Recenzie.
”din umbră, înspre lumină lunecă
luntrea”...
”ca visul din vis, ca ochiul din
lacrimă,/ Viața-i o poveste, o stare, o emoție, un vis!”
Înainte de a pătrunde în
universul liric al poetei Irina Lucia Mihalca, voi face o mică prezentare a
drumului său spre cetatea cuvântului. Mă voi opri asupra unor publicații
(selectiv), lăsând cititorului bucuria de a descoperi ”întregul”.
„Aliteraţia
timpului - Irina Lucia Mihalca”, volum de poezii on-line, Însemne
Culturale, 2012; „Însemnele unei tăceri”-
antologie de poezie, Ed.Rovimed Publishers, Bacău; Autograf pentru m(â)ine”,
Antologie „Însemne culturale”, Adjud,
Armonii culturale; Antologia de poezie “Arta sfâşiată” -73 poeţi
contemporani- coordonator Valentina Becart, Editura ARHIP ART – Sibiu. Publicații
în reviste: Armonii culturale; Basarabia literară; Caiete silvane; Cronica;
Constelații diamantine: Ex Ponto; Melidonium; Izvoare codrene etc.
Volumul de poeme
”Dincolo de luntrea visului” a
apărut la editura Mușatinia, Roman, în anul 2016. Iată ce ne spune doamna Adina
Dumitrescu în prefața cărții: ” Scrierile
Irinei Lucia Mihalca sunt curajoase nu prin părăsirea rimelor stas, ci prin
miza metafizică, morală și aș putea spune, esoterică a lor. Stilul ei reflectă
o dăruire intelectuală ce liază suflete, eliberându-se de dogmatismul laicului,
dar și de stridențele, vulgaritățile moderniste și postmoderniste.”
Versurile din acest volum ne așază în fața ochilor un univers variat de
sentimente, de simboluri, de taine ascunse în strigătul unei conștiințe care
duce o luptă ingală cu destinul, mereu răvășită de neliniștile existențiale. ” Toate mor. Pe unde vei trece noaptea / vei
auzi șoaptele străzilor pustii, / a caselor părăsite, a ferestrelor nedeschise.”(
Într-un cuvânt încape întreaga lume).
Poeta Irina Lucia Mihalca se întreabă, adesea, de ce toate cuvintele ”tac și plâng”... când ar putea să
devină emoție, să devină poezie. Fire sensibilă, cu o viguroasă forță
contemplativă, poeta se sustrage simțurilor ”uzitate”, cotidiene și se situează
adesea în zona extazului, zonă unde trasfigurarea este posibilă, poezia
căpătând astfel, valențe luminoase, realitatea imediată rămânând pe o treaptă
inferioară.
Din când în când, se mai auzea ” o
tristă melodie” care ”voia să
cârpească viața / acolo unde sunetul o sfâșiase. / La stânga sunetului era
noaptea;/ la dreapta lui era ziua,/ univers presărat cu picături de apă și
prezenturi.” ( Celălalt trup – o
nouă viață).
Din păcate, odată ce ai fost ”aruncat” în lume și ai fost însemnat cu
un destin, nu te mai poți sustrage frământărilor, bucuriei și pericolului de a
fi, de a suporta țărmurile existențiale.
” suntem rug, flacără, scântei,
zâmbet, lacrimă, vis, gânduri, / cuvinte în delir, fapte, raze de soare sau
lună, zefir, furtună, castel de umbre, corolă de lumină”...( Suntem).
Indiferent de locul în
care ne poziționăm ”arta se adaugă vieții”,
ne spune poeta – care încearcă să-și creeze, contureze un ideal cu ajutorul
visului, iluziei, fanteziei creatoare. În clipele de beatiudine sufletul se lasă
cuprins de cea mai pură și minunată emoție.
Fuga de real este o necesitate pentru Irina Lucia Mihalca. Numai în
acest mod se poate salva de zbucium, de efemerul clipelor, de ”mâna” timpului
care ”vinde” totul fără urmă de milă.
O altă mână, din umbră, simte
nevoia să-i mângâie obrazul, să-i alunge teama atunci când ” nisipul din clepsidra noastră se scurge
impasibil”.
” – Mâna ta, Teah, mi-a cuprins
disperarea,/ cărarea râdea, ochi-ți zâmbeau, ochii-ți plângeau,/
Te iubeam dincolo de viață și de
moarte”/ Nu se auzeau nici măcar șoapte,/ doar foșnetul clipelor și sângele
buzelor.” ( Șoaptele timpului, subtil parfum de iasomie).
Conștientă că ”există un timp
pentru toate”... poeta încearcă să păstreze ”copilăria„ în suflet, acest
refugiu neprețuit, locul în care ”norii
grei și deznădejdea” nu vor putea ajunge. În fiecare zi , când tumultul
lumii o copleșește, caută un loc mai retras și-i ascultă ”tainica șoaptă,/ lumina caldă,/ candela vie/ nestinsă de niciun
vârtej!”... ( Refugiu în lumina unui
zâmbet).
Întoarcerea la anii copilăriei, acest timp al poveștilor, al purității
și al marilor speranțe – devine un ax vertical de care se reazemă în clipele de
mare cumpănă, în imensa agitație a lumii.
Poeta nu pierde contactul
cu realitatea obiectivă, chiar dacă se abandonează adesea visului...doar o
reface, o reconstruiește, ”prin ochii
copilului se revedea pe el, redevenea... fulg, zbor de fluturi, vis, stea,
răsărit, lumină sacră, infinit!.” (
Prin ochii copilului, fulg în devenire),
dându-i o dimensiune metafizică,
loc de refugiu și extaz și, mai ales, de regăsire a esenței sale.
Întreaga coloană de sprijin a volumului de poezie ”Dincolo de luntrea visului” este reprezentată de timp, de dorința
de evadare din acest spațiu, acest val uriaș care te cuprinde, te învăluie și
te aruncă în adâncul uitării.
”- Oprește clipa, călătorule!/ E timpul
schimbării,/ trezește-te / să te-ntâlnești, la colț de viață, cu tine!/
Trăiește azi, respiră adânc clipa, / alungă-ți teama/ nu amâna mereu altă zi.” (
Oprește clipa, călătorule!).
Îndemnul poetei este foarte clar, aproape ferm, aceasta simțind cu
acuitate ticăitul asurzitor al timpului, sufletul înfiorat grăbindu-se să
trăiască și să slăvească fiecare clipă ”printre
bucurii și lacrimi”. Tot ce n-ai trăit astăzi este pierdut pentru
totdeauna. Nu trebuie să te oprești din drum chiar dacă obstacolele apar la
fiecare pas. Și, da... ” pășește, pășește
ușor,/ în zbor prinză amintirile presărate / de cântecul privighetorii.”/ ”La ceas de seară / lumina ta pâlpâie încă!/ Am
gura plină cu litere sângerânde./ O baladă a durerilor negre sunt, / dulcea ei
asperitate / pentru a-i simți atingerile de catifea!”. ( Cât strigătul luceafărului ce se stinge în
mare).
Momentele de blazare și
disperare fac parte din structura sensibilă a poetei. Lirismul ia naștere
dintr-un amestec de seninătate și chin, impresionând prin tonalitatea profundă,
intensitatea trăirilor captive între ”zidurile” unui trup care va cunoaște
surparea și moartea.
” La început, Cuvâtul a fost / și cuvântul
s-a luminat în Om.”
Odată cu această iluminare, omul a fost plasat pe o treaptă superioară
a conștiinței, a judecății și a
moralității. Cu ajutorul cuvintelor, gândurile neexprimate, asemenea unor ape
line, furtuni, creste, prăpăstii, au căpătat formă și au putut să-și strige
grandoarea și speranța. Și iată ce ne mărturisește poeta Irina Lucia Mihalca: ”
cuvintele au început să zboare / spre cer
și înspre soare.” După ce au înțeles ”jocul”, în lumina aspră a amiezii,
după ca au cunoscut zborul, mirajul și prăbușirea... ”treptat cuvintele s-au stins / prin gări, în spitale, / pe fronturi, în
războaie. / dar, dar... ”au mai rămas amintiri / și umbrele lor / în inimi / în
cânturi, / în povești, în balade și doine,/ mici felinare / în zboruri
defluturi,/ petale de lotus, priviri de copil, / gânduri-poeme / în muguri de
floare, în raze de soare...” ( La
început - Cuvântul).
Aș completa cu: ” nimic
nu moare, totul se trasformă”. Plecând de la această expresie, valabilă,
acceptabilă, ajung la o altă formulare extrem de interesantă și de profundă: ” Lumea în întregul ei, este o frază în curs de rostire.” (
Andrei Pleșu).
Uneori, avem impresia că totul a fost spus, că totul s-a consumat și
nimic nu mai poate schimba acest lucru. E doar o concluzie a momentului. Orele
se rostogolesc, asumându-și rimuri noi și alte dimensiuni ale cuvântului, noile
sensuri vin să ne contrazică. Cuvântul va dispărea odată cu omul, această
”dumnezeire” incompletă – lăsată la cumpăna dintre lumină și umbră, dintre
bucurie și durere, dintre lacrimă și speranță. Așa cum râurile își caută noi
izvoare, tot astfel, poeta Irina Lucia Mihalca se abandonează labirintului
interior al frământărilor, smulge vălul de pe lucruri, căutând alte
semnificații, noi adevăruri, noi raporturi în alchimia elementelor.
”în fașă sunt toate,/ paleta de
gânduri,/ cuvintele toate, faptele toate,/ inocență, ispită, păcate,/ toate
misterele vieții.”... ( În visul copilului).
Dacă totul este înscris în codul genetic al ființei, nu ne rămâne decât
să căutăm adevăruri în straturile profunde ale sinelui, acolo unde divinitatea
a ascuns misterul devenirii noastre și întoarcerii spre adevăratele origini.
Sentimentul care face viața mai suportabilă, aproape frumoasă... este
acela al iubirii, al contopirii cu sufletul pereche. Irina Lucia Mihalca
iubește viața, caută dragostea... fiind convinsă că există un suflet pereche
pentru fiecare. Iată ce afirmă: ” Iubirea
– salvarea sufletului gol.” Chiar
dacă suntem ”mereu vulnerabili în fața
iubirii”, cine ar renunța la această ”imensă
flacără”, această ”sursă de lumină”
, de bogăție sufletească!! ”În orice
labirint lăuntric există / adâncul drum spre exilul singurătății / și drumul
salvator spre țărmul iubirii / - singurele ceasuri de fericire.”
( Iubind acum vei înțelege Cerul
și Infernul).
Exemplele care urmează subliniază această căutare nesfârșită, dorită:
” mă cauți, te caut / prin adânca
privire / oglindită în apa din noi...” O ”taină a inimii” așteaptă să te
întâlnească în”noaptea albastră”, în suspinul înflorit ” chiar dacă nu poți
prinde / liniile din palma iubirii noastre, / chiar dacă nu poți prinde /
urmele pașilor noștri.” ( Visul).
Alte expresii aduc în lumină partea suavă și rafinată a trăirilor,
sufletul poetei atingând note diafane, luminoase atunci când iubește, când este
iubită.
”- o primăvară este gândul
tău!”; ” pe cărarea albastră te voi întâlni”; ”luminezi acolo unde nu-i lumină” etc. Sau: ”ascultă, ascultă și vino / la marginea apelor timpului! / El este cel
care cheamă,/ el este cel care plânge- ascultă?/ Te iubesc, te iubesc! – îți
sune. / Să nu întârzii! – doar atât îți mai spune.” ( Un cântec a trecut prin zidul de piatră). În iubire nu trebuie
pierdută clipa, acel ”început de poveste
/ scrisă prin cuvintele inimilor noastre!”.
Lirismul poetic este
trecut prin toate stările, de la extaz la agonie, de la flacără la cenușă,
poeta privind mereu peste umăr, cu
teamă, cu mirare...
Versurile, jocul cuvintelor se desfășoară de la polul plus până la
polul minus al trăirilor.
La polul minus putem găsi expresii în care este concentrat zbuciumul
poetei: ”buncărele fricii”, ”ceața
timpului”, ”sufletul sleit de putere”, ”nisipul deșertului”, ”delirul
literelor”, ”drum înghețat și pustiu”,
”dureri rostogolite”, ”Întotdeauna frica desfigurând”, ”plânge vioara”, ”Inima rănită” etc.
La polul plus găsim alte stări, pline de entuziasm, senin, visare: ”lumina blândă a soarelui”,
”Salbă de stele”, ”tăceri de
lumină”, ”petale de vis”, ”poeme de stele”, ”ceas al liniștii albe”, ”parfumul
atingerii”, ”într-un alb desăvârșit”, ”Mireasma începutului” etc.
Această pendulare
neobosită vine să sublinieze o anumită trăsătură emoțională a Irinei Lucia
Mihalca, poeta fiind într-o permanentă căutare a sinelui, a înțelegerii
propriei sale existențe. Efemeritatea lucrurilor îi accentuează neliniștile și,
mai ales, suferința de a fi o ființă superioară, înzestrată cu sentimente și
conștiință, dar supusă degradării timpului și dispariției.” Amăgitor destinul te trimite / spre porți închise / iar mai târziu,
/ după momentul zero,/ spre frigul ce te va cuprinde.” ( Lacrima unei fete ajunsă într-un poem). Toate aceste stări –
încorporate în acest semn al puterii care este cuvântul - conferă gravitate și profunzime poeziei,
aceasta( poezia) fiind transformată într-un spațiu al ”bătăliilor” privind
varietatea semnificațiilor. Lirismul, expresiile poetice profunde, eliberate
din rigorile tiparului, dar încărcate de lumină( uneori) sau dramatism(
alteori), se revarsă necomtenit peste acest flux vital, peste acest miracol
existențial.
Făcând o introspecție calmă a vieții, poeta Irina Lucia Mihalca
înțelege că numai cu ajutorul cuvintelor poate să-și descătușeze eul, să-și
comunice bucurile și zbuciumul. Astfel, se așază în fața hârtiei albe și
scrie...
”scriu pentru că așa simt, din iubire,
din lacrimă, din dor, din durere, din razele de lumină sau umbrele împrăștiate
de norii cercului lăuntric.”
” scriu din dorința de a evada,
eliberând lanțurile durerii sau temerii adunate în străfunduri.”
”scriu pentru că avem nevoie de noi și,
doar, prin energia cuvântului, oamenii se pot întâlni, în această realitate.”( Și
dincolo de neființă).
Cuvintele... ”de întinzi mâna le
vei simți”... cititorule! Nu ezita!
Valentina BECART/ 4 ianuarie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu