ÎN GRĂDINA MAICII DOMNULUI

ÎN GRĂDINA MAICII DOMNULUI - Colocviile de Marți, 30 august 2016, 5 pm, Calderon 39

Colocviile de Marți

Marți 30 august, 5 pm, Calderon 39.

 Anul VII, nr. 8 (81).

Tema:  În Grădina Maicii Domnului

Recital  Daniel Vorona

Intervenții:

Puși Dinulescu: Scriitori în comunism și după

Ștefan Dimitriu: cântă, recită și lansează

Gheorghe Dănilă: Credința pe scenă și ecran

Vladimir Udrescu: Mama lui Arghezi

Mihaela Munteanu: Binoclul de operă

Dinu Dumitrescu: Tehnologia are nevoie de umanism

George Anca:  Inconoclasm și alte erezii

            Teatru de poezie

            Puși Dinulescu, Puiu Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena, Liliana Popa, Ștefan Oprescu

            Lansări de carte

Vladimir Udrescu, îmblânzitorul de lumini, Editura TipoMoldova, 2013

Dorin Croitor: Cina ratată cu îngerul Aznavour

 Coordonator: Dr. George Anca

FB etc

                                  Cristian Badilita

July 31 at 10:27pm ·

Sînt multe emisiuni care prezinta carti pe posturile TV din RSR. Doar ca TOATE, zic bine, TOATE sînt realizate de insi submediocri, agenti publicitari ai cîtorva edituri. Nu-mi amintesc ca vreunul din acesti "pui de lei" ai culturii dilematico-brucaniene sa fi prezentat vreun volum din Septuaginta, din Noul Testament comentat, vreo caramida a lui Ica jr sau vreo teza sustinuta de autori români la Harvard ori Sorbona. Prezinta maculatura aferenta de cenaclu (plesu, cartarescu,... liiceanu, in cel mai bun caz boia). De curînd face vîlva un op scris de doi nemti al caror QI nu depaseste nivelul unei stridii, dar care justifica perfect lichelismul românesc, de unde si succesul respectivei ineptii. Se cheama "Sînt sincer, mint perfect. Arta compromisului" si constituie, se pare, un fel de Biblie a slugarniciei sociale, slugarnicie botezata cu tandrete ba "compromis", ba "politete", ba "delicatete", ba "minciuna benigna" (asta-i cea mai tare: "minciuna benigna"!). Ati priceput (a priceput si cezarel badescu, poreclit înca din facultate linge-pres): daca vreti sa fiti fericiti, atunci mintiti, mintiti, mintiti. Daca vreti sa ajungeti ca Paul Goma, shomer înjurat de toata caracuda "bine-crescuta" din RSR, nu mintiti, nu lingeti, nu faceti compromisuri. Fire-ar sa fie de nesimtit, ca bine-i facura Ceausescu si securistii lui, aceste monumente ale Politetii românesti din exemplul carora ne hranim si astazi, nu-i asa, tov badescu?

*

ION CREANGĂ

Olteni la Iași

Voi cu inima crestina,

Cumparati de la Olteni.

Oltul falnic prin copii-si

Zice Prutului scarbit:

– Dulce frate, fii in pace,

Steaua ta a rasarit! …

La cel glas de mangaiere

Geme sufletu ‘n dusmani ;

Voi cu inima crestina,

Nici un ac de la Jidani !

Mica e lumina inca !

Dar credinta ‘n Cel de sus,

In parintele dreptatii,

Si ‘ntunericu-i rapus !

Soarele frumos luci-va …

Bucurati-va Ieseni !

Voi cu inima crestina,

Cumparati de le Olteni !

Iazmele otravitoare,

Duhul rau si necurat,

Vai ! Destul ne-au supt puterea

Si vieata ne-au secat.

De pe ochii vostri rupeti

Panza ‘ntinsa de dusmani !

Voi cu inima crestina,

Nici un ac de la Jidani !

Fratii certe-se ‘ntre dansii,

Fiii cu parintii lor !

Da blastam cu foc s’ajunga

Pe acel cutezator,

Care fara de iubire

S’ar uita la cei Munteni !

Ascultati Romani cuvantu-mi :

Cumparati de la Olteni !

Si atunci viata noastra

Precum raul cristalin

Se va scurge limpezita

De otrava si venin.

Mortii nostri n’or mai plange

Sub calcae de dusmani.

Sus dar inimile voastre

Nici un ac de la Jidani !

*

La carciuma din cartier

Unde se canta si se bea

Vreau asta seara sa petrec

Cu amintiri din viata mea

Am mai facut cate-o betie

Am mai iubit niste femei

Si m-am vandut la galerie

Pentr-un bilet de cativa lei

Sunt vagabondu' vietii mele

Ca intr-un film cu Rascapur

Maturator de praf de stele

Si cusurgiu fara cusur

Iar cand adorm spre dimineata

Imi reprosez de la-nceput

Ca n-am luat totul de la viata

Si nu i-am dat cat as fi vrut

Am fost si print si cersetor

Un tradator un om cinstit

Numai cu viata de actor

Eu niciodata n-am glumit

Am mai si ras de-o nerozie

Am fost bogat am fost falit

Si-n toata a lumii nebunie

Eu publicul mi l-am iubit (Gheorghe Dinică)

*

Am dorit, cu mic, cu mare,

Si-am luptat, cum am stiut,

S-avem noua guvernare?

Si cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,

Ne-a crescut salariul brut,

Dar trăim in sărăcie?

Si cu asta ce-am făcut?

Ia coruptia amploare,

Cum nicicind nu s-a văzut,

Scoatem totul la vinzare?

Si cu asta ce-am făcut?

Pentru-a cistiga o piine,

Multi o iau de la-nceput,

Rătăcesc prin tări străine?

Si cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,

Leul iar a decăzut,

Cresc intruna taxe-accize?

Si cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,

De belele n-am trecut,

Se trag sforile, se minte?

Si cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,

Cum nicicind nu s-a văzut,

Ţara-i plină de vedete?

Si cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai nostri, vin ai nostri!

E sloganul cunoscut;

Iarăsi am votat ca prostii.

Si cu asta ce-am făcut? (Constantin Tănase)

*

MIHAI GĂLĂȚANU

1. EMINESCU NEGRU. Da, ar fi putut fi negru. Ba chiar, dacă stăm bine şi ne gîndim, chiar era. Chiar aşa era. Era el, da, cam negricios. Aşa, negurat. Parcă mai şi treceau ceţuri pi fruntea lui. Da' ce era el, Caraimanu'? Ce se mai credea şi ăsta, Caraimanu' poeziei româneşti? Negreşit era el cam aşa tuciuriu de ciricliu. Dacă te uiţi bine şi la poză, cea de la nouăsprezece ani, şi tot vezi că era cam afro, cel puţin după coafură: cu părul ăla ca o claie abandonată, des, parcă prea des: he-hei, din ce strămoşi îl avea el aşa, hait? Şi la faţă, daaa, la faţă, soro, era cam sumbru, parcă prea sombru, zimbru sombru şi rebel. Avea faţă de lustragiu: parcă-l şi vezi, cu peria într-o mînă - şi crema într-alta. Undeva, la Gara de Nord. Cam pe-acolo pe unde-i scria Veronica, aia, Bălăuca, berecheta, aia de i-a dat, ştii matale, luesu', da' să nu vorbim despre asta, pst, ciocu' mic, că despre asta nu se vorbeşte, da, unde rămăsesem? Că, da, ea are să vină, dacă-i trimite el, Mişu, conu' Mişu, bani, niscai bani dă drum dă fier. Dar Eminescuul, sireacul, de unde să aivă bani, să-i trimită?

2. EMINESCU-ŢIGAN. Parcă mai degrabă e de crezut că Eminescu ar fi fost ţigan. Ipoteză verosimilă. Infernală. Avea pînă şi ochii negri. Cam prea negri. Sanscriţi, aşa-i? În ce limbă erau ochii lui? În ce limbă? în persană? în urdu? în greacă, de fapt, chiar în greaca veche? Sau în mai multe limbi, amestecate? Ochii lui erau - şi sînt - indescifrabili. Era Eminescu persan? Ba bine că nu! Un persan care venea din India. De-aia avea el atîta muzicalitate în versuri. Era un fel de Eminescu acordeonist al poeziei, domnu' Eminescu ăsta! Ştia la ţambal. Le avea p-ăstea. Era tare la muzicuţă. De-aia zicea el că nopţile-s d-un farmec sfînt şi nu-l mai pot pricepe. Oricum, nu pricepem mai nimic dăn Eminescu.

Poet ermetic. Şi parcă mai pricepe cineva ceva?

3. EMINESCU EVREU. La urma urmei, se prea poate să fi fost. Să fi fost prigonit tocmai pentru că era evreu. Astea, însă, se spun în şoaptă. Jidov, da, pribeag, că nu spune chiar el că era pribeag? El însuşi spunea; pribegi, cine erau? Veneticii, ăştia. Eminescu era o minoritate. Hotărît lucru! Ce, putea fi el majoritate? Dacă era, acum toţi am fi arătat ca el. Ar fi fost modern, daa, foarte modern chiar, să ai lues pe picioare? Să ai ulceraţii, şi toată lumea le-ar fi pictat - şi toată lumea le-ar fi purtat, mai ales adolescenţii. Ăştia care poartă, de obicei, clipsuri, tatuaje şi lănţişoare. Simboluri hippie. Cum ne cheamă, acum, pe toţi, Nicolae Berghenbier, ne-ar fi chemat Nicolae Eminescu. Şi am fi organizat pogromul împotriva lui, dacă nu cumva nu l-am organizat încă. împotriva unui singur om. Simbolic. Democratic. Prin reprezentanţi. N-ar fi fost mai simplu? Mai curat? Şi, oricum, am termina mai rapid, nu? Decît să te încurci cu cîteva sute de mii... Şi mai află şi străinătatea!

4. EMINESCU-FEMEIE. Şi, la urma urmei, poate umbla deghizat. N-au umblat atîţia bărbaţi deghizaţi, dar şi-atîtea femei - în bărbaţi, c-am văzut şi prin filme?? Bărbaţi în fuste şi femei în pantaloni. Poate că Veronica era şi ea un bărbat deghizat. Adevăru-i că, oricum, sufletul lui Eminescu era cam femenin. Era atît de sensibil! Atît de romanţios. Vorbea despre stele şi plopi fără soţ... Păi, de ce asta? Pentru că, probabil, era femeie - şi n-avea soţ. Tînjea după unul. Ştiam noi. Ştiam noi că aşa trebuie să fie. Nimic nu e ceea ce pare! Eminescu era în aparenţă bărbat. în esenţă, femeie. De-aia avea un chip atît de frumos. De-aia vorbea atît de frumos despre lună. Despre mare. Că doar şi marea tot un soi de suflet este, un suflet femenin, strîns înlăuntru, întrînsa, are. Dînsa. Eminescu-femeie: acest gînd este, pentru mine, cea mai dulce desfătare.

5. EMINESCU UNGUR. Eminescu adevărul este că vorbea cam stricat. Eminescu adevărat. Şi scria cam stricat. Şi noi am crezut, la început, că era grec, fanariot. Sau turc, de unde şi porecla cu Emin-aga. Sau, mă rog, Emin-Paşa. Pînă şi asta, ibovnica lui, una Veronica, numită aşa pentru că, probabil, avea boli venerice, oh, daa, era o femeie uşoară, îl poreclea cu porecla asta. Cică îl dezmierda! Hait, dar cum să alinţi pe cineva c-o aşa o vorbuliţă? Cum să-l răsfeţi pă cineva, pe unul, pe ibovnicul tău cu Emin-aga? Ce, era el agă? Jîndarm? Poliţist? Lefegiu? Eminescu era ungur toată ziua. Bozgor nenorocit! Ungur din Ardeal. De la Alba Iulia. Ungur de-al nostru, sadea.

6. EMINESCU ŞI SOŢIETATEA. CUPLUL LITERATURII ROMÂNE: EMINESCU ŞI CARAGIALE.

Bineînţeles. Bineînţeles că desigur. Desigur că cuplul literaturii române nu erau Eminescu şi Veronica. Erau, de fapt, Eminescu şi Caragiale. Un fel de threesome. Menage a trois. Şi asta pentru că Eminescu era homosexual. Şi Caragiale. Caragiale, la fel. Mă rog, hai să nu exagerăm: bi. Bisexuali. Astfel se explică de ce Eminescu tot îi cerea scrisorile înapoi. Să nu-l compromită. Scrisoarea a treia - şi celelalte. Nu începe scrisoarea unu cu o aluzie vădit sexuală: De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? Lumea zice că erau scrisorile lui Micle, da şi lumea, ce să zică? Fiecare încearcă să acopere realitatea. Să ascundă tărăşenia. Că nu poţi să zici că ăştia doi, scriitori importanţi, vorba aia, nenicule, mă-nţelegi? Monşer, nu poţi! Te vede Europa. Şi Europa stă cu ochii pe noi ca pe butelie. Te rîde mapamondu'. Ruşine! Stupefiant. Ruşine. Stupefiant! Noi dezvăluiri, noi şi senzaţionale dezvăluiri despre viaţa sexuală şi intimă a unui mare scriitor. A doi, pardon, scriitori. Mai bine vă lăsăm să priviţi la televizor. (Mihai Gălăţanu)

*

EDIT  PIAF

Non ! Rien de rien …

Non ! Je ne regrette rien

Ni le bien qu’on m’a fait

Ni le mal tout ça m’est bien égal !

Non ! Rien de rien …

Non ! Je ne regrette rien…

C’est payé, balayé, oublié

Je me fous du passé !

Avec mes souvenirs

J’ai allumé le feu

Mes chagrins, mes plaisirs

Je n’ai plus besoin d’eux !

Balayés les amours

Et tous (*avec) leurs trémolos

Balayés pour toujours

Je repars à zéro …

Non ! Rien de rien …

Non ! Je ne regrette nen …

Ni le bien, qu’on m’a fait

Ni le mal, tout ça m’est bien égal !

Non ! Rien de rien …

Non ! Je ne regrette rien …

Car ma vie, car mes joies

Aujourd’hui, ça commence avec toi !

edit piaf

Nu! Absolut nimic

Nu! Nu regret nimic

Nici binele ce mi s-a făcut

Nici răul, toate imi sunt indiferente!

Nu! Absolut nimic

Nu! Nu regret nimic

Este plătit, spulberat, uitat

Nu mă mai interesează trecutul!

Cu amintirile mele

Am aprins focul

Tristetile, plăcerile mele

Nu mai am nevoie de ele!

Trecute sunt iubirile

Si toti fiorii lor

Sterse pentru totdeauna

Plec din nou de la zero

Nu! Absolut nimic

Nu! Nu regret nimic

Nici binele ce mi s-a făcut

Nici răul, toate imi sunt indiferente!

Nu! Absolut nimic

Nu! Eu nu regret nimic

Căci viata mea, bucuriile mele

Astăzi, incep cu tine.

*

PUȘI  DINULESCU

Nostalgie

Văzui lumină la fereastră...

Era o seară cam albastră...

Atuncea am bătut: cioc, cioc, cioc......

— Ai, cumva... şi pentru mine-un loc?

Şi-acuma, uite, grânele se coc

Şi mărfurile se îndeasă-n stoc....

Ce-aş mai zburda năvalnic, iar, în rock

Sau ce-aş pocni vreun falnic dobitoc...

Dar nu mai sunt de douăzeci de ani,

Să mă-nhăitez cu alţi nebuni golani

Şi să umblăm brutali, în cete,

După muieri şi după fete...

Citesc acum literatură,

Trecutul se preface-n zgură

Şi-n gând la viaţa irosită

Lâng-o femeie neiubită...

Puşi Dinulescu

*

VALERIU FILIMON

Vecine, vecine,

steauă polară rămas-am în mine:

regesc constelații

suite din seve regine…

Aplecu-mi fruntea...

peste arcul miezului nopții

și-ascult izvoarele,

ursitoarele,

ca un monarc

cu palmele-n arc,

rugătoarele…

Alunec mănunchi

de genunchi

și cu buzele-ating

coloană lichidă de Timp.

Vecine, vecine,

genunchii mei au prins rădăcini

în rugare rotundă spre tine:

– Taie cireșul de sânge-amurgit!

(te-am rugat cu zorii pe buze)...

Vreau un bucium cetluit tot cu

nojiți de cireș. Când gârla

va trage dimineața în ea, eu să

înmoi buciumul și

Lumea s-o cânt.

– Ai tăiat cireșul, mi-ai făcut

buciumul și, ce nerecunoștință –

nu te-am plătit,

ci am zis: Ești Omul cel mai Bun.

Vecine, vecine,

cu tristețe și tu

ai venit din livada cu nuci.

Ostenit așezatu-te-ai pe prispă.

Amurgul smeuriu luneca pe draniță....

Degetele tale și ale mele erau verziu-înnegrite.

Lacrimile noastre se-asemănau.

Dezghiocasem amândoi, înțelesuri.

Și livada cu nuci ne privea printre lacrimi.

Valeriu Filimon, Tărâmuri imaginare – Poezii, Edit. Paco, Bucureşti, 2001

IOAN GROSESCU

Brovos, halal să-ţi fie! Salut. M-ai "teleportat" cu ceea ce mi-ai trimis despre Drăghicescu. F. interesant. Am pus şi pe Fb. ceea ce mi-ai trimis, să ştie cât mai mulţi. Eu unul am compătimit. Am folosit citate din el în volumul meu "Mahalalele Ploieştilor" (trimit extras) şi mi-am atras oprobriul unor tovarăşi, căci, vezi-doamne, aş critica poporul român.

De unde ni se trage felul de a fi?

Pentru că demersul meu are ca scop investigarea şi relevarea caracterului şi spiritului ploieşteanului, în împrejurările istorice trăite, socotesc că este potrivit să aduc în atenţia cititorului influenţele suferite de români, desigur, implicit de ploieşteni.

Ce schimbări au adus vremurile în sufletul etnic al românilor?

Căderea Ţărilor Române sub turci, începând cu secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, a însemnat instituirea haraciului, controlul graniţelor, numirea domnitorilor etc., ceea ce a avut urmări dezastruoase prin profunzimea lor asupra spiritului şi caracterului românilor.

Elementul de căpetenie al caracterului românesc, voinţa simplă, incultă dar temeinică, încăpăţânată, îndărătnică, voinţa neînfrântă, neînfrânată, straşnică, [...] se slăbi, păli şi se topi în focul luptelor năpraznice cu turcii. În locul cura-jului şi îndrăznelii de altă dată, un fel de frică instinctivă pătrunse în sufletul românilor[1] Boierii privilegiaţi de domnitori, dăruiţi cu moşii pentru participarea lor la confruntările armate, au rămas cu privilegiile, fără să le mai merite pentru vreun serviciu. Căci de luptat, nu mai aveau cu cine. Mai mult, acum luptele se dădeau pentru slujbe şi dregătorii, după modelul de la Constantinopol. Astfel, s-au dezvoltat corupţia, intriga, decadenţa, trăda-rea; spiritul de independenţă manifestat de boieri în trecut faţă de puterile străine, a început să se manifeste faţă de domnitor, faţă de alţi boieri. Luând ca model boierul, nici cei simpli nu mai sufereau să aibă pe cineva deasupra lor. De aici, frecuşuri, chiar lupte.

Acapararea de către turci a venitului realizat din comerţ a făcut ca negustorii, de altfel foarte pricepuţi, să-şi piardă interesul pentru comerţ, pentru că foloasele nu mai erau motivante.

Pe de altă parte, jafurile turcilor şi tătarilor, autodistrugerea recoltelor şi caselor, pentru a nu cădea în mâna jefuitorilor, împreună cu jaful la care se dedau înşişi domnitorii – spre a-şi recupera repede peşcheşurile date Porţii pentru obţinerea firmanului – şi boierii – spre a-şi recupera mita dată pentru obţinerea de dregătorii, au făcut ca să se instaleze sen-timentul zădărniciei.

Îndrăzneala şi sentimentul de libertate s-au transformat, în două se-cole de dominaţie turcească (mai apăsătoare decât o ocupaţie), în însuşi-rea de a ascunde, de a apuca ce se poate, prin viclenie defensivă, în fă-ţărnicie şi amăgire.

Cu toate că teoriile susţinute de reputaţii istorici A. D. Xenopol şi Dimitrie Onciu, potrivit cărora boierii ar fi de origine slavo-bulgară (şi din acest motiv s-ar deosebi atât de mult de marea majoritate a românilor), au fost contrazise, chiar infirmate de Nicolae Iorga, P. P. Panaitescu şi alţii, eu - luând ca eşantion (atât cât mi-am putut da seama din sursele la care am ajuns) boierii ploieşteni - constat că destul de puţini erau de origine română.

Primii dintre români care s-au molipsit de caracterul oriental au fost boierii, după ei s-au luat slugile şi, îndeosebi, orăşenii. Aceştia din urmă nu numai că au împrumutat practicarea corupţiei, a intrigii, a fatalismului, de genul Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus! (vezi Coranul), trândăvia corpului şi pasiunile lascive, dar şi îmbrăcămintea, făcută parcă anume ca să împiedice mişcarea.

Imitând, şi-au pus pe cap uriaşe işlice - căciuli îmblănite, cilindrice sau pătrate - şi calpace – căciuli de cel puţin cinci picioare în circum-ferinţă, confecţionate din 7-8 piei de miel -[2], anterie largi şi grele pe trup; au preluat manelele tărăgănate, interpretate la cobză, nai, darabană, geamparale şi caval, au luat obiceiul să tragă tutun din narghilea, tolăniţi pe pat, între perne.

Istoricii demonstrează cu documente că, după moartea lui Mihai Viteazul, influenţa orientală a fost atotcuprinzătoare, la rândul ei fiind sufocată şi înlocuită (aşa ne-a fost scris!) de cea rusă.

Dacă turcii au subjugat prin forţa armată, influenţând caracterul românilor, grecii au subjugat şi influenţat pe cale paşnică, amprenta lăsată de ei fiind mai profundă (aproape două secole, din 1658, odată cu înscăunarea lui Mihnea al II-lea, până în 1821, când i-a pus capăt, oficial, nu şi de facto, răscoala lui Tudor Vladimirescu).

[...] încălecarea grecilor peste români n-a fost cu putinţă decât în clipa în care ţările române ajunseseră într-o stare de desăvârşită slăbiciune morală şi materială. [...] După ce turcii degradară aproape cu totul energia morală şi economică a ţărilor române, grecii veniră să desăvârşească opera lor de înjosire şi de distrugere[3]

Călugării răsăriteni, venind din părţi mai apropiate locului unde suferise Mântuitorul, erau priviţi nu ca oameni ci ca sfinţi de bigota poporaţie a ţărilor române, care se simţia prea fericită când putea să se despoaie în favoarea acestor obraze, ce ştiau aşa de bine să se folosească de prostia lumii. [...] În curând familiile boierilor români fură înţesate de nurori şi gineri greci, încât Ţarina mănoasă a strămoşilor noştri încăpu [...] pe mâinile acestor năvălitori subţiri şi pacinici.[4]

De aici, [...] deosebirea izbitoare [...] între spiritul oraşelor şi acela al satelor îşi trage obârşia de la această prăpastie pe care împrejurările istoriei noastre o trase stăruitor între popor şi boierime. Negreşit că boierimea, cum avea singură monopolul tuturor slujbelor în stat, trebuia să trăiască în oraşe, în capitală sau în capitalele judeţelor.

Iată una dintre cauzele care l-au determinat pe ţăran (în epocile mai recente şi pe orăşeanul defavorizat, cu acces extrem de limitat la cultură, din zonele de margine) să se acomodeze greu cu regulile şi standardele oraşului, obligându-l să treacă prin faza (din ce în ce mai scurtă, pe măsura înaintării în timp) de mahalagiu!

Referitor la influenţa greacă, D. Drăghicescu nota: Înrâurirea grecească modernă lasă în spiritul public, al oraşelor mai ales, ceva din duplicitatea, ceva din perfidia desbinătoare cu echivocul zavistnic şi corupt, cu lipsa de demnitate şi linguşirea dublată de un orgoliu bolnav.[5]

Aceste însuşiri s-au suprapus peste partea rea, existentă în caracterul românesc. Influenţa greacă a avut însă şi partea ei bună: sufletul şi mintea rudimentară a (sic!)  românilor, îndeosebi a boierilor, începe a se cultiva, a se subţia şi a se rafina. [...] Cultura grecilor [...] era un nutriment mintal la care de mult râvnea sufletul nostru etnic.

Asimilându-şi limba grecească, care purta pecetea unei culturi mari, spiritul românilor din clasa superioară se ciopli.

Ceva din nobleţea, ceva din aristocraţia şi subţirimea moravurilor ce se văd la un popor crescut într-o civilizaţie veche s-a observat la boierimea noastră..

[...] Cu ajutorul influnţei greceşti scăpară strămoşii noştri de carapacea grosolană a limbii slavone.

În paranteză fie spus, grecii Coresi şi Dosoftei, cărora limba română le datorează enorm, au promovat-o cu scopul de a alunga limba slavă şi influenţa (culturală, materială, spirituală) slavonă, în favoarea grecilor, cu interese deosebite în comerţ, meşteşuguri etc., fiind conştienţi că, deşi ar fi vrut, n-ar fi putut să impună greaca, fiind prea puţin cunoscută.

Influenţa Bisericii

Ca să se înţeleagă mai bine caracterul şi mentalitatea românilor/ploieştenilor, este obligatoriu să se cunoască influenţa religiei şi a bisericii, pentru că: cele mai mari şi însemnate înrâuriri pe care le-a simţit neamul nostru [...] au venit în cea mai mare parte tocmai pe poarta şi pe căile bisericii[6]

Deşi religia creştină pătrunsese de timpuriu la daco-romani, anterior năvă-lirilor, biserica românească adevărată nu luă fiinţă decât la venirea noastră în atingere cu slavii şi sub înrâurirea directă a bulgarilor. Şapte-opt sute de ani, Dumnezeu se adresă românilor în limba slavonă veche şi aceştia îi răspunseră rugăciuni prin tălmaci slavişti.[7]

De ce limba slavonă, pentru care românii nu aveau nicio aplecare? Pentru că limba slavonă (folosită în biserică până în secolul al XVII-lea – scrierea cu alfabet chirilic a continuat chiar şi după înscăunarea lui Cuza – slavona a fost considerată limba sfântă a tuturor popoarelor din sud-estul Europei.[8]

Limba slavonă şi alfabetul chirilic au pătruns la români numai ca ele-mente constantinopolitane, pentru oficierea cultului ortodox şi organiza-rea cancelariei.[9]

În acest sens, să se reţină: Ritualul/canonul obliga preotul să ţină slujba în limba slavonă, aceasta însă nu-l împiedica să comunice cu eno-riaşii în limba română. La fel şi în cancelarii. Actele oficiale erau redac-tate cu litere chirilice, dar în limba română, iar comunicarea se făcea în limba română. Iar scrisul putea fi descifrat, fireşte, numai de cei (foarte puţini) care fuseseră învăţaţi s-o facă.

D. Drăghicescu consideră (şi realitatea îl confirmă) că Partea intelec-tuală superioară, metafizica creştinismului n-a fost nicicând înţeleasă, pătrun-să şi simţită la români (dar şi la toate popoarele neolatine de rit ortodox – n.m., I.G.) [...] lipsa fondului mistic şi metafizic este izbitoare. Ceea ce este de temelie în practica sa religioasă este cultul, ritualul, adică împlinirea tuturor formelor şi formulelor...

Chiar dacă în istoria recentă categoriile cultivate ale românilor, influ-enţate de cultura apuseană, au pătruns mai profund esenţa superioară a creştinismului (nu neapărat ortodox), majoritatea credincioşilor orto-docşi confirmă teza privind practica ortodoxă, demonstrată cu plasti-citate şi precizie de savantul Drăghicescu.

Referindu-se la actele botezului, cununiei, împărtăşaniei, înmormân-tării etc., acesta notează: Niciodată mintea lui (a românului – n. m., I.G.) nu va fi chinuită de întrebări asupra rostului acestor acte. În schimb însă, el va observa şi va îndeplini cu o adevărată sfinţenie toate micile gesturi, obiceiuri şi practice, care trebuie să se îndeplinească în asemenea împrejurări.

Pe de altă parte, observă cu acurateţe modul practic în care se în-dreaptă românul spre divinitate: Când are o trebuinţă (credinciosul român – nota mea) pe care o simte adânc, când i se îmbolnăveşte copilul, soţia, boul de la plug, vaca de lapte, oile, sau că îi mor păsările din curte, el îşi aminteşte de biserică şi adesea inconştient se îndreaptă către un sfânt, cu o lumânare sau îşi face cruce şi i se roagă pentru ca să stăruie pe lângă Dumnezeu pentru însănătoşirea copilului, boilor, oilor etc.

Acest caracter practic al religiozităţii majorităţii românilor, moştenire de la latini, are repercusiuni aupra caracterului, mentalităţii.

Rugăciunea fără dar moartă este, de aceea, la judecător, la zapciu, la ispravnic, la primar, la notar vin cu plocoane şi bacşişuri.

Observând că la inima Domnului, a boierului se ajunge prin cei mai mici, apropiaţi lor, mama, fratele, sora boierului, funcţionarii primarului etc., aşa au făcut şi cu Maica Domnului (Precista) şi cohorta de sfinţi (a se vedea şi proverbul: Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii – n. m., I.G.), promiţând pomeni, colace, lumânări şi chiar [înălţarea de]  biserici...

Istoria ploieştenilor, îndeosebi a celor mai puţin instruiţi, locuitori ai mahalalelor de margine, oferă îndeajuns de numeroase confirmări ale opiniilor savantului Drăghicescu, rezultat al studiului (realizat până în 1907, când şi-a tipărit cartea) atent şi îndelung al psihologiei românilor.

Evident, unele obiceiuri, mentalităţi s-au schimbat, altele nu.

[1] D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Buc., 1907, reeditată în 1996, Editura Albatros, p. 208

 [2] Lazăr Şăineanu, Influenţa Orientului, vol. II

[3] D. Drăghicescu, op. cit., p. 241

[4] A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Iaşi, 1889

[5] D. Drăghicescu, op. cit., p. 248

[6] D. Drăghicescu, op. cit., p. 276

[7] D. Drăghicescu, op. cit., p. 283

[8] Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, p. 155

[9] Lucian Chiriţescu, Permanenţă şi unitate în istoria poporului român în secolele III-IV, în Revista de istorie, tom 31, nr. 7, p. 1185; 1978

*

AUREL I. ROGOJAN

Istoria Romaniei dupa directivele lui Stalin si Horthy. DEZVALUIRI: 

Cine este Horia-Roman Patapievici?

La conducerea ICR se află fiul unei fantome a NKVD

Ne-a fost dat sa traim un sfarsit de saptamana marcat de o stire prea repede trecuta sub tacere, desi anunta un grav atentat impotriva constiintei istorice a romanilor. Dintre autorii asumati ai atentatului nu puteau lipsi Horia-Roman Patapievici si Teodor Baconschi. Primul in calitate de coordonator al unui proiect editorial denumit “Romania medievala”, finantat din bugetul de criza al Romaniei cu 7 milioane de euro, iar cel de al doilea ca parinte prefatator al volumului cu titlul mentionat, editat de Institutul Cultural Roman. Volumul este, putin spus, o blasfemie la adresa constiintei istorice a poporului roman.

Nu mai referim asupra imprecatiilor pe care cei doi inamici ai Romaniei le gireaza pentru a denigra in fata lumii identitatea nationala a romanilor si a da dreptate nerusinatelor revendicari teritoriale ale neorevizionistilor unguri , dar este nevoie sa stie cine este ipochimenul din fruntea conducerii executive a Institutului Cultural Roman, fiindca presedintele onorific ne este prea bine cunoscut. Se numeste Traian Basescu.

Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă.

O tradiţie a trădării

Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Patapievici, Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de NKVD la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în Secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a avut loc marşrutizarea în România.

Dosarul cu declaratiile olografe ale lui Dionis Patapievici catre Partid este oferit la sectiunea Blogroll de Pacepa.ro – Nota Z.O. Ascultati si Herta Muller, laureata premiului Nobel pentru literatura, intervievata de Victor Roncea despre securistii ICR si Patapievici

http://roncea.ro/2009/10/08/nobel-pentru-herta-muller-interviu-audio-realizat-de-victor-roncea-cu-herta-muller-despre-securistii-si-turnatorii-promovati-de-icr-si-patapievici/

 

Nu am fi adus în atenţie acest caz dacă nu am fi fost martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaţiilor secrete. Protestul, cu voie de la Serviciul Federal de Informaţii german (BND), al scriitoarei Herta Müller, faţă de protecţia pe care preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foşti şi actuali agenţi secreţi ai Securităţii şi ai altor servicii secrete – de aici sau de aiurea.

Furia Hertei Müller

De ce apare Herta Müller în disputa agenţilor secreţi protejaţi de Horia-Roman Patapievici? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj şi circulaţie, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a BND, până şi după plecarea din România, nu şi-a mai putut reţine indignarea faţă de nerecunoştinţa şi lipsa de loialitate, adică trădarea la care “noul caporal” s-a pretat, în cea mai bună tradiţie a familiei.

Traseul lui HRP

În anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreţină legături, informative, printre rămăşiţele emigraţiei legionare din Franţa şi R.F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanţi ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaţi şi anihilaţi, la fel ca, în ţară, foştii deţinuţi politici, singurele foruri morale româneşti din ţară, respectiv din afara ţării. Locul lor trebuia ocupat de falşi disidenţi anticomunişti, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca atare, diverşi trepadusi au fost direcţionaţi către emigraţia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare şi cultivare de “instituţiile culturale” ale Oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei (n.n. – omologul Serviciului Român de Informaţii). Contactele şi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din ţară, nici mai mult, nici mai putin decât director al “Centrului de Studii Germane” al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti.

Rolul “Căpitanului Soare”

Pe acest fond, s-a creat împrejurarea scandalului “căpitanului Soare”. Un superior de-al “căpitanului Soare”, care a supervizat operaţiunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofiţerul SRI trimis pentru o banală cercetare şi să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilităţii “capitanului Soare” avea să-l scoată pe Horia Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenţia opiniei publice. Platforma şi notorietatea pe care Virgil Măgureanu i-a creat-o, prin orchestrarea scandalului mediatic, sunt interpretate de cunoscătorii intimi ai resorturilor ascunse ale gestului lui “dom’ Profesor”, drept “o recompensă pentru marile merite ce nu pot fi specificate”, pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a adus, în secret, NKVD, Gestapo-ului şi altor servicii, iar oficial Comandamentului Militar din Austria al Armatei Roşii. Dar nu numai acestora.

“Fiul lupului”, cum l-au numit jurnaliştii O. Zară şi Cătălin Antohe pe H.R. Patapievici, avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea şi continuarea tradiţiei familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul şi tatăl său, în favoarea “mamei Rusia”, a Măreţiei Sovietelor şi împotriva fiinţei naţional-statale a României.

Hop şi Virgil Măgureanu

Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosinţă, exploatând un fapt profesional banal, o investigaţie comună a “căpitanului Soare”, pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa “anti-Iliescu”. De notorietate era, deja, că şi directorul SRI, Virgil Măgureanu, devenise un “anti-Iliescu”, căruia îi căuta înlocuitori. Ceea ce-i poate justifica gestul de “a scoate la rampă” încă un opozant cu oarecare lustru, adoptat de frăţia “Humanitas”, chiar dacă acesta, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special.

Nu este lipsit de interes, în acest context, după cum menţiona fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului preşedinte al României, Ion Iliescu, că V. Măgureanu i-a ascuns preşedintelui datele reale ale scandalului “Soare-Patapievici”, adevărul fiindu-i adus la cunoştinţă de generalul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de faţă fiind şi consilierul prezidenţial pentru securitate, care ştie mult mai multe decât vrea să spună.

Ascensiunea ulterioară, de rang ministerial, a lui H.R.P. în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, examinată de specialişti în “intelligence”, apare ca o reuşită infiltrare a unei cârtiţe într-o instituţie în care miza dosarelor Securităţii, referitoare la agenţii şi acţiunile serviciilor străine, a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.

Cine şi cum a păzit documentele la CNSAS

Patapievici junior nu a moştenit, însă, calităţile intrinseci pe care ascendenţii săi le-au avut pentru operaţiuni speciale sub acoperire. El, împreună cu alţi camarazi au fost “prinşi cu mâţa în sac”, adică executând tematici de scotocire şi extragere de informaţii şi documente din arhivele Securităţii, solicitate de servicii străine interesate în recuperarea memoriei acţiunilor lor trecute în România, dar şi în proiectarea altora. Este cunoscut că, în misiunea sa de la CNSAS, s-a aflat şi acoperirea, sau mai precis reconspirarea agenţilor dubli şi a informatorilor din rândul “societăţii civile” creată de serviciile sovietice pentru a ocupa terenul public după lovitura de stat din 1989. Inabilitatea sa l-a făcut de altfel să şi recunoască faptul că a avut cunoştinţă de cazul agentului-informator Antohi (şi nu numai a lui), faptă ce are consecinţe penale.

Pedeapsa pentru fapta sa ignobilă a fost “o rotire”, respectiv promovarea ca preşedinte al Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit “mănuşă” individului chitit pe continuarea lucrărilor antinaţionale ale înaintaşilor săi kominternişti, care au distrus programatic intelectualitatea şi valorile de identitate ale culturii şi spiritualităţii româneşti din toate timpurile.

Ascensiunea lui H.-R. Patapievici, de la un mărunt ziarist la un aşa-zis protejat şi om de-al preşedintelui Traian Băsescu, are toate dimensiunile unei “afaceri de familie”, de sânge, şi devoalează întreaga reţea, întinsă ca o pânză de păianjen asupra României.

O secvenţă biografică, mare cât o biografie

Conform biografiei oficiale romanţate, tânărul Patapievici a fost descoperit şi apreciat de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, pe când scria la săptămânalul Uniunii Scriitorilor a lui Mircea Dinescu, “Contrapunct”, fiind prezentat de Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismăneanu l-a prezentat celor două “voci” ale Europei Libere drept “regalist”, Patapievici alege – cu profesionalism, am putea spune – o altă biografie, care dă bine: fiu de deţinut politic.

Peste ani, Patapievici îşi mai aminteşte nişte detalii, într-un editorial din “Evenimentul Zilei”: “Tatăl meu a fost un refugiat din Cernăuţi”. Fugea de sovietici, explica Patapievici, împreună cu un văr, din familia bunicii sale, Rozalia Smercianski. A ales Polonia, mai spune fiul, pentru că ştia că România va fi şi ea invadată. Patapievici junior ne dă de înţeles că este vorba de invadarea Bucovinei de nord de către trupele Armatei Roşii, în urma ultimatumului din 1940. Experienţa aceasta groaznică, dublată de anii de închisoare politică se pare că l-au afectat teribil pe Patapievici senior: “Toată viaţa lui, tata a rămas îngrozit de ruşi”, spune fiul. A fost atât de oripilat încât a refuzat să meargă într-o vizită la CAER, mai spune “fiul lupului paznic la oi”.

Adevărul este însă cu totul altul. Oricât de ciudat ar părea, omul care astăzi conduce Institutul Cultural Român, membru al Comisiei Tismăneanu pentru condamnarea regimului comunist, membru al Colegiului Noua Europă condus de Andrei Pleşu, al GDS, SAR, USR, Pen Club etc., considerat de o înaltă morală, este un mincinos profesionist. Pentru că, în realitate, tatăl său nu a fost nici refugiat din calea trupelor sovietice, nici fost deţinut politic al vreunui regim comunist. Ci un agent patentat al NKVD, care a beneficiat de avantaje necinstite toată viaţa sa. Pentru a nu rămâne doar pe tărâmul afirmaţiilor, în cele ce urmează vom prezenta câteva dintre reperele operaţiunii de infiltrare-exfiltrare şi valorificare a agentului Dionis Patapievici, realizată, în principal, de serviciile secrete sovietice.

Spunem în principal de cele sovietice fiindcă, ulterior, în operaţiune s-au interpus şi integrat şi alte servicii de spionaj, îndeosebi pentru perioada în care Dionis Patapievici a acţionat în România, sub acoperirea de înalt funcţionar în aparatul central al Băncii Naţionale.

“Lead”-ul informaţiilor cândva secrete (au trecut cei 40 de ani!), sec exprimat, conchide: “Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria, în anul l948, pentru a fi reinfiltrat în centrala Băncii Naţionale a României”.

Dionisie Patapievici

Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care le este atribuită o nouă identitate.

Astfel, Patapievici senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun că ucraineană, şi-i credem, dacă în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, învăţând patru limbi străine, cu oarece greutăţi vorbind doar una, cea română. Diferenţele si inexactităţile de nume sunt foarte importante în materie de acte de stare civilă, fiind premeditat introduse în documente, atât pentru facilitarea acoperirii , cât şi în vederea derutei şi a îngreunării identificării certe a agenţilor ilegali.

Din l948 şi până în l961, timp în care consilierii sovietici controlau toate mişcările şi acţiunile Administraţiei, Armatei, Internelor şi Securităţii, cazul Dionis Patapievici, criptonim “D. Pătraşcu”, fost membru al Gestapo-ului şi suspect de spionaj economic, nu a existat.

Odată cu declinul controlului consilierilor sovietici, D.P. devine subiectul unei acţiuni contrainformative, cu un dublu scop: clarificarea trecutului său în Secţia Gestapo-ului din Viena (dacă nu era cumva un urmărit internaţional cu identitate falsă) şi a unor suspiciuni de spionaj şi sabotaj economic (în Banca Naţională au fost şi victime politice, care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovăţii grave ale altora).

Cariera în diversiune şi spionaj a lui D.P. a început la Cernăuţi, în anii liceului, când a fost remarcat de profesorii români ca “agent al provocărilor bolşevice, al cărui loc este dincolo de Nistru”.

Într-o biografie, aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Republicii Populare Române, Dionis P. menţionează că a fost “suspectat şi persecutat de organele statului fascist (n.n. român) pentru comportarea avută sub regimul sovietic”, fiind nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (n.n. în Galiţia, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în URSS). Aşadar, nesuportând regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în URSS. Nu din calea ruşilor, ci în braţele lor! Ulterior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte şi pe pământuri stăpânite de cel de-al Treilea Reich.

Perioada şederii în Ţara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense, în vederea infiltrării în Poliţia Politică Secretă de Stat a Reich-ului german (Gestapo). Dar despre voltele agentului sovietic şi ale “fiului lupului”, în episodul de mâine: Tradiţia trădării în familia Patapievici.

Tradiţia trădării

În repetatele completări ale biografiei sale, solicitate pentru clarificarea necunoscutelor trecutului său, Dionis Patapievici, alias Denys Patapiewicz, alias Denis Patapicovici, criptonim “D. Pătraşcu, tatăl lui Horia Roman Patapievici, susţinea, pentru a-şi acoperi o parte din goluri, că ar fi fost concentrat în Germania, afirmaţie contrazisă ulterior de altele. În realitate, ascundea o altă parte întunecată a biografiei sale, încârligată ca o svastică pe fundul unui ponei.

Referinţele unei prietene a primei sale soţii, decedată în 1951, cu care, după schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ NKVD-ist la Viena, spun cu totul altceva: “Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, soţul fostei mele colege de liceu, Drăgan Odarka, din 1939, toamna. Ucrainean (…) foarte duşmănos, neînţelegător (…) La Viena, el a fost în serviciul Gestapo-ului (astea le ştiu de la ea), a câştigat foarte bine, a jefuit o mulţime de lume şi şi-a însuşit o mulţime de lucruri. (…) În 1950, în urma unei discuţii cu el m-am supărat… Nu ne-am mai văzut… am auzit că ea a murit… A decedat în urma unei grele suferinţe (amănunte mi-a povestit mama ei), datorită răutăţii şi neglijenţei lui. Nu-i dădea medicamente, începea să o bată, când spunea că are dureri nu o credea. Mama ei a venit după aceea în Bucureşti ca să crească copiii (n.n. – fiicele Lydia şi Elena). Mi-a povestit că de multe ori nu le dădea pensia alimentară şi bunica trebuia să dea lecţii de pian, ca să poată întreţine aceşti copii. Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil şi pentru acest copil (n.n. – Horia-Roman) aduce cele mai mari bunătăţi, iar pentru cele două fetiţe orfane nu vrea să dea nimic”.

Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, reţinem: “Patapievici Dionisie a fost interesat să moară (soţia) pentru a nu se descoperi ce-a făcut în Germania”. Într-adevăr, era singura persoană care putea deveni incomodă, dacă ar fi cedat permanentului stres al dedublării existenţiale. Ceea ce este posibil să se fi întâmplat…

Legenda pusă în circulaţie, privind internarea din Germania, a fost infirmată într-o împrejurare chiar de D.P. Astfel, cu ocazia pregătirii în vederea obţinerii carnetului de conducător auto, a afirmat că nu are emoţii, deoarece a avut carnet de conducere în Germania (Austria – Al Treilea Reich), unde a circulat, aproape tot timpul, pe mai multe tipuri de maşini.

Deşi grijuliu în a indica numeroase persoane care să se poată referi asupra diferitelor etape şi perioade ale vieţii şi activităţii sale, nici măcar accidental nu a menţionat vreo persoană dintre cele care ar fi putut cunoaşte aspecte negative compromiţătoare. În anii petrecuţi în Germania (Austria), D.P. s-a aflat, ca şi fiul său peste ani, în legătură cu legionari fugiţi din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, tot ca şi fiul său, ulterior, şi a NKVD. După retragerea armatei germane din Austria şi încetarea activităţii Gestapo-ului, D.P. nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat, în Viena, ca “translator poliglot”, de Comandamentul Militar al Armatei Roşii. Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenţia autorităţilor (vom vedea şi ce interes avea!) şi urmează în acelaşi timp cursurile Înaltei Şcoli pentru Comerţ Mondial. Aici îşi susţine licenţa cu lucrarea apologetică “Banca de Stat şi sistemul bancar al URSS”, despre care afirma că a fost un act ştiinţific temerar, deoarece “a popularizat măreţele realizări sovietice într-o ţară burgheză”. De aici şi până la infiltrarea în inima secretelor Băncii de Stat a României nu are decât un pas…

După epurarea aparatului poliţienesc austriac de către serviciile de informaţii militare sovietice, D.P. a fost transferat la Poliţia din Viena. În anul 1948, potrivit afirmaţiilor sale, are neplăceri, simţindu-se supravegheat de autorităţi, deoarece era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria şi al Asociaţiei Austria-URSS. Drept urmare, se adresează Misiunii României şi Delegaţiei române pentru repatrieri, solicitând efectuarea formalităţilor pentru stabilirea în România, unde a aflat că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta şi afirma potrivit convingerilor sale.

Afirmaţiile sale privind urmărirea şi persecutarea de către autorităţile austriece sunt perisabile. Era omul sovieticilor, iar influenţa lor era, în acel moment, indiscutabilă. Motive pentru a fi în atenţia autorităţilor existau: comportamentul avut ca membru al Gestapo-ului şi conspiraţiile uneltite de filiala vieneză a Kominternului, al cărui membru activ era, împotriva securităţii şi neutralităţii Austriei. În subsidiar, nu pot fi excluse unele abuzuri în rechiziţionarea de bunuri şi valori pentru uzul Armatei Roşii, care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiţii să se îndrepte împotriva funcţionarilor corupţi ai Administraţiei Militare Sovietice. Nu este lipsit de semnificaţii faptul că D.P, imediat ce a venit în Bucureşti, şi-a achiziţionat un apartament, singur pe etaj, la preţul de 100.000 lei, de la proprietarul Godel Ofner. Secţia financiară a evaluat apartamentul la 150.000 lei, iar ulterior, când au apărut suspiciuni cu privire la provenienţa banilor, l-a trecut pe numele fiicelor.

Dionis Patapievici nu era cetăţean român. Pentru a obţine cetăţenia, invocă Legea nr.162 din 29 mai 1947, care declară cetăţeni români pe toţi cei care, ei sau părinţii lor, au locuit în 1920 pe teritorii supuse jurisdicţiei statului român. Nu există dovada renunţării la cetăţenia sovietică. Este, însă, simptomatic, cum cel care a renegat autoritatea statului român înţelege să uzeze tocmai de această autoritate, care după cum relatează unchiul său, avocatul Liubomir Patapievici, cu domiciliul în oraşul Agnita, “pentru tovarăşul Patapievici a adus numai zile negre, iar tatăl său, Leonida Patapievici, a fost chiar arestat pentru motivul de loialitate faţă de statul sovietic”. Este justificată întrebarea dacă ucraineano-polonezul D.P. a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri ori s-a conformat unui ordin de misiune?

Viaţă de emigrant în Romania

Odată stabilit în România, cu mulţi bani şi bunuri de valoare – bijuterii, obiecte de artă, tablouri, blănuri, albume filatelice etc. -, D.P. încearcă recunoaşterea apartenenţei politice pe baza carnetului de membru al Partidului Comunist din Austria, dorinţă ce nu i s-a împlinit.

Pe baza unor recomandări din Austria, se prezintă profesorilor Mladenaltz şi Marin Lupu (Marcel Wolfowitz), primul – decan la Academia Comercială, celălalt – vicepreşedinte al Institutului de Studii Economice şi Planificare, dar şi al Băncii de Stat al Republicii Populare Române, fiind acceptat apoi ca asistent universitar, iar Lupu îl va angaja, concomitent, inspector, apoi şef de serviciu şi consilier la Banca de Stat. Marin Lupu va exploata poliglotismul lui D.P. în scrierea operei sale ştiinţifice (primul curs de istorie a economiei naţionale), dublându-i postul de asistent cu cel de bibliotecar documentarist.

Potrivit criteriilor contrainformative ale Securităţii, D.P. ar fi trebuit preluat imediat după repatriere în procedurile de “debriefing”, pus sub o strictă supraveghere şi în carantină ideologică. Nimic din acestea. Consilierii sovietici şi protecţia nomenclaturiştilor kominternişti l-au exceptat de la reguli, dar nu şi de emoţii şi neplăceri. Serviciul de Cadre al Băncii de Stat, prin vigilenţa şi fermitatea unui anume Dobrescu (n.n. – oare un ofiţer acoperit?), permanent suspicios, era parcă anume programat să verifice sistematic rezistenţa legendei de acoperire, solicitându-i suplimente de autobiografie, clarificări şi căutând persoanele care să poată oferi referinţe credibile. Odată cu plecarea consilierilor sovietici din Ministerul Afacerilor Interne şi înlocuirea alogenilor din conducerea structurilor Securităţii, Dionis Patapievici a fost imediat inclus în verificări de contraspionaj şi clarificare a activităţii sale în cadrul Gestapo-ului din Viena. Ofiţerul de caz i-a fost student la Academia Comercială. Natura relaţiilor dintre ei şi ascendenţa profesorului asupra fostului student au influenţat imparţialitatea, obiectivitatea şi probitatea profesională a verificărilor, dar mai cu seamă a interpretării şi evaluării faptelor.

Agenţii din categoria “ilegali în obiective” utilizau procedee fotografice pentru culegerea, fixarea şi prelucrarea informaţiilor, dar şi pentru realizarea legăturii impersonale. D.P. era un pasionat fotograf “amator”. D.P. avea, la un moment dat, o familie de şapte persoane. Cumulul iniţial de funcţii şi salarii nu mai exista. Soţia avea un salariu modest. El, cu prudenţă şi discreţie, era un rafinat şi deocheat petrecăreţ. În 1965 dispune de resurse pentru achiziţionarea unui autoturism “Renault major 10”. Deşi a avut posibilitatea unei promovări, a unei mai mari independenţe profesionale, cu salariu atractiv şi alte facilităţi, nu a acceptat să plece din Centrala Băncii de Stat. Pentru păstrarea locului de muncă şi a orizontului de acces la informaţiile vitale privind politicile monetare, fundamentarea balanţelor de venituri şi cheltuieli, planificarea circulaţiei monetare ş.a., împotriva felului său de a fi, D.P. evită orice situaţie care i-ar fi putut influenţa stabilitatea şi continuitatea profesională.

Mai multe surse ale contrainformaţiilor economice din obiectivul “Banca de Stat” îi semnalează curiozitatea, curtoazia arătată secretarelor vicepreşedinţilor care manipulau documentele sensibile, vizitele frecvente la compartimente centralizatoare de informaţii secrete din Comitetul de Stat al Planificării şi ministerele economice, dar şi profunda sa interiorizare şi imposibilitatea descifrării adevăratelor sale trăiri.

În evenimentele “contrarevoluţionare” din anul 1958, soldate cu arestarea ministrului de finanţe Aurel Vijoli, D.P., ca şef al Serviciului Circulaţiei Monetare din Direcţia Planificării Economice a Băncii de Stat, a fost în tabăra celor care au înfierat imitarea de către ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste. Nici nu se putea altfel din partea autorului lucrării propagandistice “Banca de stat şi sistemul bancar al URSS”. D.P. nu lipsea din niciun colectiv care genera ori înmormânta probleme, dar consuma întotdeauna informaţii sensibile de primă mână, chipurile pentru a prăgati marile decizii de politici bancare. Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezenţa sa, dar întotdeauna se găsea cineva important care să spuna că “este bine ca tov. Patapievici să facă parte din colectiv, deoarece este şi translatorul întotdeauna prezent la întâlnirile cu delegaţiile CAER şi din URSS”.

Nici completările biografiei şi nici investigaţiile specializate nu au lămurit cum l-a urmat în străinătate prietena sa din primul an de facultate, Odarca Drăgan, cu care s-a căsătorit, probabil la Viena. Analiştii de contraspionaj care au reevaluat cazul au remarcat similitudinea cu alte cazuri, ceea ce le-a oferit o ipoteză de lucru plauzibilă; un cuplu informativ. Deşi nu a rezistat, aparent din “cauze naturale”, scopul său a fost atins. A susţinut biografia şi a motivat acţiunile lui Dionis P. în periplul său de la Cernăuţi la Viena şi, ulterior, la Bucureşti, în inima secretelor bancare ale României.

Detalii dintr-o carieră de cercetat

Olga Drăgan, mama primei soţii, avea cunoştinţă de apartenenţa lui Dionis P. la o organizaţie naţionalistă ucraineană. Îi admirase puternicele sentimente şi idealuri naţionaliste şi-l dezavua pentru trădarea lor. Este un element deosebit de important. Naţionaliştii ucraineni erau vânaţi de către Departamentul Operaţiunilor Executive (n.n. – lichidări fizice) în întreaga lume. D.P. să fi fost, oare, o “coadă a topoarelor” NKVD?

Olga Drăgan sesizase nu numai trădarea idealului naţionalist ucrainean, ci şi grija sa exagerată pentru păstrarea poziţiei profesionale în bancă. În fond, după cum chiar el a afirmat, “prin munca ce o duc, cunosc cele mai mari secrete ale economiei ţării într-un orizont strategic de 15-20 de ani, fiind, în fapt, unicul detonator al întregului volum de date secrete, în timp ce toţi ceilalţi înalţi funcţionari cunosc doar ceea ce priveşte departamentele lor. Dacă eu aş trăda, trădarea mea s-ar multiplica de câteva ori cu coeficientul importanţei informaţiilor”.

Totuşi, Dionis P. era permanent frământat şi nemulţumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiţii, dar nu i s-a echivalat şi calitatea de membru de partid şi nici nu a fost primit în PMR, ulterior PCR. Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanţă deosebită. El nu ştia, însă, că documentele puteau fi şi contrafăcute în scopuri de dezinformare/influenţare a spionajului statelor/băncilor interesate de informaţiile respective.

După şapte ani, “double crosse”-ul din acţiunea de contraspionaj “D. Pătraşcu” a primit rezoluţia: “închis cu menţinerea în evidenţă pasivă”.

Se redeschide, însă, fila nouă a tradiţiilor familiei. Atacul deschis, chiar dacă repliat ulterior, al Hertei Müller, la onorabilitatea şefului ICR, Horia-Roman Patapievici, poate fi, deopotrivă, o sancţiune pentru un act de trădare, dar şi o manevră de conspirare/deconspirare a legăturii cu vreun “institut cultural” afiliat pe lângă un serviciu de spionaj. În spionaj-contraspionaj, toate întâmplările şi faptele sunt ambivalente. Ceea ce este trădare pentru o parte este eroism în tabăra adversă. Că “Micul Führer de Buzău” nu poate fi decât într-o tabără adversă României este loc comun. Istoria acestei întâmplări ne oferă suficiente elemente pentru a putea înţelege apetenţa lui Horia-Roman Patapievici de a-l imita în fizionomie, gesturi şi atitudini pe caporalul Adolf Hitler. Pentru apucăturile sale de călău al culturii române şi fecaloidizarea limbajului public, Horia-Roman Patapievici, demn descendent al unui gestapovist-enkavedist, merită numele de serviciu de “Micul Führer-Komisar” al culturii române.

Odată cu devalizarea de către CNSAS a arhivelor Securităţii, atât BND, cât şi succesorii NKVD au reconsiderat cazul lui Dionis Patapievici şi au regândit ceea ce rezervaseră fiului său. În firul de continuitate al tradiţiilor înaintaşului său, agentul sovietic cu trei nume, Horia-Roman Patapievici, omul cu trei fete, care aleargă pe urmele tatălui său cel puţin prin darul minciunii, se află doar la stadiul promiţătoarelor începuturi. Asta dacă nu se trezeşte la timp preşedintele onorific al ICR şi al României…

Aurel I Rogojan

Cotidianul.ro