Luminița Arhire - Focarul urii care se construiește în România

 

Focarul urii care se construiește în România

Luminița Arhire

07 Aprilie 2022

 

„Au asasinat civili - și au defecat pe cadavrele lor. Au violat femei & copii - și, după ce le-au asasinat & i-au asasinat, au dat foc cadavrelor. Voința asta de a distruge & a umili până și cadavrul. De a distruge & a umili deopotrivă corpul viu - și, apoi, corpul mort. Ăsta e Răul. Inexistent în lumea animală, care nu umilește cadavrele. E Răul făcut posibil numai de specia noastră. Dacă vom uita asta, dacă vom reîncepe relațiile cu Răul - vom fi complicii lui. Și, în cele din urmă, victimele lui. Dar nu vom avea dreptul moral de a ne plânge”.

 

Textul prezentat este scris de Radu Vancu, conferențiar la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, care a studiat Litere la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, poet, scriitor, membru al G.D.S., trăitor în Hermannstadt, Sibiu, România, pe pagina sa de Facebook, la 4 aprilie 2022.

 

Vă întrebați cine a comis monstruozitățile de nedescris pe care Radu Vancu, poet, scriitor, gedesist și „formator” al tinerei generații din aula Universității „Lucian Blaga” din Sibiu le enumeră atât de tacticos în postarea sa? Hai, cetățeni, că sunteți deștepți și înțelegeți și fără să vă zică Răducu al nostru cine-a făcut lucrurile înfiorătoare care aproape că nici citite nu pot fi, darămite imaginate. Sau, cel puțin comentatorii lui - e drept că nici n-are prea mulți - sunt toți băieți deștepți și-au înțeles din prima despre ce popor este vorba.

 

Unii au zis că poporul ăla „nu e oameni”, e altă specie, și de-aia „face abominații”... alții au zis că ce ne tot mirăm? doar poporul ăla așa a făcut mereu... alții au zis că, pe deasupra, poporul ăla face toate atrocitățile de negândit cu girul bisericii!...

 

Dar eu vă întreb, cetățeni... de ce oare în textul lui Radu Vancu nu este nicio referire precisă? Adică de ce n-a spus, cum se face de obicei: cine... unde... când... sau măcar sursa care stă la baza celor scrise de dânsul, ci, dimpotrivă, s-a străduit să ajungă până la subtilitatea enormă, zic, de a nu indica, nici măcar generic, făptașii etc.?

 

Pot să răspund, cred, la întrebarea asta. Pentru că domnul intelectual Vancu nu vrea să dea informații, ci dorește doar să mai scormonească și dânsul, cu vătraiul, în focarul urii care se construiește în România, în mod necontrolat și iresponsabil, de la începutul războiului din țara vecină. Căci demult nu mai este vorba în această poveste doar despre „operatul estetic” Putin, care, oricum, mort fiind, nu-și mai poate controla odioasa și sângeroasa sosie și aia profită și-și face de cap, ci este vorba aici despre un întreg popor. Lucrurile într-acolo se duc, spre vinovăția colectivă. De aceea avem absolvenți de Drept, Jurnalism și Cinematografie care scriu, negru pe alb „...Cehov e la fel de vinovat ca Putin” și „...un popor de monștri, de la pruncul din burta mamei până la hîrbul pe veresie”, în aplauzele admiratorilor.

 

Însă reacția naște contrareacție. Și-atunci nu m-a mirat deloc că, potrivit „Morgenpost”, „...aproximativ 900 de persoane au luat parte duminică la Berlin, la o caravană cu steaguri rusești. Mișcarea cu câteva sute de vehicule a fost înregistrată ca un eveniment intitulat « Fără propagandă în școală - protecție pentru vorbitorii de limbă rusă, fără discriminare», potrivit poliției din Berlin. Pe un panou scria: « Nu mai urî rușii ». Un număr de mașini purtau steaguri în culorile naționale rusești de alb, albastru și roșu.” (3 aprilie 2022).

 

Eu îmi explic lucrurile acestea așa: emoția unei populații, care nu este direct implicată într-o tragedie, trece repede -și este normal să se întâmple, căci orice exploatare nesăbuită, irațională a sensibilității umane, mai devreme sau mai târziu, aduce cu sine opacizarea sufletească și epuizarea interesului. De aceea, compasiunea, empatia, nu sunt profitabile căci aluatul lor nu dospește... în schimb, singurul sentiment care, după ce a fost răscolit și adus la suprafață, începe să crească necontrolat, hrănindu-se și îngrășându-se din el însuși, este ura. Iar în realitate ura nu trece niciodată... are momente de acalmie, are momente de moțăială dar dacă o ciupești puțin, se deșteaptă imediat și este mai vioaie ca oricând.

 

Și-atunci, într-un mod pe care-l consider cu totul dezgustător, ceea ce vedem acum, în ultima vreme, nu mai e iubire, înțelegere și omenie pentru „unii”, ci ură și intoleranță care pot fi, în sfârșit, clamate liber, pentru „ceilalți”. Și, cu ipocrizie, ura este îmbrăcată în poleiala unui umanism aproape neverosimil care nu mai este interesat să aline rănile refugiaților, ci vrea să-i convingă, mai curând, că au câștigat la LOTO!

 

Aranjament grafic – I.M.