lanterna magică

 Pecetea veşniciei

 În surdină auzi un ticăit al ceasului, o melodie, 

 fragmentele unei sonate de primăvară,

 mărgăritare înflorite 

 ce-şi poartă amprenta lăuntrică.

 Cu prudenţă navighezi 

 printre umbrele stelelor 

 şi amintirile 

 întrepătrunse cu clipe prezente.

 

 Ninge, ninge peste iubirea noastră,

 cu petale mari, albe,

 de trandafiri,

 ninge.

 Palimpsest prăfuit, lanterna magică 

 scoate la iveală

 timpul ineluctabil.

 Într-o tăcere aproape desăvârşită 

 descoperi o lumină vie, 

 ca un ferment.

 Într-o secundă intri 

 într-o falie a timpului oprit,

 alert, spaţiul gol 

 se-ntinde nesfârşit.

 Topind cifrele, cadranele 

 se sparg în sunetele 

 ce ne punctează pulsul.

 La răspântii se-mprăştie

 şoaptele albe şi strigătele roşii.

 În aşteptare sunt zorile unei noi zile.

 

 Niciodată nu i-ai promis o grădină de trandafiri,

 doar un buchet mare, alb.

 Fără frumuseţea ta 

 s-ar fi destrămat în gânduri, 

 în imagini-frânturi, 

 ar fi spart 

 zidurile ce-o pietrificau,

 sofocată înăuntru, un spectru ar fi rămas.

 

 Ah, surâs al inimilor! 

 Combustie a trăirilor, pasăre liberă, rebelă,

 zborul a căpătat contur. 

Irina Lucia Mihalca