Alexandra Dogaru - Dor și „sodade”

Kiki Lima_Vendedeira

Dor și „sodade”

Alexandra Dogaru

Bună dimineața!

M-am sculat prea devreme, la șase dimineața, trebuia să mai dorm... Sunt după două zile și două nopți foarte pline (făcut conserve de fructe). Încerc să fac ochi, cu amicul meu Amigo și cu superba Cesaria Evora. Așa cum am scris într-o poezie, mă bântuie insula altei vieți...

Literatură am scris doar în gând, zilele acestea, desigur că totul s-a pierdut în eter - azi trebuie să separ borcanele/sticlele care s-au sterilizat (le duc în beci) de cele care nu au capacul curbat înăuntru (le voi schimba capacul și le mai dau o tură la cuptor).

Aseară până pe la 11,30 am făcut câteva conserve de legume (tot ce se pune la o zacuscă, doar că am tocat, nu am dat prin mașina de tocat) cu pește. Soțul meu este un mare iubitor de pește. Am cumpărat păstrăv proaspăt, de captură, de la supermarket, iar când tocana a fost gata, am pus în borcane, un strat de tocană, unul de pește, le-am dat la cuptor. Eu nu mă ating de pește, n-am putut-o face niciodată, nu pot asocia ideea de „mâncare” cu nicio ființă care a trăit în mare - îmi repugnă la fel de tare cum i-ar repugna oricărui om normal canibalismul. Și acest sentiment ciudat ține de insulă, am venit cu el, de Acolo. După fragmentele de viață anterioară deja regăsite, probabil am murit în mare lent, devorată de pești... între ultimele date senzoriale înregistrate conștient a fost mirosul de pește (asociat, așadar, cu suferința și moartea).

Totul este deșertăciune.. le fac toate cu drag, îmi place să bucătăresc, însă nu pierd din vedere ansamblul.

Vizionând recent filmul lui Johnny Depp, Jurnalul unui băutor de rom, cu acțiunea desfășurată în Puerto Rico, mi s-a reactivat dorul de insulă...

Sunt anumite trăiri din alte vieți care stau agățate de mine ca țânțarii din această viață.... Oricât m-aș scutura, nu cad!... Faptul de a fi avut contact cu limba portugheză în adolescență (colegii/colegele din liceu, proveniți din coloniile portugheze din Africa) mi-a reamintit repede de unde veneam. Oriunde dau de limba portugheză – cu coloratura africană a fostelor colonii, sau capeverdană (muzica Cesariei Evora), sau braziliană, când ascult fado, morna, coladeira... sunt Acolo, fără să pot spune unde și mi-este dor de acel spațiu cu tot ce a însemnat el, la fel de intens cum îmi este dor de cei dragi ai mei, din această viață, care au plecat deja pe curcubeu. Poate că, de vină pentru spleen-ul meu din această dimineață este și ploaia de azi-noapte, cu multe fulgere și tunete răsunătoare, cu stropi repezi, o ploaie prin care cerul se descătușa.

De insulă (I)

~*~

o insulă iese din mine

cu ploi şi furtuni;

de trupu-i, preaplin mi-e

ochiu-n genuni –

vie, adevărată,

clipeşte pe hartă,

nu mai ştiu în ce ape,

dar mi-e atât de aproape

şi mă doare

mirosul de sare,

când mă calcă-n picioare,

herghelia taifunului;

biet sufletu-mi zace şui,

în scaieţi,

bolnav de insula altei vieţi

***

De insulă (II)

~*~

Doamne, când tună afară,

urcă în mine

o bucurie primară,

mi-e bine, duhul ploii

şi al furtunii

îmi ară străbunii,

mă strigă să ies în stradă,

să dansez reînviată

dansul vieţii de altădată

(Despre morna, coladeira și Cise: https://aba18.wordpress.com/2012/01/19/morna-si-coladeira-cesaria-evora/)