Colocviile de Marți: Brâncuși 140 - Pillat 125

 

 Colocviile de Marți: Brâncuși 140 - Pillat 125, 29 martie 2016, 5 pm, Calderon 39

Anul VII, nr. 3 (76). Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromânească, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundația Culturală Ithaca, Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei. Teatrul Robert Calul. Format: Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, Întâlniri, (Re)lansări de cărți și publicații, Concerte, Proiecte, Portrete, Ateliere Creative.

Tema: Vocea Primăverii

Recital Brâncuși de Genoveva Preda

Seară Ion Pillat

Alocuțiuni de:

Monica Pillat

Barbu Cioculescu

Roxana Sorescu

Carmen Brăgaru

Poeme de Ion Pillat în lectura actorilor:

Puși Dinulescu

Vali Pena

Gabriela Tănase

Intervenții:

Viorel Speteanu: Unirea Basarabiei cu România (1918)

Bianca Michi-Nema: Influențe cosmogonice indiene în imaginarul poetic stănescian

Portrete: Radu Cristian Nema

Coordonator: Dr. George Anca

Poeme de Ion Pillat

Primăvara

Sub umbrarul foilor

Duce drumul oilor

Si se duce, si se pierde

Tot pe plai cu iarba verde,

Si se duce, si se curma

Tot la stana langa turma

,

Si ii stie seama lui,

Seama lui, si-a dorului.

Grijile mocanului,

Inima ciobanului

...

Primavara! primavara! crapa mugurii la balta

,

Salciile verzi le-ndoaie vantul cu suflare calda,

Pe poteci sfios se-ntinde umbra noua-a foilor —

Primavara, mama noastra, da-ne drumul oilor,

Drumul cel pierdut pe care il mai stiu, din sat, batranii!...

Doru-n mine infrunzeste: dorul turmii, dorul stanii

.

In zadar ma-nchid in casa si m-ascund pe dupa carti,

Dor de duca ma ajunge, dor hain din zece parti:

Buchiile le zapaceste, gandurile le incurca.

Vad un gol de munte-n soare si vad turmele cum urca;

Tot aud cum latra cainii, cum talangile raspund

,

Cand adanc ca vantu-n frunza, cand ca ape vii pe prund,

Dupa cum coteste drumul mai departe, mai aproape,

Spre lumina de poiana ce prin fagi razleti incape..

.

Turme vechi ca muntii tarii, cu carlan si cu mioara,

Suie plaiul si-l coboara, pentru-a catea miia oara?

Duc cu ele de departe dorul nostru, tot aleanul

Far’ de zare, ca Buceagul, nesfarsit, ca Baraganul.

Duc cu ele dorul brazdei, dorul frunzelor de nuc,

Dorul satului si-al tarii, dorul dorului il duc...

Vin cu cantecele toate de la Nistru pan’ la Jii,

 

Si se urca din poveste sau aievea, nu mai stii —

Ungureanul si Vranceanul din balada iata-i iarasi.

Miorita bucalaie, unde esti sa-mi fii tovaras,

Sa pasti iarba neumblata, pe sub brazi, pe la izvoare?

Si cu sarica pe umeri tot asteapta baciul mare

In lumina primaverii singur, ca un zeu pagan.

Primavara! primavara! stau cu dorul de ma-ngan.

Crape mugurii la balta, iasa plugurile-n tara,

Codrii vechi sa infrunzeasca, iarba noua sa rasara —

Dar da-mi drumul care-l stie si ciobanul, si cioporul,

Drumul oilor mi-l afla, el, ce mana drept, ca dorul

,

Sus la munti, cu fulgerare de-aur viu in soare-apune...

Miorita, miorita, dorul turmei ma rapune!

Eva

Ceea ce sunt - ceea ce vrei să fiu.

Dă-mi aripi şi sunt înger de lumină

Şi smulge-mi-le, voi fi numai femeie.

Privirea ta mă face făr' de vină,

Dar tot ea poate patimă să-mi dee

Şi de păcat făptura să mi-o lege.

Ceea ce sunt - ceea ce eşti tu însuţi

Copil, suspin, sunt soră şi sunt mamă

Ce va veni zâmbind să-ţi şteargă plânsul.

Iar pentru tatăl, chiar de port năframă

Rămân tot fata scumpă de altădată.

De treci nepăsător sunt trecătoare,

Dar oarba ta credinţă

Mi-a redat eternitatea clipei

Dacă în marea fluidicelor plete te-ai scăldat.

Când porunceşti, eu voi lovi în palme,

Ritma-voi goală dansul baiaderei

Dar dacă vrei voi sta curată în strană

Şi voi fi în sunet de psalmi

Iar sfânta învingătoare a durerii -

Dacă doreşti ţi-oi face altă rană

Îndrăgostit mă chemi -

Îţi sunt iubita ce-ţi poartă în ochi destinul.

De eşti bestie - în braţul tău m-oi frânge ca o trestie

Iar pofta mea pe veci, nepotolită,

Te va înlănţui cu lanţ de şarpe.

Dar dacă eşti înaltul visător

Ce aude în suflet sunete de harfe,

Dispreţuind un spasm amăgitor,

De îndrăzneşti să urmăreşti ideea

Şi în sferele sonore s-o vânezi

Atunci, cu lampa în mână sunt Psiheea

De strajă lângă tine...

De-o mai vezi.

Aci sosi pe vremuri

La casa amintirii cu-obloane si pridvor,

Paienjeni zabrelira si poarta, si zavor.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc

De când luptara-n codru si poteri, si haiduc.

În drumul lor spre zare îmbatrânira plopii.

Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

Nerabdator bunicul pândise de la scara

Berlina leganata prin lanuri de secara.

Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, si din berlina

Sari, subtire, -o fata în larga crinolina.

Privind cu ea sub luna câmpia ca un lac,

Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,

Îi spuse Sburatorul de-un tânar Eliad

.

Ea-l asculta tacuta, cu ochi de peruzea...

Si totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.

Si cum sedeau... departe, un clopot a sunat,

De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simteau ca-o sa ramâna...

De mult e mort bunicul, bunica e batrâna...

Ce straniu lucru: vremea! Deodata pe perete

Te vezi aievea numai în stersele portrete.

Te recunosti în ele, dar nu si-n fata ta,

Caci trupul tau te uita, dar tu nu-l poti uita...

Ca ieri sosi bunica... si vii acuma tu:

Pe urmele berlinei trasura ta statu

.

Acelasi drum te-aduse prin lanul de secara.

Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scara.

Subtire, calci nisipul pe care ea sari.

Cu berzele într-ânsul amurgul se opri.

..

Si m-ai gasit, zâmbindu-mi, ca prea naiv eram

Când ti-am soptit poeme de bunul Francis Jammes.

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub luna

Si-am spus Balada lunei de Horia Furtuna

,

M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,

Si ti-am parut romantic si poate simbolist.

Si cum sedeam... departe, un clopot a sunat

. Acelasi clopot poate . în turnul vechi din sat.

..

De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat.

 Odaia bunicului

Nu s-a clintit nimica şi recunosc iatacul

Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut.

Rămase patu-i simplu şi azi nedesfăcut,

Şi ceasul lui pe masă, şi-a mai păstrat tic-tacul.

Văd rochia bunicii cu şal şi malacov,

Văd uniforma veche de „ofiţer” la modă

Pe când era el Junker – demult – sub Ghica-vodă

Când mai mergeau boierii în butcă la Braşov.

Şi lângă băţu-i rustic, tăiat în lemn de vie,

Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc.

A scârţâit o uşă... un pas... şi-aştept năuc

Să intre-aci bunicul dus numai până-n vie.

Un ronţăit de şoarec sau ceasul mă trezi?

Ecou îşi fac, în taină, ca rimele poemii...

Şi ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii,

Şi şoricelul roade trecutul zi cu zi.

Acrocorint

Clpoțeii caprelor sunau răcoare

De ape vii printre măslini şi eucalipţi,

Pe când pe golf ardeau ca portocale

În legănare pânzele fierbinţi

...

Patriarhal platanul pentru oaspe

Chema în frunze umbra la ospăţ.

Pe foi de brustur: brânză, în blid: lapte,

Ne-au dat păstori străvechi cu port semeţ.

Băiatul oacheş lua de coarne ţapul negru .

Se arcuiau pe zarea altui veac.

Trosnea uscat din ace pin şi cedru

Sau zvon de greier sub frunziş sărac.

Din coaja inimii rănite da răşină,

Prelinsă vreme, lacrimă de chihlimbar...

O singură coloană în lumină

Purta pe cap amiaza ca un dar.

Bocetul

meu, copilul meu,

Mlada sufletului meu

Haide, maică, sa vorbim

La poartă de ţintirim,

Căci de-acum nu mai vorbim!

 

Tu eşti, ori e vântu-n spini? -

Bate vânt de miazănoapte

,

Dragul mamei, zi-mi în şoapte.

Bate vânt de miazăzi,

Zi-i, măicuţă, pân-e zi

.

Zi-i ca-n vremuri, zi-i mereu,

Fiul meu, copilul meu!

Fiul meu, copilul meu,

Mlada sufletului meu,

Ce drum negru ţi-ai ales,

Nici pe deal, şi nici pe şes

,

Căci, vezi, maică, te-au trimes,

Fără şea şi fără cal,

Pe sub şes şi pe sub deal!

Pe şuierul vântului,

În fundul pământului,

Şi sub paza Sfântului

.

Somnul greu să-l dormi mereu,

Fiul meu, copilul meu!

Fiul meu, copilul meu,

Mlada sufletului meu,

Moartea, moartea rea mai este,

Vine hoaţa iepureşte

,

Pune mâna jos pe masă

Şi ne face larg prin casă

,

Pune mâna sus pe grindă

Şi ne face larg prin tindă,

Pune mâna şi pe scară

Şi ne face larg pe-afară .

Goale sunt poienele,

Împânzite genele,.

Sub pământ e somnul greu,

Fiul meu, copilul meu!

Fiul meu, copilul meu,

Mlada sufletului meu

,

Nici o moarte nu-i amară

Ca moartea de primăvară

,

Pe-nfrunzitul codrului,

Pe cântatul cucului,

Pe ieşitul plugului

Când vin berze albe-n ţară

Cu senin de primăvară

Şi când rândunele zboară!...

Scoală-te din somnul greu.

Fiul meu, copilul meu!

Fiul meu, copilul meu,

Mlada sufletului meu,

Roagă-te la săpători

,

Groapa să ţi-o facă-n flori,

Uşa groapei de mătasă,

Ca să vii şi pe acasă,

Căci te duci pe altă lume

Unde-i satul fără nume,

Unde nu cunoşti pe nime!

Dragul mamei să vezi bine

,

Căci ţi-e drumul lung şi greu,

Ca şi somnul tău de greu,

Fiul meu, copilul meu

A patra elegie

Deodată, seara. Poarta, deschisă: câmpul, cerul

Şi-n umbră, colo, steaua de-amurg. Deodată, seara

Albastră, cum e apa albastră din acvarium,

Umplând odaia. Curge pe mobile, pe umăr,

Pe mână. Valu-i mişcă în unduiri prin gânduri,

Se sparge-n zid, revine, se sparge iar, nălucă,

Departe, pretutindeni. Rămâne în oglindă

Prin apă fruntea albă alunecând. Se-nchide

Pleoapa, se deschide, recade iar. Pesemne

S-a înecat acolo un om tăcut. Departe

Cu inima în mine mai bate surd. Să intre.

Eşti tu? Sunt eu. Ia-mi trupul. E mut. E o păpuşă

De pâslă părăsită pe un divan. Sunt rupte

Doar sforile. Primeşte-l de-acuma pentru noapte.

Ţi-l dau să faci cu dânsul ce vrei. Eşti regizorul.

Pe vremea de-altădată, copil, am zărit visul.

Era la panorama dintâi, mi-aduc aminte,

Un măscărici uşure ca un balon ce suie

Şi cade iar să sară mai sus şi-n ceruri scapă.

Purta pe faţa-i albă de clovn o mască toată

De aur. Era luna? Nu ştiu. Era de sticlă

Şi strălucea ca luna de sfânt şi era vară

Cu greieri mulţi. Comete încălecau pe noapte.

Şi el juca pe-o rază. De sârmă? Nu. Pe-o rază

De aur în lumină încolăcit. Ştiu bine:

Întâiul vis,

Stai. Nu vreau astfel. Vreau altfel, altfel.

Aceasta nu-i măsura de-atunci, nici jocul nu e,

Nici cântecul. E tactul cel trist de când e lumea

Al inimii, al morţii. Ascultă-mă, nu-i visul.

În haina ta de piele, ce vrei, burghez cuminte,

Cu gestul frânt din leagăn şi calcule tocite

De veacuri ca prundişul de ape repezi? Spune.

Nu mai zâmbi în valsul grotesc; cu mulţumire

Nu mă privi ca dintr-o fotografie ştearsă.

În lături! Dar rânjeşte. În lături Dar rămâne.

Se-nchină şi se-nclină, se strânge şi se plânge,

Salută şi sărută, iubeşte şi boleşte,

Şi dă din cap ca mine, şi dă din mâni ca mine,

În pantomima oarbă.

Destul, Destul! Opreşte!

Cândva la panoramă, copil, am zărit visul.

Purta pe faţa-i albă... lumina lunii... albe...

Deodată, ziua. Poarta, deschisă: câmpul, cerul,

Şi-n umbră, colo, gândul dintâi atins de-o rază

Fulgerător deodată. Un zbor de ciocârlie

 Din praştia luminei în suflet săgetând