Botează-Ne Sfinte Ioane

            Cu Nădejde, Credință și Iubire botează-Ne Sfinte Ioane !

                                             GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

      „...Atunci de ce aţi ieşit? Să vedeţi un prooroc?

          Da, zic vouă, şi mai mult decât un prooroc.

          Că el este acela despre care s-a scris:

      <<Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu,

          care va pregăti calea Ta, înaintea Ta>>.

  

         Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decît Ioan  Botezătorul.” (Iisus Hristos-Mântuitorul Omenirii)

   Un popor ca să trăiască milenar, ca cel dacoromân, trebuie să ţâşnească din Sânul unui neam mare care,prin dimensiunea spiritualităţii sale, prin chemarea

la coslujirea cu Dumnezeu, prin demnitatea, credinţa, eroismul, prin rămânerea în apropierea izvoarelor Tradiţiei, prin convieţuirea în comunitatea şi duhul dacoromân, prin suferinţă, prin jertfă, dar mai ales prin iubirea de Glie şi de Cer se situează deasupra vremurilor peste care se cern evenimentele, provocările, încercările, furtunile, invaziile, nădejdiile, prigoanele, frângerile, dar şi biruinţele...

      Părintele luminilor-Iisus Hristos, prin Apostolul Pavel, ne îndeamnă, ne roagă, ne binecuvintează întru călăuzirea, creşterea şi bărbăţia noastră hristic-evanghelică, creştin-ortodoxă, să ne preţuim cu bucurie Părinţii spirituali: bunici, bătrâni, preoţi, duhovnici, dascăli (pedagogi), monahi, poeţi, artişti, eroi, martiri, mărturisitori, sfinţi: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.”   (Sf. Ap. Pavel, Epistola către Evrei 13, 7)    

  

   Ioan Botezătorul, Tracul nostru de Aur care, a pus bazele unei purificări morale instituind primul ordin precreştin ortodox, Ordinul Esenienilor este de fapt şi ultimul profet al Legii celei vechi şi primul profet al Legii celei noi, vărul lui Iisus, ales de Tatăl ceresc să: netezească Fiului-Întrupat, Calea Împărăţiei Sale, pentru propăvăduirea Evangheliei, dar şi privilegiul dumnezeiesc de a-L boteza: „A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

   Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era...

   Am văzut Duhul coborîndu-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborîndu-Se şi rămînînd peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfînt.

   Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu!...

   În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el.

   Ioan însă îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?

   Şi răspunzînd, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat.

   Iar botezîndu-Se Iisus, cînd ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorîndu-se ca un porumbel şi venind peste El.

   Şi iată glas din ceruri zicînd: <<Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit!>>” (Ioan 1, 29-34; Matei 3, 13-17)

   Ioan, fratele lui Iacob, fiii lui Zevedeu, alături de Andrei, Simon-Petru, Filip şi Bartolomeu, trei grupe de fraţi, ucenici ai Ordinului Esenienilor al lui Ioan Botezătorul, toţi din marele Trunchi trac, îL cunosc pe Iisus Hristos şi cu dezlegare de la Ioan îL urmează pe Cel Care a venit să mântuiască lumea, devenind astfel Ucenici ai lui Hristos.

   Ioan cel întrat în Comuniunea Apostolilor, devine Ucenicul prea iubit şi marele Evanghelist cunoscut sub numele de Ioan Teologul, din care luăm un fragment edificator din Cuvântul lui Iisus Hristos împotriva necredinţei iudeilor: „ Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine Însumi, ci El  M-a trimis.

   De ce nu înţelegeţi vorbirea mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvîntului Meu.

   Voi sînteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr în el. Cînd grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.

   Dar, pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi.

   Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeţi?

   Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi, pentru că nu sînteţi de la Dumnezeu.” (Ioan Teologul 8, 42-47)  

    Ioan Hrisostom-Ioan Gură de Aur, cel care alături de Sfinţii Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz şi Grigorie de Nissa, toţi Vlăstari regali ai Trunchiului imperial trac, au instituit în secolul al IV-lea: Veacul de Aur al Bisericii Universale a lui Hristos.

    Ioan Gură de Aur este cel mai prolific analist şi comentator biblic, înflorind creştinismul răsăritean ortodox prin cea mai prodigioasă autoritate, sfântă-viziunea hrisostomică ce a inclus şi s-a răsfrânt asupra cosmologiei şi problemelor vitale ale societăţii de atunci şi din totodeauna: bărbatul, femeia, copiii, familia, sexualitatea, iubirea, societatea, interrelaţiile dintre bărbaţi şi femei în sfera societăţii, Creaţia, Dumnezeirea, interrelaţiile dintre Biserică şi Cetate, dintre cler şi mireni.

    Ne vom opri la o rază hrisostomică ce s-a răsfrânt/ se răsfrânge asupra relaţiilor dintre bărbaţi şi femei în sânul societăţii, având ca temei Familia creştină-fundamentul de sprijin şi îndeplinire al funcţiilor de autoritate publică, teribil de prezent temeiul, dar şi mai teribil de absentă familia creştină: „Cel care este în stare să-şi stăpânească (rhythmisai) propriul suflet şi să-l facă să supună şi să cârmuiască trupul va fi în stare să-şi stăpânească şi propria familie. Iar cel care poate să facă aceasta în casa sa, o va face şi în cetatea sa; şi, dacă o poate face şi în cetatea sa, înseamnează că o va face şi dacă va fi stăpân peste lumea întreagă... Fii tu însuţi judecătorul şi legiuitorul propriei tale vieţi... Da, chiar dacă eşti înţelept, sau bogat, sau ocupi o funcţie înaltă, smereşte-ţi inima. Nu o lăsa să se umple de mândrie şi de gânduri deşarte... Tu să ai mereu cugetul smerit (tapeinophroneson), aceasta este dragostea: ea îndepărtează orice inegalitate, ea nu cunoaşte superioritate şi nu demonstrează autoritate; chiar dacă cineva ocupă o funcţie mai înaltă decât ceilalţi, el se va pleca la cea mai umilă treaptă dintre toţi... Căci sunt multe feluri de smerenie a cugetului (tapeinophrosynes): în cuvânt şi în faptă faţă de stăpânitori, şi faţă de slujitori... Spune-mi, dar, care este menirea stăpânului? Nu este aceea de a-i ajuta pe supuşii lui şi de ale face bine? Nimic nu este mai dezonorant decât un conducător care nu face poporului său nici un bine.” ( Omilia LII la Faptele Apostolilor, PG 60.566A / PNPN 1,XI, p. 313; Omilia XIII la Statui, PG 49.140A/ PNPN 1,IX, p. 428; Omilia IV la II Corinteni, PG 61.426D/ PNPN 1, XII, p. 300; Despre smerenie, PNPN 1, IX, p. 151; Omilia XLIV la Faptele Apostolilor, PG 60.308B/ PNPN 1, XI, p. 267; Omilia LII la Faptele Apostolilor, PNPN 1, XI, p. 314; Omilia VIII la Faptele Apostolilor, PNPN 1, XI, p. 53)

   Ioan Casian (360-435), scriitor monah, născut la Vicus Cassiaci, localitate aflată graţie descoperirilor arheologice ale marelui Vasile Pârvan, în Sciţia Mică-Dobrogea de azi, hirotonit diacon de patriarhul ecumenic Ioan Hrisostom, în anul 400, prieten cu marii Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Grigore de Nissa şi Ioan Gură de Aur.

   Puţin mai târziu a fost hirotonit preot de către Papa Leon.

   Ioan Casian alături de prietenul său tot dobrogean, Gherman iau apărarea Sf. Patriarh Ioan Gură de Aur, după ce a fost surghiunit de către împărăteasa Eudoxia, graţie urii viscerale a  omologului său Teofil al Alexandriei, în anul 404, în Munţii Caucaz-Georgia, ca urmare a hotărârii Sinodului de la Stejar, aflat în apropierea Calcedonului din anul 403.

   Minunatul călugăr dobrogean fondează pe la anul 415, două mănăstiri: una de maici-Mînăstirea Sf. Sotiros (Mântuitorul) şi alta de monahi-Sf. Victor, la Marsilia, după propriile reguli monahale-Aşezămintele vieţii de obşte ale călugărilor, devenind astfel Părintele monahismului apusean.

  Sf. Ioan Casian a fost canonizat de două ori: prima oară în secolul V, la Marsilia de către papă, cinstit pe 23 Iulie, iar a doua oară de către Biserica Ortodoxă Română, în 20 Iunie 1992, cinstit în 28/ 29 Februarie.

   Sf. Ioan Casian a scris 43 de cărţi, introducând în Apus, Patericul-convorbiri ale Părinţilor Pustiei din Orient.

   „Dacă se împlineşte porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală şi după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvârşirii, chiar dacă mijloacele nu sunt aceleaşi.” (Instituţii cenobitice-rânduieli pentru viaţa în comun)

  „Acesta este scopul întregii desăvârşiri: ca sufletul eliberat de orice lanţuri trupeşti, să se înalţe zilnic la negrăitele daruri ale vieţii duhovniceşti, într-atât încât întreaga viaţă şi bătaie a inimii să devină o unică şi negrăită rugăciune.” (Convorbirea a X-a)

   „Prietenia rămâne deplină doar între cei cu aceleaşi virtuţi.”

   Sfintele-i moaşte se află în aşteptarea pelerinilor la Mănăstirea Sfântul Victor din Marsilia. (Remus Rus, Dicţionar Enciclopedic de Literatură Creştină din Primul Mileniu. Editura Lidia, Bucureşti-2003)

   Ion Ion Hara (1942-2005), s-a zbenguit între basmele Păulişului de la poalele dealurilor înmiresmate ale podgoriei Aradului-Dumbrava copilăriei sale. Elanul adolescenţei, crezul, nădejdea, mugurul abia plesnit în floare i-au fost frânte şi scuturate de regimul draconic care, l-a azvârlit în temniţă, după ce copil fiind a fost cutremurat de omorârea mătuşei sale, sora mamei, prea frumoasa elevă luptătoare, eroina-martiră SAV FLORICA, la 20 de ani-zefirul tinereţii cereşti, în penitenciarul Târgu-Ocna.

   Neluţu, aflat în închisoare s-a înconjurat de bravi eroi, de înţelepţi cărturari, de solii culturii spiritual-ortodoxe, unde harul lui Hristos a mustit în el mirul creaţiei poetice.

                                       

   „ Te-au omorât şi n-ai la cap o cruce.../ Eu n-am o lumânare să-ţi aprind/ Şi de-aş avea, nu ţi-aş putea-o duce,/ Căci lanţuri mari şi grele mă cuprind.// O doină-ţi cânt ce-atât de mult mă doare,/ Hai, vântule, degrabă şi i-o du/ Că-i cântecul ei, ucisă-n închisoare.../ La Gherla-s eu, la Târgu-Ocna, tu.// Aceeaşi vîrstă sfântă ne uneşte,/ Vârsta Dreptăţii-greu de biruit,/ Deşi-ntre gratii moartea ne pândeşte/ Cei mulţi trăim, iar morţii-n-au murit.”Închisoarea Gherla, noiembrie 1961. (Cei Mulţi Trăim ,Volumul Durerii. Editura Multimedia Internaţional, Arad-2006)

   Ion I. Moţa-unul dintre marii Eroi şi Martiri ai Neamului, în crâmpeiul său de viaţă a avut timp să ne lase şi o dîră măiastră din vocaţia sa de scriitor-publicist-mărturisitor.

   În cartea Cranii de Lemn, aşează articolele publicate în perioada 1922-1936.

   Cartea apare în 1936 şi împărtăşeşte întru câtva soarta autorului, cum de altfel s-a întâmplat şi cu celelate lucrări de referinţă ale Mărturisitorilor noştri creştini.

   Cranii de lemn deci, ajunge în posesia lui Virgil Procopovici, din Rădăuţi, nepotul savantului Traian Brăileanu (ucis la Aiud în 1947). De frica legilor antonesciene, Virgil Procopovici a zidit un număr impresionant de cărţi, reviste, fotografii, documente, insigne, alături de acest volum în scara unei case din Rădăuţi, în 23 Ianuarie 1941.

   Două zile mai târziu Virgil este arestat şi torturat pentru a divulga locaţia depozitului ascuns de el. Depozitul rămâne încremenit timp de 58 de ani, până în vara lui 1989, când vede lumina soarelui şi după numai câteva luni şi a tiparului, după 1990, când sunt reeditate toate operele.

   Toate articolele Doctorului în Drept Ion I. Moţa sunt edificatoare-pedagogic, dar ne vom aţinti asupra celui mai apropiat de cruda realitate de azi: „Apropiindu-ne mintea şi inima de problema perzaniei sufleteşti şi a condamnării vitale a fiinţei neamului nostru de azi, faţa ni se umbreşte. De pe ea, ca şi din cutele inimii, fuge voia cea bună care-i place Românului s-o pună aproape în toate împrejurările vieţii... Afirmăm din nou: sufletul acestei naţiuni este pierdut şi doar odată cu mişcarea naţională a început a se mai trezi puţin, ici-colo, din rătăcirea pierzătoare... Am constatat pierzătoarea rătăcire a sufletului atât în viaţa individului, cât şi în a familiei şi a societăţii naţionale...

   Individul de azi are sufletul rătăcit, pierdut, stricat (nu mă contraziceţi prin citări de excepţii). Rătăcit, pierdut, stricat în raport cu cerinţele sufletului tip admis de Dumnezeu la viaţă, cerinţe stabilite în criteriul fundamental al vieţii: doctrina creştină. Azi, în regula generală şi mai ales în clasa conducătoare a neamului, spiritul creştin e aproape stins din suflete. E domnia Antihristului în viaţa individului (anumite forme exterioare şi obiceiuri creştine la suprafaţă dar vane în interior, salvează doar oarecari aparenţe şi superstiţii dar nu mai cuprind nici o urmă de licărire sfântă sau, în cazul cel mai bun, păstrează doar resturi atât de mici de spirit creştin încât acestea nu mai au efect cumpănitor pentru salvarea sufletului)...

   Familia de azi, afirmăm că suferă de aceeaşi decadenţă ca şi individul...

   Societatea, naţiunea nu e mai puţin rătăcită în spiritul ei.” (Ion I. Moţa, Cranii de Lemn. Articole 1922-1936. Ediţia a V-a, Ed. Sânziana, Bucureşti-2007, p. 41-44)  

     Ioan Alexandru, poet, scriitor, eseist, om politic. Între mărturisitorii de convergență ai dimensiunii spirituale creștin ortodoxe, prin lirismul de cascadă, de revărsare sublimă, de întindere nemărginită, se așează ca un torent ceresc și acest mare poet cu marea sa iubire de Patrie :

   „Numai iubirea dintre părinte şi fiu biruie Erosul. Între tată şi fiu, prin această transparenţă care este Maica, se statorniceşte cea mai curată şi durabilă iubire de pe pămînt. Această iubire se cheamă Patrie şi este prototipul celei mai durabile comunităţi. Este Dialogul în triadă. Sunt trei, părintele, maica şi fiul şi totuşi fiecare singur în dialog veşnic unul cu altul în dialog continuu şi totuşi fiecare suveran, libertate absolută şi dependenţă absolută concomitent.

   Acestea sînt posibile numai prin această iubire curată şi tainică şi această iubire care a biruit erosul se cheamă Patrie.” (Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie-Eseuri. Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 10)

   Ion Omescu-actor arădean, erou, mărturisitor, poet creştin, deţinut politic, trăitor în exil.

   El s-a aşezat în rândul marilor oameni de spirit aşa cum mai toţi marii daco-români de-a lungul timpului au trăit plenar întru Dumnezeu, Neamul şi armonia Creaţiei divine.

   Îmbrăcat în veşmântul creaţiei, dăltuit în chipul radios al culturii creştin-ortodoxe, Ion Omescu se contopeşte cu harul ceresc peste temelia veşnică a dacilor, înţelegându-şi şi asumându-şi adevărata dimensiune sufletească a Neamului circumscris vocaţiei şi misiunii Hristice, prin dăruire, slujire, jertfire şi înălţare, în genul marelui meşter argeşean Manole:

   „Aici vom înălţa o catedrală/ Cu sfinţi subţiri şi calzi de bunătate,/ Cu aur stins şi marmură egală,/ Iar dintre noi, pieri-vom jumătate.// Veniţi cu noi în drumul către stele,/ Voi, calfe, meşteri mari şi ucenici,/ Acolo sus, pe ultima din schele,/ Pământu-i muşuroaie de furnici!// Lăsaţi-vă căldura dintre perne/ Şi liniştea măruntelor păcate,/ Acolo,-n limpezimile eterne,/ Ne-ntâmpină suprema libertate!” (Manole către ucenici,Poeţii după Gratii. Mănăstirea Petru Vodă-2010)

   Ioan Ianolide-profetul creştin armân al Ortodoxiei, eroul, martirul, mărturisitorul şi biruitorul prigoanelor şi persecuţiilor roşii ale veacului XX, face după eliberarea sa din temniţele ateo-concentraţionare, o radiografie asupra categoriilor de oameni şi cetăţeni din ţara noastră, creştini statistic, cu privire la convertirea lor la comunismul bolşevic al tătucului gruzin, dându-ne totodată şi cheia salvării de sub urgia Balaurului roşu şi a puilor săi actuali, roşcat-portocalii, numai sub sceptrul unei Elite naţionaliste dacoromâne, creştin-ortodoxe:

    „Majoritatea oamenilor trăiesc într-o stare de dolce far niente tradiţională prin inerţia istorică şi li se pare totul atât de normal încât nu pot pricepe că totul poate fi întors pe dos. Aceştia, când au văzut realitatea cu ochii, au simţit că înebunesc. Altora le este lene să gândească şi au refuzat să gândească până ce gândirea marxistă i-a silit să nu mai fie ei înşişi-dar era prea târziu. O mare categorie de oameni au refuzat să ia atitudine din comoditate, căci atunci când viaţa este dulce-ori chiar amară-dar te-ai obişnuit cu ea, este foarte neplăcut să te desparţi de ea-şi au trebuit să se despartă rapid şi dureros când a dat revoluţia peste ei.

   Mulţi intelectuali au refuzat să lupte împotriva comunismului din cauza confuziei între rău şi bine în care au fost educaţi de şcoala şi societatea burgheză. Cei mai dezolanţi însă sunt automulţumiţii, cei care, incapabili de a vedea adevărul dincolo de propria persoană, nu au luat atitudine contra comunismului întrucât au considerat că totul este bine aşa cum e la ei-aceştia au avut revelaţia realităţii abia când au fost scuturaţi de revoluţie.

   Oamenii sunt insensibili, sunt opaci, sunt refractari la tot ce iese din sfera cotidiană a vieţii lor, căci lipseşte o reală spiritualitate care să îi angajeze într-o comuniune permanentă. Oficinele comunismului cunosc foarte bine omul şi lumea actuală şi ştiu să speculeze tot ce le poate servi. Lumea nu va fi salvată de comunism prin aceste categorii de oameni, ci prin acei puţini care văd, ştiu şi îndrăznesc să dea omenirii forţa, spiritualitatea şi structura care va elimina definitiv şi la toate nivelele spectrul morţii roşii.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-Document pentru o lume nouă. Editura Christiana, Bucureşti-2006, p. 437)

   Ion Pillat se distinge între contemporani prin dimensiunea artistică, călăuzită de pelerinajele care i-au încântat sufletul, de verticalitatea unei conştiinţe moral-ceştine, de spiritul premeditat al imensităţii grandioase, explicate prin fluenţa gândirii limpede, bogate, curate  circumscrise sufletului autohton:

   „ Cu versul meu n-am vrut să plac mulţimii,/ Nici snobilor puţini să ţin isonul;/ Am zis doar pentru mine jocul rimii/ De mi-a venit, curat în suflet, tonul.// Nu m-am silit să cânt pe marii zilii,/ Nici să slăvesc mereu ce-aduce anul./ Las altora să facă pe abilii-/ Doar graiul românesc mi-a fost tiranul.// Cum ar putea, de l-aş uita o clipă,/ Ca el mai vrednic alt stăpîn să-mi fie,/ Cu rădăcini de sânge, o aripă/ Cînd mi-ai legat de umeri. Poezie!”( Crez-Ion Pillat, Pe Argeş în Sus. Editura Minerva, Bucureşti-1984)

   Ionel Zeană, armân din Doleani-Salonic-Macedonia, medic primar ftiziolog, cu peste șaptesprezece ani de temniţă, un strălucit poet creştin al cărui crez devenit confesiune lirică s-a întrupat ca un catehism de luptă, ca un poem de suferinţă, ca o odă a durerii, ca un simbol de credinţă, ca o arcă de nădejde, ca o jertfă a iubirii de Neam, ca o mărturie a dragostei pentru Dumnezeu.

   „Golgota românească”-volumul de poeme, scris cu pană din aripă de înger înmuiată în lacrimi şi sânge, se propagă pentru sufletul creştinului autentic ca un mesaj liric tulburător, ce-a ţîşnit din sufletul acestui mare Român, ce pulsează din inima Neamului său mare.

   Eroul-poet-medic şi-a brodat cuvântul cu sensibilitatea artistului, l-a binecuvântat cu mirul terapeutic al doctorului fără de arginţi, zugrăvindu-i aura răsfrântă din Logosul dumnezeiesc şi înobilându-l cu blazonul creştin-ortodox al luptătorului naţionalist dacoromân.

                    

   „Măria ta din cronica bătrână,/ Ce-ţi clatini peste veacuri umbra’naltă,/ Cu sceptrul tău de aur într-o mână/ Şi ţeapa ca o lance în cealaltă,// Tu care ai stropşit năpraznic turcii,/ Boierii răi, tâlharii şi vlădicii/ Şi stârvul li l-ai pus în vărful furcii,/ De se zbătea pădurea ca aricii,// Tu care-ai pus pe tron întâia oară/ Ca să domnească Sfânta Direptate/ Şi ai stârpit necruţător din ţară,/ Fărădelegi, trădări şi strâmbătate,// -Nu vezi cum joacă hoardele barbare/ Pe trupul ţării tale răstignite,/ Cum pângăresc străvechile altare/ Şi ne sluţesc sălbatic sub copite?// N-auzi în sihăstria criptei tale,/ Din tot amarul gloatelor bătute,/ Şi gemete şi vaiete de jale/ Şi hohotele slugilor vândute?// Măria Ta, îndură-te şi scoală,/ De sub povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureş, o năvală,/ Stropşeşte ţeasta hoardelor păgâne.// Şi fă să crească rânduind în vârfuri/ Călăii toţi traşi în frigări ca mieii,/ Priveliştea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a pururi toţi mişeii!” (Vlad Ţepeş,Golgota românescă, Societatea Culturală Lamura, București 1995)

   Venerare marilor Sfinţi din dinastia Ioan!

   Întru mulţi ani fericiţi! tuturor purtători ai sfântului nume Ioan.

 ( Brusturi-Neamț, Botezul Domnului 2017)