STEFAN DUMITRESCU - Calul troian al lumii - America sau Luceafărul

Calul troian al lumii

- America

sau

Luceafărul

~*~

De n-aş fi fiinţa pură străină de frumoasă

în lumea asta-n care nimic nu este viu

şi-ar exista o Lege ce m-ar iubi nebună

eu aş voi în lume America să fiu

Şi primul gest pe care l-aş face-n dimineaţa

naşterii mele stranii ar fi să mă dezbrac

pe scena nesfârşită-a Oceanului Atlantic

eu aş juca-n picioare sublimul nostru veac

Când aş cădea pe ţărmuri de-atâta oboseală

aş mai voi în lume să-mi fie-o sile-adâncă

de cărnurile mele vărsate peste ţărmuri

la care viermii lumii se-ndeasă şi mănâncă

Şi mi-aş aduce-aminte apoi într-un târziu

cum că de fapt în veacuri iluzie eu sânt

metaforă pe cerul unei specii mioape

fată morgană-n veacuri străină apărând

Născut eu sânt la poarta bătrânei Europe

un Cal Troian de aur în sinea lui plângând

astfel cei din cetate în spasmele lor sumbre

mă zăreau trist pe zare lucind din când în când

Calul Troian al unei Cetăţi închisă-n sine

duhnind a hoit în lume şi-n veşnicul noian

cel apărut din mâluri cel apărut din ceţuri

spre-a se-ntrupa în forma unui alt Cal Troian

Şi se-auzea departe ca un corn tot mai stins

clinchete de podoabe şi susur de licori

pe bolta Lumii Troia răsărea trist şi straniu

ca un apus al lumii de mii şi mii de ori

Şi stârvul Europei din ce în ce mai tare

ca un vânt care bate pe-ntindere duhnea

corbii duhnirii iată din cosmos cum coboară

şi mândră e duhoarea duhnindu-se pe ea

Şi-atunci apare iată la Porţile Cetăţii

Calul Troian în forma Americii senine

mai mare decât Tatăl şi strălucind în Lună

şi nechezând prea mândru de toate şi de sine

Şi parcă s-ar petrece un fel de somn invers

cine pe cine-n lumea aceasta se visează

Calul Troian e Tatăl acestei Troi imense

sau Troia stă pe ţărmuri înnebunind de groază

Cine pe cine oare acum se sinucide

ceţoasă este lumea nedesluşit e totul

se-aude Calul tragic ca un cocoş din ape

şi iată se zăreşte că tot el este mortul

El nu nechează-n sine el însuşi este Doamne

Nechezul Europei în veacu-n care moare

el este durerea acestui hoit în spasme

durere ce se face pe sine că se doare

Iar când nechează Calul în adevăr se-aude-n

gâtlejul Europei un horcăit râzând

şi-atunci Cetatea-ţi pare creierul de girafă

al acestui Monstru venind din când în când

Iar de departe totul şi mai fantast se vede

ca sub un clar de lună de pe altă vecie

parc-ar veni din neguri un fel de arătare

un călăreţ de calu-i călărit pe câmpie

Şi în lumina lunii şi-a straniei vedenii

unul un sunet pare celălalt o stafie

că te întrebi de nu sânt o fiinţă laolaltă

dintr-o lume mai moartă ca lumea asta vie

Şi când se-arată-n lume străinul Inorog

dacă nu sfârşitul acestei lumi l-aduce

el care e călăul îţi pare-n zarea vremii

că ar fi hoitul lumii ducându-şi a sa cruce

Şi iată-l el nechează maiestuos la porţi

şi lumea se trezește din nopţile serbări

din visuri par ca morţii ieşind din catacombe

pe morţile lor înseşi ei nechezând călări

Şi se deschide poarta cea Mare a Cetăţii

şi toţi minunea Lumii s-o pipăie ar vrea

şi-ncearcă în Cetate ca hoţii s-o momească

şi pe scările-ntinse se caţără pe ea

Şi li se-arată lumea de pe coamele albe

ale straniei schele care nechează-n soare

şi-n loc să-nchidă Calul Cetatea se trezeşte

printr-o pustie-a lumii dusă de Cal călare

Şi totul se petrece ca într-un vis divin

şi cei care aleargă să prindă Calu-n vânt

ei se trezesc singuri iată într-un alt veac se pare

şi într-o altă lume străină ca şi când

Şi Calul care-o dată le minunase ochii

cum s-a topit ca visul pe-o stranie pustie

şi ei se trezesc singuri atât de singuri, Doamne,

că nu mai ştiu în lume c-ar mai putea să fie

Şi iată că trec veacuri şi că Cetatea-ntinsă

începe iar în lume ca hoitul să duhnească

se-aud într-însa viermii hohotindu-i prin găuri

şi cosmosul se umple de-o substanţă lumească

Şi din adâncuri pare un nechezat că vine

şi ochii ies pe ziduri privind în zarea-adâncă

însă nimeni nu vede Calul Troian să vină

adânc se-aud în lume doar viermii cum mănâncă

E-o aşteptare albă ca şi cum ar ninge

golul ce spre centru-i viscoleşte urlând

pietrele aşteaptă-n sine marginile luminii

un Cal Troian visează în golu-i orice gând

America ce fuse Calul Troian al lumii

Columb şi astăzi pare ochiul acestui Cal

America ea însăşi îşi inventează-n sine

în clipa asta Calul şi scopul lui troian

Dar Idealul nu e în lumea asta tristă

Calul Troian ce vine în orice fiinţă-n zori

el străluceşte sumbru şi-l ducem în Cetate

de la-nceputul lumii de mii si mii de ori

Şi iată trec milenii şi Calul nu mai vine

de acum ştim cu groază că nevenirea lui

este însăşi moartea acestei lumi de-a pururi

acestei lumi ce fuse numai a nimănui

Şi porţile Cetăţii se deschid iar trosnind

şi toţi se-ascund în lume făcându-se ca morţi

poate că vine Calul corbul adus de hoitul

însă ei mor cu toţii şi-o moarte sânt cu toţi

Şi de atâtea veacuri cad porţile-n ruină

şi-atuncea ies din moarte parcă ar încolţi

cei ce-aşteptară-n rugă Calul Troian de-acum

înlocuiţi în rugă ei sânt de ai lor fii

Şi-aceştia ies pe câmpii-n satanicele jocuri

şi ritualuri stranii pe sub lumina lunii

pe umeri cum le joacă focurile ca zorii

pe care-i văd în visuri revenind numai unii

Şi Calul nu mai vine şi noaptea-ncet se lasă

nu într-o Europă bătrână şi pustie

ci în lumea întreagă care se subţiază

şi pare-n clarul lunii o stranie stafie

Şi-atunci s-aprinde focul asemeni unui munte

nu mai aşteaptă Calul Troian să mai apară

ci singuri inventează un Cal Troian în forma-i

şi totul se petrece ca odinioară

Şi se-aprind iarăşi torţe femeile-n lumine

se văd dement pe mese goale dansând şi stins

de undeva se pare că tropăit se-nalţă

însă visul rămâne ca vis al unui vis

Şi ei zăresc la ţărmul bătrânei Europe

osul unei Americi ce fuse Cal Troian

nu cumva mort e Calul acolo unde este

Cetatea fiind ea însăşi mormântul lui de Cal

Şi vaiete se-nalţă şi lumea se scufundă

Cetatea este burta ce-şi naşte Calul său

şi după ce Calul cântând o fecundează

ea-i devine mormântul predestinatul hău

Să răscolim cenuşa să ne-aruncăm într-însa

şi din cer ploi cu spermă să pogorâm cântând

poate asemeni unei Păsări Phoenix stranii

se va vedea pe zare şi Calul apărând

Şi vaiete se-naltă şi lumea se scufundă

până apare Unul în mână c-o lumină

bomba atomică răcneşte glasul

acesta-i iată Calul ce trebuia să vină

El iată este fiul fostului Cal Troian

şi este luat pe braţe şi purtat prin Cetate

Calul Troian el este vai dar numai o clipă

după care şi el piere străin în moarte

Şi toţi privesc în fundul acestei lumi antice

unde numai praful se vede-n urma lui

poate că praful este Calul Troian din veacuri

pulberea aceea care visează din statui

Dat totul iată straniu se-aşează în pustie

şi se gândesc cu toţii că golul este el

în timp ce golul sapă în zidurile lumii

în timp ce golul urcă nemernic prin drapel

Şi se gândesc cu toţii ce ar putea să fie

şi filozofii lumii se-adună trişti la sfat

America e pusă pe masa de disecţii

dar ce să afli-n lumea în care nu-i de-aflat

Şi bărbile lor albe acopăr lumea toată

această lume poate că nici nu este lume

şi se iveşte-o umbră pe coasta Europei

şi umbra fără formă se mişcă-ncet anume

Şi toți gândesc în sine c-America Există

Calul Troian al lumii se-ntoarce iar acasă

şi se-ntind iarăşi mese şi trâmbiţe răsună

însă numai o noapte şi un pustiu se lasă

Şi-n noaptea de groază universală-a lumii

doar minţile-nvăţate ca nişte lumânări

la capul unei racle a unui mare rege

mai ard ca nişte stinse-n pustietăţi chemări

Dar dacă-n vecii stinşii-n întunecimi

Calul Troian al lumii nici n-ar fi existat

o invenţie pură a poeţilor sadici

un fel de vis macabru în sufletul lor beat

Şi noi aşteptăm singuri ca nişte cucuvăi

ceva ce-n vecii lumii n-ar putea ca să vină

cum ar putea Călăul ca ceva să se-arate

când acel Ceva-n lume nu are nici o vină

Cum ar putea moartea să vină într-o ţară

când nimic în ţara aceea nu e viu

când fiecare lucru şi ţara aceea nu e

decât imensul, Doamne, propriul ei sicriu

Şi-atunci ei văd cu groază prin timp Cetatea aceea

ca ceva care-n lume a venit ca s-aştepte

un fel de buhă-n somnu-i pe stânca unui munte

un fel de piatră-n visu-i pe-ntinsul unei stepe

Şi sensul lui în lume ar fi atunci nu Calul

ci însăşi aşteptarea pân' la sfârşit de veci

şi se aud prin cosmos atomii cum coboară

şi cum le crapă smalţul oaselor tot mai reci

Şi-un fel de umezeală de mucegai albit

crescând ca buruienile ca lichenii pe munţi

creşte în lumea asta acoperind oraşe

podişurile stinse ale acestor frunţi

Şi dacă din adâncuri de patimi şi de vremuri

Calul Troian e visul înalt din viitor

Steaua ce duce lumea prin noapte luminând-o

Idealul de care în veci de veci ţi-e dor

El numai ni se-arată în visuri şi credinţe

şi ne lumină paşii şi calea ne-o arată

în noaptea cugetării nu de atins el este

şi nici în noaptea lumii atins va fi vreodată

Materia-n Cetate crapă ca albe ziduri

şi din adâncuri iată un nechezat că vine

şi Calul iar se vede mai stins şi fantomatic

înşeuat cum trece pe-a lumilor coline

Mulţimile popoară aleargă mut pe dealuri

şi iată să-l atingă să-l pipăie ar vrea

însă el aer este o lumină stinsă

proiecţie în spaţii a unei stinse stea

Şi în genunchi pe dealuri în strania lumină

cum se zăresc popoare proiectate pe cer

şi toţi așteaptă-n sine ca umbra de jeratec

să fie lumea aceea în care cad şi pier

Şi iată Calul piere ca-n vecii cei trecuţi

blestemele se-nalţă şi-ntunecă lumina

Americă de-a pururi fii blestemată-n lume

şi umbră-a vieţii tale să-ţi fie-n veacuri vina

Iluzie obscenă chip diavolesc şi sumbru

ai înşelat popoare şi-n fruntea lor te-ai pus

Calul Troian e capul cel sfânt al sfintei Troia

Europa este-al Americii apus

Calul Troian el este moartea ieşind din sine

din chiar codul genetic al tristei Europe

ce se preface numai că de departe vine

anunţată de umbra care-i e propriul cobe

Cumplită este drama Calului Troian

de mii de ori ca Troia e mai nefericit

căci oare vrea pe lume din vrerea lui să vină

apus pe bolta lumii în loc de răsărit

Nu cumva e pretextul de a se sinucide

al unei Europe mortuară şi tristă

şi inventăm o formă ca să scuzăm o moarte

o formă fără seamăn care nici nu există

Astfel vedem că toată istoria nu este

decât magia unei Americi ce ne pare

cum c-ar fi mii de forme un fel de auroră

arzând pe cerul vieţii şi reflectată-n mare

Când vai ea nu este decât umbra lumii

ce vine dinspre moarte lungindu-se-n apus

de ce-n apusul bietei şi stinsei Europe

această umbră a dânsei nechezând s-ar fi dus

Dar fie de există fie de nu în veacuri

acea nenorocire a Europei fu

când afirmată-n Lume ea trebuia să fie

el răsări din moarte ca forma unui nu

Când trebuia în lume un Dumnezeu să vină

iată că el ca diavol se arătă în ea

şi ca de-o târfă tristă bătându-şi joc ironic

şi umilind-o mândru plecă lăsând-o grea

El trebuia-n biserici afurisit şi dus

cât mai departe-n haos din suflet şi credinţe

o, blestemată fie America în veacuri

iluzie deşartă care din veci ne minte

Dispară orice urmă a ei de pe pământ

nu că doar rău aduse în lumea asta tristă

şi că-i o rătăcire a minţilor bolnave

când de fapt în lume din veci ea nu există

Dar se-auziră glasuri izbucnind revoltate

America există şi e Calul Troian

însă El într-o luptă fără de seamăn este

şi pierit este-acolo mai mult din an în an

El este-asemeni unui înfrânt în bătălie

şi-un Cal Troian aşteaptă să vină să-l ajute

şi el îşi naşte Calul cum altă dată Troia

cum Troile murinde în veacurile multe

E un pretext că mama îşi naşte fiul ei

ea nu e decât Troia care-şi repetă drama

America adusă de-o Europă-n timp

fu prilejul dramatic de-a-şi face-n lume seama

Chiar Dumnezeul nostru ce fu dacă nu Calul

ce în serbări înalte adus fu în Cetate

cu schela lui în Lume şi-n sufletele noastre

ne inventarăm groaza şi ne-aduserăm moarte

Şi sufletele noastre ce sânt dacă nu schele

ale-unui suflet cosmic ce-l închidem în noi

din care ies miasme şi izvorăsc credinţe

din care curge miere şi sânge şi puroi

Şi pe câmpia Lumii zăreşti împerecheate

oasele unei Troie şi-ale unui Cal Troian

din Egipt la Roma strania formă-n spume

coboară şi nechează în fiecare an

Din Legile antice şi tainele zidirii

fiecare Imperiu are la Porţi un Cal

şi pentru orice fiinţă din viitor tot vine

călare pe lumină un fel de Ideal

Calul Troian există e undeva departe

ca noi în agonie şi el un Cal aşteaptă

de-ar putea fi Cetatea Calul Troian cel care

vine din zări să-l scape ca singura răsplată

Datoare e Cetatea ca să-şi salveze visul

ea laşă e în neagra a vremilor tăcere

până în veci se-aude memoria Cetăţii

cum n-a-ncetat în sine să creadă şi să spere

Judecătorul iată apare în Cetate

o fantomă străină pe turle luminând

cine va fi damnatul Calul Troian sau Troia

dar iată Calul este Judecătoru-n vânt

De sus de pe Cetate Calul judecă lumea

dar se întâmplă iată că lumea se revoltă

dacă noi ca popoare fiinţăm pe-ntinsul humei

tu eşti inexistenţa răstignită pe boltă

Şi-atunci se-aude Vocea din cosmos bubuind

nu să salvez lumea sau s-o distrug eu vin

un alt chip al Conştiinţei oglindă-a voastră sânt

a ce e rău în lume când cerul e senin

Acel urlet de Fiară din beznele fiinţei

ce instinctul îl strigă ca presimţind neantul

oglindă-n care moartea din veci vi se arată

ca şi cum ar fi moartea ce se petrece-n altul

Voi să-nvățați cu groază-n a istoriei clipă

de hâd eu vin în lume sufletul vostru sânt

când voi pieri de-apururi voi înşivă pieri-veţi

când voi veţi fi cenuşă eu vă voi fi pământ

Şi izgonit fu Cobea de pe Turlele Lumii

şi-atuncea inventară ce nu e de gândit

nu Calul fără seamăn ci golul lui aievea

golul urcând pe boltă în loc de răsărit

Golul purtat pe umeri şi-n lume înălţat

golul din care iată soldaţi de gol răsar

şi golul bate-n lume ca un alt vânt sălbatic

amintind stins şi palid vestitul armăsar

Dar iată şi el piere şi lumea iar rămâne

mai pustie şi stinsă şi ea ca niciodată

şi dârdâind asemeni săracilor în geruri

fără speranţă-n sine şi mai înfricoşată

Şi rugile se-nalţă ca fumurile-n iarnă

ca arbori goi pe cerul atât de orb şi stins

şi-atunci se naşte-n lume ce nici n-ai crede-ţi pare

un dor adânc de forma tristă-a acelui vis

De Calul ce din vecii îndepărtaţi apare

le e un dor ca moartea cutremurând în ei

cum dor ţi-ar fi de focul lucind pe orizonturi

cum dor ţi-ar fi de cerul cel născător de zei

Cum ţi-ar fi dor de mama ce te născu în lume

un dor de care nu poţi decât să mori cântând

şi cum se sting în lume popoarele ca facle

de dorul fără seamăn se trec agonizând

Cum creşte dorul, Doamne, ca un ocean Fiinţă

şi Europa-ncepe în hohote să plângă

şi urlete se-nalţă în golul ce se-ntinde

după-acel vis pe care în veci n-o să-l atingă

Si iată nu pe urma acelui Cal Troian

nu Calul e cel care spre undeva i-ar duce

ci dorul fără seamăn durerea ancestrală

după-acea formă pură a lumilor antice

Popoarele-n pustie pierdute în apusuri

rătăcite în lume şi-n sine aiurând

după atâtea veacuri iată-le tot în lume

într-un apus de soare mai triste ajungând

Un fel de isterie urlete de hiene

se-nalţă-n lumea care străină le priveşte

durerea fără margini de-a nu putea fi-n lume

doar urletul din veacuri al principiului Este

Şi ceea ce se-ntâmplă e straniu şi barbar

popoare ce se schimbă şi-n cai troieni se fac

sinucigaşi ce-n forma unor Cai se preumblă

într-o lume atroce şi-ntr-un haos sărac

Şi drama este-n lume nu a Europei

sau a Calului sumbru ce trebuia să vină

una pe alta-n lipsă dramatic se distruge

cosmos în care piere şi beznă şi lumină

Privită de pe altă planetă totul pare

nu drama unei fiinţe şi-a unei lumi înfrânte

ci spectacolul cosmic al unui circ ecvestru

ce vine-n lumea Lumii regnurile să-ncânte

Şi drama fără margini spectacol comic pare

ce poate fi în lume mai dureros decât

ce e mai sfânt în lume să-ţi pară un ridicul

ridiculele toate să-ţi pară lucru sfânt

Calul Troian al Lumii de-ar putea să-nţeleagă

cumplita dramă care după ce că există

şi e-o durere-adâncă iată mai e nemernic

prin ea însăşi vulgară în forma cea mai tristă

De-ar putea să priceapă Calul Troian de-acolo

el ar veni în spume Cetăţii să se-nchine

de n-ar putea-o lumea salva din decădere

cu ea în moarte simplu s-ar duce pe coline

Şi-atunci începu dorul straniu şi ancestral

după Calul nemernic care nici nu există

dorinţa fără margini de-a mă-ntrupa în golul

în arătarea albă în forma-aceea mixtă

Dorul poetului venind din veacuri

târându-l ca o forţă pe lume prin pustie

ca un Cal fără seamăn ce-l duce şi-l tot duce

şi nimeni nu mai este şi nimeni nu mai ştie

De n-aş fi fiinţa pură străină de frumoasă

în lumea asta-n care nimic nu este viu

şi-ar exista o lege ce m-ar iubi nebună

eu aş voi în lume America să fiu

Şi primul gest pe care l-aş face-n dimineaţa

naşterii mele stranii ar fi să mă dezbrac

pe scena nesfârşită a oceanului Atlantic

eu aş juca-n picioare sublimul nostru veac

Când aş cădea pe ţărmuri de-atâta oboseală

aş mai voi în lume să-mi fie-o silă-adâncă

de cărnurile mele vărsate peste ţărmuri

la care viermii Lumii se-ndeasă şi mănâncă

~*~

STEFAN DUMITRESCU

Au mai aparut: