incredibil, vezi holograme care ai jura că sunt
reale, îl vezi în clipuri hazlii pe Trump vorbind o japoneză perfectă sau pe
Iohannis ținând cursuri de fizică
cuantică sau explicând teoria relativității
în fața unor săli arhipline, totul este posibil, totul este
„credibil”. Mai nou, poți vedea și filme
de calculator cu avioane care deși sunt luate drept țintă de sisteme
antiaeriene sofisticare, se încăpățânează să se învârtă, fără a ataca nimic în
raza de acțiune a sistemelor ucigătoare, până când „sistemul învinge” și să
crezi că un pilot nebun și-a propus el să își pună viața la bătaie pariind că
va câștiga. Asta a fost prima întrebare pe care mi-am pus-o când am văzut
clipul, primit pe telefon; „da ăsta de ce nu pleacă și tot stă în bătaia AA?”.
Să recunoaștem totuși, aproape tot ce ni
se prezintă este toxic și nu e vorba doar de ceea ce se întâmplă acuma în
Ucraina, ci despre cam tot ce ne prezintă televiziunile sau ce primim prin
internet, plecând de la știri despre crime violuri sau cazuri de corupție, care
ne umplu de venin, până la știri despre viruși despre care toți știu tot, dar
nimeni nu știe cum au apărut, cine i-a fabricat, cum se înmulțesc, cum atacă,
cum se transformă ei dintr-o formă în alta cu viteza luminii, exact când tocmai apăruse un vaccin care să
îi distrugă și na belea, că trebuie să
te mai înțepi odată.
Să recunoaștem totuși, că deși ni se tot
spune de la un timp încoace să ne informăm „doar de la surse oficiale,
credibile”, tocmai acestea au devenit cele mai „incredibile” pentru că nu numai
că se schimbă de la o oră la alta, nu numai că un „oficial”ne spune una și
apare apoi altul care susține exact contrariul, pentru că amândoi sunt paraleli
cu subiectele abordate, dar până și, sau
tocmai „oficialii”, urmăresc mai abitir
alte scopuri decât informarea corectă a cetățeanului.
Să recunoaștem totuși, că nu putem să avem încredere în aceste
”informații” oficiale așa cum nu putem avea nici în cele ale sfertodocților
care prezintă ”cele mai corecte informații” vândute de cealaltă propagandă,
pentru că cei care ni le servesc au
avut tupeul să spună după ce au fost aleși să ne reprezinte, că am fost proști
că i-am crezut, că erau în campanie când au promis marea cu sarea iar ceilalți
profită de neîncrederea noastră. De fapt această stare de incertitudine
folosește tuturor, mai puțin credulilor
sau celor veșnic neîncrezători, prea slabi pentru a rezista valului de
dezinformări, prea leneși pentru a face un efort de a înțelege sau descoperi
adevărul.
Legat de acest conflict de care încerc să
mă țin cât se poate de departe pentru că nu îmi mai pot permite să mă las
emoționat de clipuri fabricate, să recunoaștem că suntem intoxicați din toate
părțile, că totul este un joc de șah în care pioni sunt cetățenii, indiferent
din ce țară, căci ei sunt cei care suportă și creșterea prețurilor specifică
vremurilor de război, și gloanțele și bombele și foametea și refugiații, și
ura, și teama, și pierderile de vieți omenești sau materiale, și manipulările.
Să recunoaștem totuși, ca români nu avem
de ce să îi iubim pe ucrainieni, nu ca popor ci ca vecini, după toate
evenimentele istorice pe care le-au tot evocat unii, mai mult sau mai puțin
„accentuat”, deci manipulator, sau pur informativ pe internet. Dar asta nu înseamnă că românul de rând ar
avea ceva diferit față de ucrainianul de rând. Deciziile care au influențat și
influențează opinia colectivă au fost sunt și vor fi întotdeauna luate de cei
care stau pe scaune mari, care de cele mai multe ori nu sunt nici măcar șefii
statelor implicate sau ai căror cetățeni sunt ținta conflictelor, acțiunilor
distructive, manipulatoare sau pur și simplu criminale. Deciziile sunt luate de
alții, care stau merci bine la masă și rostesc discursuri pacificatoare, care
pretind că apără popoarele sau democrația, în condițiile în care fiecare
înțelege ce vrea el prin democrație, dar cuvântul sună bine peste tot.
Să recunoaștem totuși că peștele cel mic
nu îl va mânca pe cel mare niciodată, nici măcar din întâmplare. Statele mici
sunt jucate la loterie și constituie monedă de schimb în ceea ce privește
resursele, orientarea politică, relațiile economice, prietenii și dușmanii. În
funcție de evoluția „consumului”, a
resurselor, a tehnologiei, mai au loc „reașezări”, încercări de mărire a sferei de influență sau
pur și simplu orgolii ale celor mari, care declanșează redistribuiri. Uneori și
statele care altă dată erau considerate mari puteri, pierd din „zonele” de
influență pentru că au slăbit și încearcă prin toate mijloacele să se
„infiltreze” să arate că fac ceva, că contează în luarea unor decizii. Este
cazul Franței dacă ne raportăm la ziua de azi.
Să recunoaștem totuși, ceea ce se întâmplă
azi în Ucraina s-a mai întâmplat și altă dată în alte zone, în Albania, Georgia, în Iugoslavia, în Siria, în Irak, în
Afganistan, și totuși atunci „opinia publică” nu s-a inflamat atâta pe seama
bietelor popoare, atunci televiziunile oficiale nu ne prezentau oameni cu căței
și femei cu copii în brațe plângând, ne prezentau succesele aviației
„strategice”, care bombarda cu precizie
chirurgicală ambasada Chinei, de exemplu.
Să recunoaștem totuși că așa zisa „sursă
credibilă” a devenit o sursă de evitat, atâta vreme cât ne vorbește doar despre
Vila lui Putin, dar nu și de firmele lui Biden sau laboratoarele de arme
biologice din Ucraina.
Să recunoaștem totuși că pe Putin nu l-a
apucat brusc dragostea de românii din Bucovina, de polonezii din Ivano-Francovsk,
de unguri sau alte naționalități din teritoriile deținute împotriva istoriei și
dreptului la autodeterminare de către Ucraina, nicidecum, dar bagă și el bățul
prin gard să îi întărâte pe cei care au încă teritorii acordate Ucrainei tot de
ei. Nu e așa că e înduioșător?
Să recunoaștem totuși că pe americani nu
îi doare nici în bască de drepturile ucrainienilor, cum nu i-a durut nici de
ale irakienilor, nici de ale afganilor
pe care i-au lăsat pe mâna talibanilor odată cu elicopterele și tehnica
militară. Pe ei îi interesează poziția
geostrategică și resursele Ucrainei, nu soarta ucrainienilor care uite
că mor pe capete și se uită pe cer după avioanele americane cum ne uitam noi
acum 70 de ani. Mai bine să nu vină.
Să recunoaștem totuși, nimeni nu se
așteaptă și nici nu își dorește să vadă implicate într-un conflict deschis două
super-puteri și deși toți știu că
„micile conflicte” sunt create de marile puteri, ne facem că nu vedem, ne luam
după aparețe, plângem demonstrativ de mila bieților oameni dar nu facem nimic
pentru a schimba ceva, ne plasăm interesat sau nu, convinși sau nu, sincer sau
de fațadă, de partea uneia din marile
puteri cauzatoare de moarte și recunoaștem doar jumătatea de adevăr, partea care ne convine.
Să recunoaștem totuși, suntem egoiști,
egocentriști, fiecare considerăm că doar noi știm adevărulul, că ce ne place
nouă e cel mai dulce, că avem gusturile cele mai rafinate, că ascultăm muzica
cea mai bună, că privim la tv posturile
cele mai interesante, că simpatizăm cu cel mai corect politician, că avem
prietenii cei mai buni. Oare așa o fi ?
Să recunoaștem totuși, suntem lași,
comozi, ne e teamă să spunem ce gândim pentru a nu fi considerați ciudați, ne
pasă mai mult de ceea ce cred alții despre noi decât de ceea ce suntem cu
adevărat, renunțăm la valori, la istorie, la tradiții, devenim indiferenți față
de cei apropiați, familie, prieteni, spunând că ”viața merge înainte”, ne lăsăm aburiți, cumpărați, duși de nas,
dirijați nu doar de clasa politică vândută altor interese, ci și de gargara
celor mari și tari din Est sau din Vest, care acum ”jde de ani” ne promiteau fericirea iar acum ne
iau libertatea. Totul are un preț, singura diferență dintre unul și altul este
prețul.
Să recunoaștem totuși că acest conflict a
reușit să ne scoată din cap Covrigul. Nu mai interesează pe nimeni acuma, nici
măcar pe Arafat, ce se întâmplă cu cocoașele, primim cu brațele deschise zeci
de mii de ucrainieni la graniță, fără să ne pese că pot fi virusați, că nu au
măști, că nu au certificat verde, că pot fi spioni ruși, viitoare conserve, că
aceștia nici măcar nu vor să rămână în România, pentru că nu au la ce să vină
când românii pleacă în Anglia, Germania, Italia, Spania. Cui pe cui se scoate !
Să recunoaștem că de fapt nu știm nimic,
nu facem nimic, ne complacem să trăim o viață care nu ne mai aparține, renunțăm
la drepturi pentru care alții au murit, nu mai avem nici măcar posibilitatea să
alegem cum murim, murim uciși de boli, nepăsarea autorităților, mizeria din
spitale, instalațiile degradate și ni se spune că am murit „călcați” de un virus, murim luptând în
războaie care nu sunt ale noastre dar ni se spune că am murit pentru a instaura
democrația când de fapt am înlocuit o teroare cu alta.
Să recunoaștem totuși că ne merităm soarta
căci nimic din toate astea nu s-ar întâmpla dacă nu am fi prea comozi și prea
lași pentru a reacționa împotriva adevăratului dușman care vine din
interior.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu