Mircea Dorin Istrate - PĂI CE VIAȚĂ-I ASTA DRAGII MEI? (poezii)

 

PĂI   CE  VIAȚĂ-I  ASTA  DRAGII  MEI?

 

~*~

Nu mă mai trage inima la scris,

Și nu mă-ndeamnă  să compun un vers,

Nu-mi dă în noapte vraja unui vis,

Și nu mă-nalță iar prin univers.

 

M-a înglodat în tină de lumesc

Și în păcate câte sunt pe lume,

Aripi de zbor nu am pentru ceresc,

Și rar mai fac de-acuma fapte bune.

 

M-a înhăitat cu josnicita gloată,

Înnămolit mi-s iar în iad de smoală,

Să gust nevolnicia lumii toată,

Ca să îmi simt ființa cum mi-e goală.

 

Și  am în mine-o frică ce tot crește

Că mâine într-o vreme am să mor,

În jurul meu pustiu se tot lățește

Și n-am la cine cere ajutor.

 

Iar pe de-asupra molimă mi-a dat,

Un sclav să fiu închis în a mea casă,

Și să mă port precum un apucat,

Când nici o bucurie nu-mi mai lasă.

 

Păi ce viață-i asta dragii mei

Când mi-o petrec de-acum ca-n pușcărie?

Și-nstrăinat de toate, vrei nu vrei,

Mai pot a scrie-un rând de poezie?

 

Mai bine într-o crâșmă mai dosită

Mă prindă el, sfârșitul, ce-o să vină,

Cu-n lăutar și-o jună de ispită

Să-mi veșnicesc clipita mea divină.

 

Veniți și voi să facem astă clipă,

Ferice fie până la plecare,

Lasați-vă pe-a visului aripă,

Ne ducă ea-n cerescuri, în urcare.

 

~*~

01.02.2021

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

POEZII  PENTRU  SÂMBĂTA  SEARA

,,Păcurarii”

LA    STĂNA    LUI    SÂNU.

Ciobanului Chiorean Gherasim,

zis Sânu din com. Balda-jud,Mureş

 

 

~*~

La stâna lui Sânu, pe-un umăr de deal,

De roată privirea ţi-o-ntorci peste lume,

Vedea-ve-i icoane cu sfântul Ardeal

Rămas veşnicie, spre ziua de mâine.

 

Aici în mirosuri de fragă-ndulcită,

De ierburi sub coase cu fin cimbrişor,

Mereu umblătoare prin lumea grăbită

Îmi paşte o turmă, cu oi în ciopor.

 

Sub ploi ce înmoaie, sub soare ce uscă,

Sub vremuri vântoase cu gust de amar,

Sub stele în noapte şi-n frigul ce muşcă

Stă stâna lui Sânu, pe-ntinsul hotar.

 

Cu tot ce îmi mişcă în lung şi-n lăţimea

Cereştilor dealuri păscute cu greu,

E-n veci priponită, de-odată cu lumea,

Bătrâna lui stână, sub ceruri mereu.

 

Pe dealul acesta, din vremi de-nceputuri

Trecut-au cu turme strămoşii uitaţi,

Acuma cu toţi-s vecie în luturi,

Cărări însfinţite, cu urme de taţi.

 

***

Noi suntem nimicuri din lunga vecie,

Clipite pierdute pe-o vale şi-un deal,

Cel veşnic ce fi-va mereu măreţie

Rămâne doar Domnul şi sfântul Ardeal.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SMERITE  ICOANE

 

~*~

Tot trec de milenii, veniţi din vecie

Ciobanii cu turme prin sfântul Ardeal

Şi-n mers de talangă, spre cea veşnicie

Smerite icoane-s pe-a timpului val.

 

Ei vin din istorii, şi-acolo s-or duce

Să-şi facă menirea şi cel împlinit,

În mersul prin lume tot vrut-au s-apuce

O clipă ferice pe drumul sortit.

 

Mereu în rotire din timpuri străbune

Ei fost-au pe-aicea păscând veşnicii,

Din slova-ndoinită făcut-au minune

Să fie rostită din tată în fii.

 

De-aceea ciobanii, băciţa şi-o turmă,

Cu stâna bătrână din vârful de deal,

Clipite-s de timpuri şi urmă din urmă,

Din prea-răbdătorul, smeritul, Ardeal.

 

Ei sunt începutul din vremuri uitate,

Răbojul durerii, speranţa, credinţa,

Pământul şi cerul şi sfânta dreptate

Şi jalea-ngânând Mioriţa.

 

De ele s-or duce pierind în uitare

Sărac va fi veacul şi sufletu-mi greu,

De-aceea Mărite-n a Ta îndurare

Mai ţine-mi ciobanii pe-aicea mereu.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

PĂSTORUL    MIORITIC

 

~*~

Mereu udat de ploaie şi-apoi uscat de vânt,

Cu soarele pe creştet, sub astre adăstând,

De vorbă cu luceferi pe-ntinderi de câmpie,

Păstorul mioritic e stâlp de veşnicie.

 

De mii de ori în veacuri urcat-a către munte

Urmând cărări de stele de mintea lui ştiute,

Cea stână i-a fost casă, iar inima-i rănită

In fluier pus-a Doina, din suflet tăinuită.

 

La tânguiri de bucium a fost la datorie

Să apere ce neamul lăsatu-i-a moşie,

De-a fost cu biruinţă, s-a reîntors la stână,

De soarta i-a fost crudă, rămas-a în ţărână.

 

Aşa trecut-a lumea cu bine şi cu rău,

Din vremile bătrâne, e cap la neamul tău,

Nu mi-l căta-n altare la chipuri de icoane

Că-i pulbere de stele, şi-apoi , e-un simplu IOANE.

 

*****

 

Din vremile bătrâne e cap la neamul tău

Şi lumea a trecut-o cu bine şi cu rău,

Acuma-i dus cu veacul prin locurile cele

Să-şi păstorească turma, prin pulbere de stele.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

REPETABILA   POVESTE

 

~*~

Ca un şarpe se strecoară urma drumului de care

Ce se pierde în hotare printre dealuri obosită,

Câte-un prun o străjuieşte, ca la umbra lui răcoare

Să găsească truditorul în amiaza-i lenevită.

 

Mai la deal, bătrâna stână toarce vremuri înstelate

Şi în colţul cel de lume ea e stâlp de veşnicie,

Timpul care a-ngropat-o, dimpreună-i ţine parte

Să slujească neamul care, e aicea din pruncie.

 

Înşirată pe cărare, mergătoare, liniştită,

Turma urcă dinspre vale în cadenţă de talangă,

Mirosind a caş de oaie şi-a jintiţă îndulcită

Şi-a mohor şi-a iarbă verde, toate strânse-ntr-o desagă.

 

Către seară, umbre late îngustând a lumii zare

Bat în cuie de luceferi bolta ce se potcoveşte

Şi-nălţându-se spre astre, totul cade în visare,

Adormind sub Carul Mare, repetabila poveste

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

PĂCURARII

 

~*~

De trei zile păcurarii trec prin margine de sat

Şi-n samare duc măgarii osteneli şi dor de casă,

Dintr-un mal al vieţii-n altul ei se duc în neuitat

Cu vecia lumii-n traistă, în ce-a vreme neîntoarsă.

 

Ca năluci fără cuvinte, poleiţi cu stropi de stele

Se petrec sub cerul vieţii pe-a lor drum nerătăcit,

Lăsând veşnic însfiinţită urma gândurilor mele

Ce-i aduce şi mi-i duce, din uitare-n, nemurit.

 

Noaptea, îşi citesc cu gândul hărţi pe bolţile cereşti

Şi cărări ce dorm sub stele ne-ncurcate le urmează,

Că aşa tot învăţat-au din răstimpuri strămoşeşti

Să colinde largul lumii, sub a nopţii bună pază.

 

Fără ei am fi nimica, nici clipită, nici vecie,

Doar o filă rătăcită din ce-a fost cândva-nceputul,

Că din vremi în lăzi de zestre, chiar de fost-a sărăcie,

Ei au pus frumosul vieţii, ca să nu uităm, trecutul.

 

De-i vedeţi, închinăciune să le faceţi ne-ncetat

Şi  în gând le daţi mărire pentru viaţa lor amară,

Că de-o vreme mult prea lungă, nu mai trec la noi prin sat

Ei ce-au fost din străvechime, până ieri, un stâlp de ţară.

 

***

Când s-or pierde în uitare destrămând a vieţii iţă

Sărăciţi vom fi de veacul ce cu ei s-a încheiat,

Mi-or rămâne-n gând icoană nemuriţi de Mioriţă,

Să-i aştept trecând în toamnă, printr-o margine de sat.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

OANEA

Bunului meu vecin din com.Găneşti-jud Mureş

 

~*~

S-a prăpădit şi Oanea, azi dimineaţă-n zori,

Lăsând bătrâna lume s-o slugărească alţii,

Că el, de când se ştie, doar de puţine ori

În scurtă bucurie mâncat-a dumicaţii.

 

Din fragedă pruncie crescut-a lângă oi

Tot păşunând la timpuri cu turme de mioare,

Cu doi măgari alături şi câinii lui vioi

Rotit-a anotimpuri în ţandăra de zare.

 

A stat doar ierni pe-acasă cu draga lui muiere

Crăciunul să-l petreacă ca ori ce bun creştin,

 

Să-şi oblojescă boala cu lunga ei durere,

Și-n seri cu leatul steie-mi la un pahar de vin.

 

Duminica în strană cântat-a cu diacul,

Lumină la altare tot pus-a pentru morţi

Şi-o rugă la Măritul nalţat-a, ţină-l veacul

În sănătate lungă pe el şi pe-a lui toţi.

 

Apoi, când colţul ierbii s-o osteni spre soare

Şi în miros de reavăn natura reînvie

Şi-o aduna iar turma, ciopoare pe răzoare

Şi-n Continit s-o duce, la stâna lui pustie.

 

Cu turma preumblată pe humă şi cu Domnul

Purta-va-n a lui suflet, speranţă tăinuită,

Va sta mereu de-oparte de sat, ducându-i dorul,

Uitat de toţi pe dealul cu stâna-i învechită.

 

Şi iară până-n toamnă s-o preumbla într-una

Furat de-atâtea treburi din zori şi până-n noapte,

Şi-n somnu-i iepureşte l-o trece-n visuri luna

Spre ziua ce-l aşteaptă, cu-a sale multe toate.

 

*

Nici n-a ştiut când viaţa trecutu-i-a în grabă

Încărunţindu-i tâmpla cu-argintul lucitor,

Când anii vieţii sale, s-au înşirat pe-o salbă

Îngreunându-i  pasul, ce-a fost cândva uşor.

 

*

S-au întristat cu toţii când Toader, clopotarul,

A dat de veste lumii, prin dangăt tânguit,

Că Oanea lor, sărmanul, sfârşitu-şi-a amarul

Plecând din astă lume, la fel cum a venit.

 

Şi-atunci, în faptul zilei, cum n-a mai fost vreodată,

Pe-ngusta cărăruie ce urcă-n ţintirim,

L-au petrecut cu toţii, ca turmă dezlânată

Urmându-şi parcă baciul, ce-şi împlinea destin.

 

La cap i-au pus o cruce, o salcă la picioare

Să mi-l umbrească-n plânset lungimi de timp grăbite,

Mormântul primăvara mi-l pască în ciopoare

Mieluţii fără pată, cu vieţile sortite.

 

Abia după o vreme simţit-au toţi că parcă

Nici caşul şi nici brânza nu-s mai ce-au fost odată,

S-au învăţat cu gustul, cum a ştiut să-l facă

Plecatul ce-i acuma pe lumea cealaltă.

 

*

Acum, la vechea stână din dealu-mbătrânit

Alt baci îmi păstoreşte mioarele-nciopoare,

Aici va sta cu veacul mereu la învechit

Şi-apoi, ca Oane şi el, s-o duce în uitare.

 

***

Prin ei, veniţi din vremuri, plecaţi în veşnicie,

Tot înodat-am neamul şi viaţa-ntre hotare,

Statui şi sfinţi pe-altare ar trebui să-mi fie

Şi neuitaţi de-apururi în gând şi-n închinare.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

TOATE-S   DUSE   ÎN   UITARE

 

~*~

Nu mai trec pe uliţi care cu poveri îngreunate

Ce să laşe-n drumul ţării sfântă urmă de copită,

Nu mai scârţâie o roată, nu se-aude de departe

Cum mugeşte a chemare înjugatul glas de vită.

 

Nu mai vine-n faptul serii ciurda mirosind a lapte,

A trifoi şi-a romaniţă, a mohor şi a măcriş,

Ca să sature copiii, guri flămânde ce la noapte

Vor visa pe-un pat de paie, şi s-or crede-n paradis.

 

Nu se-nvârte roata morii, jgheabu-n vremi a putrezit,

Vântul doar mai umblă-n poduri răscolindu-l nencetat,

Iar la gatul plin de sălcii, timpul pare-ncremenit

Că de-un veac copii vremii nu-s mai vara la scăldat.

 

În biserica bătrână învechitu-s-au diecii,

Stana au mâncat-o carii, iară clopotul din turlă

S-a dogit de lunga vreme ce se-ntinde cât toţi vecii

Şi de-abia dacă se-aude, până sus la noi, pe hulă.

 

Nu mai vin feciori prin noapte de la fete iubitoare

Ce au stat cuminţi la poartă amăgite-n sărutări,

Nu mai are-n ea nici noaptea însfinţita ei răcoare

Ca să stâmpere arsura, la truditul în visări.

 

Nici cocoşii nu mai cântă să trezească zorii zilei,

Nu mai trec cu sapa-n spate spre hotare lucrătorii,

Nu-şi mai pun sufletu-n brazdă şi speranţa-n bobul milei

Preacerşit mereu la Domnul, ca să umple coşul morii.

 

Nu mai cântă cetăraşii, nu-i mai joc la popa-n şură,

Nu-i mai târg cu turtă dulce, nici cu urs şi ringhişpil,

Toate-s duse în uitare c-au ieşit din cea măsură

Ce-ndulcit-au clipa vieţii, unui suflet de copil.

*

Cât voi fi pe astă lume sta-vor toate-n dulce gând,

De-oi pleca, lua-voi lumea ce-am gustat-o şi-am trăit-o,

Şi-ntr-o lacrimă fierbinte o voi pune-o aşteptând,

Că-ntr-o zi mă voi întoarce, în cea lume ce-am iubit-o.

***

A trecut mai ieri uitarea peste viaţa-mi dinainte

Ca să-mi fure, de s-o poate, tăinuitele-amintiri,

N-am s-o las, că pus-am lacăt peste toate ce-s trăite

Să le ţin să se-nvechească, ca icoane-n mănăstiri.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

&&&

 

Sursa: MRC