Dezgolirea sufletului

Curajul suprem al creștinului

– dezgolirea sufletului prin spovedanie

Sâmbătă seara, când a sosit părintele stareţ, toate păcatele mele erau scrise pe hârtie. După ce m-am pre­zentat, exprimându-mi dorinţa de a mă spovedi, am îngenuncheat. Bătrânul Simeon m-a primit cu toată bu­năvoinţa. Şi-a luat veşmintele şi a început să citească rugăciunile cu un glas blând şi domol. Când s-au termi­nat moliftele, l-am prevenit pe părintele stareţ, zicându-i că poate n-a mai auzit asemenea păcate şi, apoi, am început să le spun după listă. O, Doamne, cât curaj îi trebuie unui om ca să-şi dezgolească sufletul în faţa altui om!

Curajul moral, curajul de a-ţi recunoaşte toate mârşăviile lăuntrice şi de a le scoate afară, în văzul tuturor, este un adevărat eroism pe care nu-l au nici cei ce se numesc viteji pentru că omoară oameni nevinovaţi pe câmpul de luptă. Mărturisindu-mi păcatele, aveam senzaţia că arunc afară toată otrava, toţi şerpii veninoşi cuibăriţi din co­pilărie în sufletul meu. La urmă l-am scos şi pe balaurul cel mare: aşa numeam eu păcatul meu cel mai greu.

În tot timpul spovedaniei plângeam în hohote. Înge­nuncheat şi încovoiat sub epitrahil, mi se părea că mă aflu, ca şi fiul risipitor, la picioarele Tatălui Ceresc, întors dintre porci, plin de ruşine şi de zdrenţe.

După spovedanie, m-am ridicat foarte uşurat. Parcă mi se luase o piatră de moară de pe suflet. Iar părintele stareţ, cu bunătatea şi cu blândeţea lui cunoscută, m-a liniştit, spunându-mi că a mai auzit astfel de păcate, iar drept canon nu mi-a dat decât cincizeci de metanii pe care eu din râvnă le-am dublat. Făceam cincizeci înainte de Utrenie şi cincizeci după Utrenie.

(Arhim. Paulin Leca, De la moarte la viață, Editura Paideia, București, 1996, p. 66)

Sursa: doxologia.ro

Vă iubesc pe toți! Bună sporire! Dumnezeu să fie cu voi!

Petru rămăsese orfan de mic. Mama lui rămăsese credincioasă amintirii bărbatului ei. S-a dedicat creșterii fiului ei.

Avea o poziție bună la bancă și asta o ajuta să o scoată la capăt cu cheltuielile. Și fiindcă Petru prindea repede la învățătură, s-a hotărât să-l ajute să-și facă studiile, în orice domeniu ar fi ales.

– Bucuria mea și lauda mea va fi, Petrișor, i-a spus într-o după-amiază, așa cum stătea în salon, să devii un important om de știință, în ce domeniu îți dorești tu. Se va bucura de Sus și sufletul răposatului tău tată. Iar eu voi mereu alături de tine. Tot ce vei avea nevoie, vei avea. Tu doar să te dedici studiilor. Cât mă va lăsa Dumnezeu să trăiesc, nu te voi lăsa, copilul meu!

– Îți mulțumesc, mamă, a strigat el înlăcrimat și a îmbrățișat-o…

De atunci au trecut anii și Petru a terminat printre primii Facultatea de Matematică-Fizică din Tesalonic. Și-a luat diploma cu nota maximă. Când a arătat-o bucuros mamei sale, aceea nu putea să-și rețină lacrimile din pricina emoției și-l săruta continuu. Apoi a făcut și un master și împreună cu un prieten de-al său au deschis un cabinet de meditații. Cabinetul lor a dobândit încet-încet faimă, ajungând să fie printre cele mai bune din oraș.

Până aici toate au mers bine cu Petru. Singurul lucru rău era că nu credea în Dumnezeu. Fusese influențat de 2-3 profesori de-ai săi de la facultate și aceia cu teoriile lor l-au făcut să devină ateu.

Acest lucru l-a observat și mama lui, care nu-l văzusese niciodată să-și facă semnul Crucii atunci când mâncau împreună. Și deși îi spunea, el zâmbea ironic.

Dar cel mai rău dintre toate era că aceste idei ateiste le transmitea și elevilor săi la meditații.

Deodată însă, în vreme ce toate curgeau liniștit, ceva l-a lovit fulgerător pe Petru. Dureri insuportabile simțea în zona abdominală. Mama lui l-a dus imediat la spital aproape inconștient. Medicii au început imediat consultațiile, ca să afle cauza febrei. Într-un final au ajuns la concluzia că avea infecție la intestin și și-au îndreptat acolo toată atenția. Încet-încet durerea ceda, nu însă și febra. „Situația lui este una rară și dificilă”, au spus medicii mamei sale.

Într-o zi au intrat în salonul lui trei femei. L-au salutat cu respect.

– Suntem o echipă de ajutorare din parohia noastră și trecem ca să spunem bolnavilor două cuvinte dumnezeiești de mângâiere. Vreți să vă citim o frază din Sfânta Scriptură?

– Cu cât sunteți plătite? a întrebat Petru.

– În dar, domnule. Această lucrare o facem numai din dragoste pentru Hristos și pentru frații noștri care suferă.

– Eu nu cred în acestea, dar, fie… citiți-mi! Poate uit de durerile mele.

– „Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca să Se slăvească Fiul lui Dumnezeu prin ea”, scrie în Evanghelia după Ioan. Se pare că Dumnezeu pregătește ceva pentru dvs., fratele nostru. Care vă este numele?

– Eu știu doar că simt multă durere. Petru, Petru este numele meu.

– Și noi femeile înainte și în vremea nașterii ne zvârcolim de durere. Însă atunci când vine în lume o nouă viață, le uităm pe toate.

– Sunt de acord, dar v-am spus, eu nu cred. Ci doar politețea voastră mă face să vă ascult.

– Atunci, domnule Petru, dacă ne îngăduiți, să vă spunem și altceva despre durerile dvs? În Biserica noastră există o Sfântă Taină ce se cheamă Sfântul Maslu și este săvârșit de preoți. Toți câți iau parte cu credință, văd și minuni. Vreți să chemăm pe preotul spitalului să săvârșească pentru dvs. Sfântul Maslu? Iar noi ne vom ruga pentru dvs.

Au trecut câteva minute și apoi Petru a răspuns:

– V-am spus dintru început că nu sunt un credincios. Nu am mai mers la biserică de atunci de când fiind mic, mă lua cu ea mama mea. Dar fiindcă am văzut interesul vostru sincer pentru mine, deși sunt un necunoscut pentru voi, răspund pozitiv la întrebarea voastră. Să vină preotul. Voi vorbi cu el.

Peste puțin a venit preotul spitalului, înștiințat de una din cele trei femei. Atunci au ieșit din salon cu toții și au rămas doar preotul cu bolnavul. Cu harul lui Dumnezeu, experimentatul doctor sufletesc l-a ajutat pe Petru să-și deschidă inima. Și-a destăinuit toate tainele vieții sale și, după ce i-a citit Rugăciunea de dezlegare, sufletul său a simțit o pace de nedescris. Acum se simțea mai bine, chiar dacă durerile nu încetaseră.

În timpul cât a durat Spovedania, cele trei femei au sunat la telefon pe câteva dintre cunoscutele lor, ce locuiau în apropiere, și le-au rugat să aducă o farfuriuță cu făină pentru Sfântul Maslu și puțin untdelemn. Așa s-a și făcut. Au mai venit încă patru femei. Între timp a venit și mama lui Petru. Au fost pregătite toate și peste puțin a fost săvârșită de către preot Taina Sfântului Maslu. Petru privea cu luare-aminte și din când în când își făcea semnul Crucii. A fost primul miruit. Mama lui și celelalte femei priveau înlăcrimate.

Peste puține zile, după ce s-a împărtășit în biserica spitalului, cu biletul de ieșire din spital s-a întors acasă. O nouă viață începea pentru Petru. În aceeași după-amiază a mers la cabinetul său de meditații. A vrut să-și împlinească o făgăduință făcută la Spovedanie. Colegul său și copiii s-au bucurat când l-au văzut. Când s-au strâns cu toții într-o sală, el a stat înaintea lor, i-a îmbrățișat pe toți cu privirea sa și le-a spus emoționat:

– Mulțumesc lui Dumnezeu, copii, că vă văd din nou!

Copiii s-au privit între ei nedumeriți de acest început al discursului său. Profesorul a continuat:

– Lăcrimează inima mea, acum când vă văd din nou. M-am primejduit să mor, dar Dumnezeu m-a salvat. De multe ori m-ați auzit spunându-vă că „nu există Dumnezeu”; vă spuneam că sunt ateu și vă otrăveam în felul acesta mintea. Ateismul este o mare minciună, copii. Cer iertare pentru toate câte v-am spus. La spital am cunoscut că există Dumnezeu, că se fac minuni. Acolo am cunoscut adevărați creștini, care iubesc cu sinceritate. Vă iubesc pe toți! Bună sporire! Dumnezeu să fie cu voi!

Aplauzele și lacrimile copiilor au durat câteva minute. Pentru ei a fost cea mai bună lecție.

Vedenia tatălui și botezul micuțului Rafail

„Este vara anului 2011. Într-o seară, am un vis straniu. Eram la o mănăstire ce avea și o bisericuță, iar aici urmăream un botez. Le vedeam pe toate acestea stând sub un măslin, pentru a nu mă bate soarele. Era amiază. Am observat cum preotul a scos din cristelniță un băiețel, însă bebelușul nu era dezbrăcat, ci deja îmbrăcat în haine întru totul albe. Cum l-a scos preotul din cristelniță afară, a spus: «Și numele acestuia, Rafail!». În vis știam că acest copil era al meu. Eu însă pe atunci aveam doar o fetiță în vârstă de doi ani și nu citisem nimic despre Sfântul Rafail, nici nu vizitasem vreo mănăstire care să semene cu cea pe care o văzusem în vis.

În luna februarie 2012, soția mea a rămas însărcinată. Înainte de a afla acest lucru, i s-a întâmplat ceva straniu. Pe atunci lucra într-o cofetărie. Într-o dimineață, a intrat în magazin o femeie bătrână, necunoscută, și, fără să premeargă vreo discuție sau să salute, femeia i-a zis: «Crezi?». Soția mea i-a răspuns atunci: «Ce să cred? Nu vă înțeleg». «Au fost aduse Sfintele Moaște ale Sfântului Rafail. Vei merge să te închini pentru a-ți da un copil sănătos», a completat femeia. Soția mea se afla în prima lună a sarcinii, dar nu știa acest lucru încă. Nu mai știa ce să zică și nu i-a răspuns nimic. Bătrâna a plecat, iar soția mea, după două zile, a mers și s-a închinat Sfintelor Moaște. În continuare, când mi-a spus despre cele întâmplate la cofetărie, mi-am adus aminte de visul pe care-l avusesem vara trecută. Puțin mai târziu, am aflat că soția era însărcinată.

Pe durata sarcinii, soția mea a avut multe probleme, mai ales psihologice. În noiembrie 2012 a născut un băiețel. Știam ce gen va avea copilul din primul moment al aflării veștii sarcinii. Știam că era băiat, înainte de a ne descoperi acest lucru și doctorul. Bebelușul a suferit o infecție și a rămas în incubator pentru 22 de zile, dar toate au mers bine.

În concluzie, visul pe care-l avusesem s-a transformat în realitate. Botezul copilașului s-a săvârșit la Mănăstirea «Sfântului Rafail» de la Ano Suli Maraton, în curtea mănăstirii, între mulți măslini. Băiatul a primit numele de Rafail și a purtat haine întru totul albe. Cristelnița a fost așezată exact în locul unde o văzusem în vis. Prin harul Sfântului Rafail, avem astăzi un băiețel sănătos”. (Nikos și Fotini N., Grecia)

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda