„Înțelegem
istoria când privim spațiul”. 100 de ani de la formarea U.R.S.S.
Prof.
univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău
11
Ianuarie 2023
La 30 decembrie 1922, după eșecuri
repetate în exportul revoluției bolșevice în Europa, Rusia sovietică a reușit
într-un final să recompună o mare parte a imperiului rus, formând împreună cu
Ucraina, Bielorusia și Transcaucazia primul stat bolșevic din lumea
contemporană, care a primit numele oficial de „Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste”. Paradoxul istoriei a făcut ca tot la sfârșitul lunii decembrie, în
1991, uriașul teritoriu adunat timp de șaptezeci de ani de putere sovietică, să
se destrame pentru a doua oară în secolul al XX-lea, Rusia rămânând cu „doar”
17,1 mln. km2 și pierzând controlul a 5,3 mln. km2 ai Uniunii Sovietice și cel
al Europei Centrale și Răsăritene. Pentru noua Rusie, în special, procesul de
tranziție și de adaptare de la statutul de supraputere la cel de putere
regională s-a dovedit a fi extrem de dureros, dat fiind că a rămas nu numai cu
76 % din teritoriul fostei U.R.S.S., ci și cu 60 % din populația acesteia și,
mai ales, cu doar 50 % din produsul intern brut al fostei supraputeri.
Subiectul dacă dezintegrarea Uniunii
Sovietice a fost o acțiune premeditată sau a urmat o logică firească a istoriei
a revenit în actualitate cu plecarea la cele veșnice a celui care a condus
URSS-ul în perioada destrămării sale, care a ajutat la încheierea a zeci de ani
de frică din timpul Războiului Rece, câștigând un Premiu Nobel pentru pace dar
și ura de durată a milioane de ruși decepționați de haosul declanșat de
prăbușirea unui imperiu care se întindea pe 11 fusuri orare – de la Zidul Berlinului
și Marea Baltică până la Strâmtoarea Bering și Asia Centrală. Chiar dacă Mihail
Gorbaciov a precizat în repetate rânduri că nu a vrut niciodată să dărâme țara,
că „uniunea ar fi putut fi păstrată”, istoricii vor continua, cu siguranță, să
dezbată măsura în care perestroika lui Gorbaciov, care a dus la eliberarea
Europei Centrale și de Est de aproape o jumătate de secol de dominație
comunistă și la dezintegrarea Uniunii Sovietice, a fost intenționată sau
inevitabilă.
Elogiată, așadar, de unii autori drept
„triumful națiunilor” și sfârșitul imperiului sovietic (Hélène Carrère
d'Encausse), blamată și deplânsă de alții drept „cea mai mare catastrofă
geopolitică a secolului al XX-lea”, care a schimbat ordinea mondială în
defavoarea Rusiei (Vladimir Putin), dispariția Uniunii Sovietice de pe harta
lumii contemporane a fost și continuă să rămână prilejul unor acerbe dezbateri,
deseori nostalgice și paseiste privind circumstanțele și legitimitatea
dezmembrării Uniunii Sovietice, respectiv, necesitatea refacerii unei imaginare
„lumi ruse” („russkii mir”) – o noțiune propagandistică folosită de ideologii
ruși conservatori, pentru a justifica intervențiile Moscovei peste hotare,
făcute și în numele „datoriei” de a apăra drepturile vorbitorilor de limbă
rusă. În cadrul acestor dezbateri, nu este uitată nici Republica Moldova care,
în pofida cursului european declarat la nivel oficial, continuă să fie
înglobată ostentativ în pretinsul concept al „lumii ruse”.
Considerând că „moștenirea sovietică” nu
se reduce doar la nostalgii și la idealizarea trecutului, trebuie să admitem că
existența Uniunii Sovietice de peste șapte decenii s-a întemeiat nu numai pe
teroare și violență permanente, ci a avut și un real suport popular, datorat
unor reale avantaje ale sistemului socialist față de cel capitalist, prin
caracterul gratuit și accesibil al asistenței medicale, al sistemului de
învățământ și celui de protecție socială etc. Nu în ultimul rând, existența
U.R.S.S. se asociază cu sistemul bipolar de organizare a relațiilor internaționale,
- o lume dominată de două superputeri care, odată cu dispariția uneia din ele,
a făcut să dispară și un întreg sistem de ordine și securitate internațională.
Așa cum se știe, sistemele de securitate
internațională sunt definite, în mod curent, prin distribuția puterii între
state. Cel care a funcționat între 1945 și decembrie 1991, a fost determinat de
concentrarea puterii la vârf – în mâinile Statelor Unite ale Americii și ale
Uniunii Sovietice, ordinea internațională având, în acea perioadă, trei
componente esențiale.
În primul rând, concentrările masive de
forțe nucleare și convenționale permanent disponibile erau menținute pentru a
reaminti ambelor părți antagoniste preceptul de bază al epocii bipolare: cine
trage primul, moare al doilea. Prin urmare, nici nu putea fi vorba de un război
între Marile Puteri, din care considerent, ultra-stabilitatea din anii
Războiului Rece a prevalat asupra fricii de moarte sau ambițiilor criminale.
Drept rezultat, politica a devenit glacială ori de câte ori s-a ivit umbra
terorii – și aceasta se referea în mod teoretic la întreaga emisferă nordică,
de la Vancouver la Vladivostok. Oricât de contestate au fost, frontierele au
rămas de neclintit, chiar dacă mândria și ambițiile naționale au avut enorm de
suferit.
În rândul al doilea, sistemul de
securitate bipolar a însemnat control. Mai exact, deoarece războiul Marilor
Puteri implica extinderea mutuală, Statele Unite și U.R.S.S. trebuiau să se
asigure în permanență că aliații indisciplinați nu le vor târî în război.
În fine, bipolaritatea a fost constituită
pentru stabilitatea din interiorul blocurilor și națiunilor. Recunoscători
pentru securitatea asigurată de cei mari, supușii s-au preocupat să nu și-i
îndepărteze. Ținuți într-o lesă scurtă de independență, aliații mai mici au
acceptat, volens-nolens, disciplina impusă de cel puternic. Chiar și în
interiorul statelor, disciplina a prevalat în rândul naționalităților
nefericite, date fiind presiunile de centralizare exercitate de Războiul Rece.
Așadar, nu a fost întâmplător faptul că
prăbușirea sistemului bipolar al securității internaționale a dat naștere
conflictelor post Război Rece. Într-o lume bipolară intactă, în care comunismul
era încă puternic, războiul de succesiune al Iugoslaviei, bunăoară, nici nu ar
fi izbucnit.
Așa cum pe bună dreptate menționează
membra Academiei Franceze, Hélène Carrère d’Encausse, de-a lungul existenței
sale, regimul sovietic a realizat transformări considerabile în societate. În
același timp, s-a lovit și de numeroase și diverse probleme, dintre care cea
mai urgentă, căreia a trebuit să-i facă față și nu a reușit, a fost cea pe care
o punea națiunile. Și, asemenea Imperiului căruia i-a succedat, statul sovietic
a fost incapabil să iasă din impasul național.
În aceeași ordine de idei, deplângând
dispariția Uniunii Sovietice și pledând în favoarea refacerii „lumii ruse”,
propagandiștii Kremlinului invocă drept argumente faptul că în anul proclamării
cursului de perestroika, U.R.S.S. deținea circa 20 % din volumul global al producției
industriale, că produsul intern brut al fostului imperiu sovietic ajunsese la
66 % din cel al SUA, iar ritmul creșterii anuale a veniturilor populației
sovietice între 1950 și 1988 ar fi fost de 2 ori mai mare comparativ cu SUA, în
condițiile reducerii constante a săptămânii de lucru de la 48 la 40 de ore. În
același timp, pentru a nu afecta imaginea idilică a fostei URSS, sunt omise în
mod deliberat date și fapte mai puțin comode, dar la fel de importante.
Bunăoară, încă din anii '60 ai secolului
al XX-lea, ca urmare a renunțării conducerii brejneviste la cursul reformelor,
s-a putut constata o reducere constantă a ritmurilor de creștere economică atât
în industrie (de la 8,4 % în cea de-a doua jumătate a anilor '60 la 3,5 % în
anii 1981-1985), cât și în agricultură (de la 4,3 % la doar 1,4 % în aceeași
perioadă), în domeniul productivității muncii (de la 6,3 % la 3,0 %) și în cel
al investițiilor de capital (de la 7,5 % la 1,8 %). Dublat de reducerea
populației apte de muncă, regresul economic constituia o dovadă clară a
epuizării resurselor de dezvoltare extensivă a Uniunii Sovietice, situație ce o
punea în fața perspectivei reale de a fi împinsă la periferia civilizației
contemporane.
Conform unor date parțiale, la mijlocul
anilor '70 munca preponderent manuală era practicată de peste 40 milioane de
persoane, inclusiv de 12 milioane în industrie, considerată ramura cea mai
avansată a economiei sovietice. Aceeași situație s-a menținut și ulterior,
chiar agravându-se, la mijlocul anilor '80 munca manuală fiind practicată de
circa 50 mln. de persoane apte de muncă, inclusiv de 1/3 din muncitorii
industriali, de 50 % din angajații în construcții și de 3/4 din cei din sfera
agrară. Totodată, la începutul anilor '80, circa 400 mii de persoane apte de
muncă nu erau încadrate în „munca social utilă”. Situația respectivă constituia
un mediu favorabil pentru manifestarea unor fenomene precum mita și corupția în
rândul cadrelor de conducere, erodând prin aceasta întregul sistem sovietic.
Într-o stare de-a dreptul dezastruoasă se
afla agricultura sovietică care, nefiind așezată pe baze moderne, nu reușea să
asigure necesitățile vitale ale populației. Parcă pentru a accentua
slăbiciunile acestei ramuri de producție, în ultimii 15 ani de existență,
Uniunea Sovietică obținuse de 8 ori - în 1969, 1972, 1974, 1975, 1979, 1980,
1981 și în 1984 - recolte cu mult sub așteptările conducerii de partid, în
pofida unor substanțiale alocații financiare. Situația se datora, indiscutabil,
nu doar tradiționalului „factor climateric”, deoarece doar în perioada
1976-1980, bunăoară, pierderile directe din agricultură cauzate de organizarea
defectuoasă și ineficientă a acesteia, au ajuns la 13,5 % din totalul
producției anuale.
În acele condiții, Uniunea Sovietică se
transformase într-un importator masiv de cereale, cumpărând anual circa 10 %
din recolta mondială sau o jumătate din recolta europeană de grâu. Dacă în
1964, spre exemplu, volumul importului sovietic crescuse la 1,4 miliarde de
ruble, la mijlocul anilor '70 – la 6 miliarde, la începutul anilor '80 acesta
ajunsese deja la 15 miliarde de ruble sau la circa 40 milioane tone de cereale
anual. Deținând cele mai întinse suprafețe cultivabile de pe glob, agricultura
URSS nu era în stare, cu toate acestea, să asigure securitatea alimentară a
populației, importând în anumite perioade circa 1/5 din cantitatea de cereale
consumate, în timp ce gospodăriile agricole colective (colhozurile) erau,
practic, întreținute de stat, acumulând o datorie totală de circa 27 miliarde
de ruble.
Conform datelor oficiale ale Comitetului
unional pentru statistică, productivitatea muncii în agricultura sovietică
constituia doar 20 % față de cea americană, făcând abstracție de faptul că, pe
parcursul perioadei 1965-1985, acest decalaj sporise și mai mult. Dar nu numai
agricultura, ci și întreaga economie sovietică de la mijlocul anilor '80 nu mai
era în stare să țină pasul cu progresul tehnico-științific, rămânând, ca și în
anii '30, la etapa industrială de dezvoltare, în timp ce economia țărilor
occidentale se afla în faza științifico-industrială, sau chiar postindustrială.
SUA, bunăoară, dispuneau la mijlocul anilor '80 de circa 15 milioane de mașini
electronice de calcul (computere) și de alte 17 milioane de computere
personale, în timp ce URSS – de doar câteva zeci de mii, utilizate preponderent
în scopuri militare.
Descompunerea atinsese inclusiv viața
spirituală a societății sovietice, astfel încât aparentul monolit ideologic
care ținea societatea ca într-o carapace, izbutea tot mai greu să filtreze
minciuna, ipocrizia și cinismul oficial. La nivel oficial și declarativ, era
invocată în permanență indicația lui Lenin, potrivit căreia obiectivul culturii
politice ar fi constat în „educarea unor adevărați comuniști, capabili să
învingă minciuna, prejudecățile și să ajute masele de muncitori în procesul de
edificare a statului”. În realitate, însă, la mijlocul anilor '80, în U.R.S.S.
se înregistra câte un furt la fiecare 40 de secunde, câte un viol la fiecare
oră, câte un omor premeditat la fiecare 1,5 ore etc.
Dincolo de speculațiile ulterioare,
potrivit cărora Mihail Gorbaciov ar fi fost „o marionetă a Occidentului care a
dezintegrat Uniunea Sovietică în profitul Vestului”; că „prăbușirea Uniunii Sovietice
a fost finanțată cu trilioane de dolari”, cert este că cel care a proclamat
politica de perestroika, a încercat sincer să schimbe fața Uniunii Sovietice și
felul în care era condus sistemul comunist. Cât privește șansele reformării
fostei Uniuni Sovietice prin menținerea integrității acesteia și garantarea
concomitentă a autonomiei și independenței popoarelor din interiorul URSS-ului,
respectivele eforturi au fost condamnate apriori unui inevitabil eșec, dat
fiind că Sistemul sovietic nu putea fi, prin definiție, nici reformat, și nici
ameliorat: acesta fie că ar fi continuat să funcționeze în forma existentă, -
fără șanse de supraviețuire în condițiile globalizării lumii contemporane, -
fie că s-ar fi destrămat la chiar prima tentativă de modernizare, - variantă
realizată la finele anului 1991.
La o distanță de peste trei decenii de la
dispariția Uniunii Sovietice, apare drept evident faptul că evenimentele și
procesele declanșate la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut pe teritoriul
celui mai întins imperiu continental european au fost nu numai și nu atât
rezultatul unui hazard, ci au urmat o logică inexorabilă a istoriei. Aceasta
deoarece Uniunea Sovietică nu a fost o țară asemeni altora din lumea
contemporană. A fost aproape un continent, în care se regăseau Europa și Asia.
A fost, de asemeni, un Imperiu, într-o lume în care imperiile se destrămau. A
fost, în fine, un pretins „stat al muncitorilor și țăranilor”, în timp ce
realitatea făcea ca Uniunea Sovietică să fie, întâi de toate, un stat al
națiunilor. „Trăiesc aici mai mult de 100 de națiuni și naționalități, -
menționa Hélène Carrère d’Encausse, - care vorbesc mai mult de 100 de limbi
diferite și pe care totul le desparte: istoria, rasele, tradițiile, credințele.
Poporul sovietic este un popor pestriț, multiplu, în care se amestecă oameni pe
cât se poate de diferiți, atât prin fizic, cât și prin cultură. Poporul
sovietic este în același timp balticul de la poalele Europei, uigurul de la
poalele Chinei, rusul care a suferit influențele contradictorii ale acestora,
georgianul meridional, eschimosul Marelui Nord și chiar nomadul din stepa
kazahă. Și mulți alții. O istorie zbuciumată, făcută din invazii, din lupte și
pașnice recuceriri, a modificat de-a lungul secolelor acest popor greu de definit
și care, de la un loc la altul, nu se aseamănă niciodată. Înțelegem istoria
când privim spațiul”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu