Ideea unității de neam și țară în viziunea eminesciană
”N-am
cunoscut om stăpânit deopotrivă
cu dânsul de
gândul unității naționale
și de
pornirea de a se da întreg pentru
ridicarea
neamului românesc”
Ion Slavici
Introducere. Printre
multiplele orientări și idei cuprinse în opera eminesciană se regăsește, cu
asupra de măsură, ideea de unitate națională în spațiul românismului pe care
Eminescu îl trasa cu certitudinea cunoscătorului, bazându-se desigur pe izvoare
istorice. În opera lui politică, formată din peste 287 de articole de fond sau
editoriale, la ”Curierul de Iași”, ”Timpul”, ”Federațiunea”, ”Fântâna
Blanduziei” etc, scrise de-a lungul
celor opt ani de publicistică (1876-1883), ca și în opera sa poetică, unitatea
de neam și țară apare ca un fir roșu sub formă de românism, spațiu dacic,
spațiu românesc, romanitate, unitate lingvistică, unitate de tradiție, cultură
și spiritualitate.
Va fi uimit și deopotrivă încântat să constate, în
peregrinările sale prin țară și ”străinătate”, asemănările izbitoare între
graiurile diferitelor zone populate de români, în portul inconfundabil, în obiceiurile,
datinile și mai ales în unitatea de credință exprimată prin spiritualitatea
creștin-ortodoxă. Îndeosebi similitudinea lingvistică îl determină chiar să
afirme că limba română este singura limbă romanică care nu are dialecte în
spațiul în care se vorbește, ci doar graiuri asimilate ca subdialecte. Aceiași
unitate îl va determina să afirme răspicat ”Politicește
putem fi despărțiți, dar unitatea noastră de rasă și de limbă e o realitate
atât de mare și energică, încât nici ignoranța, nici sila n-o pot tăgădui. Azi
limba este una, azi datina e una, rasa este una, iar etnologic e unul și
același popor care nu mai doarme somnul pământului și al veacurilor”
Ideea de
unitate națională și spiritul epocii.
Secolul al XVIII-lea și mai ales secolul al XIX-lea au
fost dominate de ideile iluministe ale renașterii și ale revoluției franceze.
Anul 1848 va însemna corolarul cristalizării acestor idei, prin faptul că
majoritatea națiunilor europene își caută rădăcinile și încep să se definească ca
entități naționale prin cultivarea sentimentului și spiritului național. De
reținut că cele trei imperii, ce dominau harta Europei (Imperiul Țarist,
Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic) la acea vreme și care erau într-un
permanent conflict pentru teritorii și sfere de influiență, se confruntau cu
tendințele separatiste ale numeroaselor entități naționale ce intrau în
alcătuirea lor. Epoca industrializării în plin avânt, extinderea schimburilor
comerciale și dezvoltarea infrastructurii de transport și comunicațiilor, vor
stimula orientarea naționalistă, context în care mișcările naționale se extind
și iau amploare.
Pentru spațiul românesc ideea unionistă este cu mult mai
veche în comparație cu celelalte entități naționale ale Europei. Această idee
se naște odată cu dezintegrarea Daciei lui Burebista, capătă contur sub Decebal,
victimă a Imperiului Roman și apoi a invaziei popoarelor migratoare, ca după
secole să se regăsească în micile cnezate și voiedvodate și mai ales în cele
trei principate; Moldova, Valahia și Transilvania cu teritoriile adiacente. Începând
cu secolele al XI-lea și al XIII-lea, prin descălecatul Mușatinilor pentru
Moldova, Basarabilor pentru Valahia și a voievodatelor transilvane ale lui
Gelu, Glad și Menumorut, sentimentul unității naționale devine o constantă în
provinciile formate, mai ales în Transilvania după cucerirea de către regele
maghiar Ștefan cel Sfânt între anii 1001-1015, ocuparea cu statut de voievodat
fiind definitivă două sute de ani mai târziu sub sceptrul regelui ungurilor
Bella al III-lea (Cronica notarului Anonimus - Gesta Hungarorum).
Spre deosebire da Moldova și Valahia, care-și vor apăra
cu îndârjire independența vreme de două sute de ani, ca apoi, până la războiul
de independență (1877) să intre sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Voievodatul
Transilvaniei va rămâne provincie autonomă, chiar dacă periodic o regăsim sub
suzeranitate maghiară, otomană sau habsburgică. Transilvania își va păstra
autonomia prin armată proprie, administrație și dietă proprie, numărând în
istoria sa 106 voievozi în perioada 1002-1540 (majoritatea cu patronim
românesc), 37 de principi transilvani (români, maghiari și imperiali) până în
1765 și șase mari principi aparținând dinastiei habsburgice, începând cu Maria
Tereza și terminând cu Franz Josef la 1867. Urmează o perioadă de 51 de ani când
Transilvania va fi, pentru prima și singura dată în istorie, încorporată
regatului maghiar (1867-1918) sfârșind prin revenirea la patria mamă la 1918, anul
Marii Uniri, în fapt anul Marii Reuniri după cum vom vedea mai departe.
Se poate spune cu certitudine că cea mai semnificativă
influiență asupra populației daco-getice și traco-ilirice din aceste teritorii,
au avut-o ocupația romană și invazia slavă, a căror amprentă o poartă limba și
cultura noastră. Toate celelalte valuri migratoare, de regulă prădătoare (vizigoții,
gepizii, hunii, avarii, pelasgii, cumanii etc), trecând pe aici aveau să lase puține urme, parcursul
lor fiind mai degrabă în căutarea unui spațiu vital care să se potrivească cu
fizionomia și cultura acestor seminții. Etichetată de unii ca vid istoric
pentru populația autohtonă, motivație ieftină în viziunea celor care vor să-și
construiască o istorie proprie, în această epocă a existat cu certitudine o
populație autohtonă pe aceste meleaguri, considerată de mulți istorici ca cea
mai veche populație a continentului, a cărei rădăcini se înfing adânc în
neolitic. Această populație nu venea de peste munți, așa cum încearcă
istoriografia maghiară să ne convingă, ci cobora din munții în care se
retrăgeau din fața prădătorilor migratori.
De reținut astăzi că, dincolo de vestigiile arheologice
și instrumentele cerecetării istorice, testele genetice arată că genotipul
vechilor locuitori ai Europei se regăsește într-un procent important în
populația României de astăzi și în proporții nesemnificative, chiar și la
italioți considerați urmașii de drept ai Romei. Dincolo de autohtonismul populației
din spațiul daco-getic, structurarea celor trei provincii românești au urmat
modelul formării majorității statelor naționale europene, având ca liant
conștiința apartenenței de neam, de limbă și cultură, sentiment păstrat viu
de-a lungul veacurilor.
Însuși Nicolae Iorga spunea ”Noi am făcut unirea de la 1859, dar unirea artistică și literară noi o
făcusem din secolul al XVI-lea, după cum unirea cu Ardealul sub formă
cultural-artistică era făcută de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu și de
aceea unirea definitivă este așezată pe baze atât de solide”. Prin urmare
sentimentul unionist a traversat secolele și capătă consistență pentru prima
dată în istoria noastră prin unirea celor trei provincii sub sceptrul lui Mihai
Vodă Viteazul între anii 1599-1601. Deși de scurtă durată această înfăptuire va
avea un puternic ecou în conștiința românilor și va deveni un deziderat pentru
românism.
După 258 de ani acest fapt se va regăsi în actul unirii
principatelor, Moldova și Valahia, act de mare curaj asumat de generația
pașoptistă sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Cu o largă deschidere către
popor, ajutat de o seamă de minți luminate ale timpului; Mihail Kogălniceanu,
Vasile Alecsandri, Costache Negri, frații Negruzi și Hurmuzachi, I.C. Brătianu,
C.A. Rosetti etc. Alexandru Ioan Cuza – întemeietorul statului român modern –
va pune bazele statalității prin reforme, instituții, organizare socială,
administrație publică, sănătate, educație, armată etc. Impresionant este faptul
că în numai șapte ani (1859-1866) statul român prindea contur, într-un context
internațional oarecum favorabil când statul român trebuia să devină un tampon
la porțile orientului pentru cele trei mari imperii; Imperiul Habsburgic,
Imperiul Otoman și Imperiul Țarist aflate într-o continuă confruntare politică,
militară și diplomatică.
Iată contextul istoric și politic în care apare Eminescu,
pentru care spiritul de unitate trebuia pus în valoare pentru că el exista ”ca o realitate atât de mare și energică,
încât nici ignoranța și nici sila n-o pot tăgădui”.
Românismul ca realitate istorică.
Când vorbea de neam și țară Eminescu avea în vedere
Românismul în integralitatea lui, nu numai ca limbă și cultură, ci și ca suflet
și spațiu. În viziunea sa acest spațiu coincidea cu teritoriul vechii Dacii,
populate cu grupuri compacte sau colectivități mai mari sau mai mici, omogene
sau heterogene de români care nu numai că vorbeau aceiași limbă, dar
împărtășeau și aceleași valori culturale și spirituale, iar cea mai importantă
este constatarea că prin fizionomia și portul lor semănau cu dacii Columnei lui
Traian.
Acest spațiu se întindea din Pocuția până în munții
Pindului din Balcani, din ținuturile transnistrene ale Bugului până la Tisa, de
la Pontul Euxin și litoralul Mării Negre până în Dardania și dincolo de Câmpia
Panoniei. ”Întâmplarea m-a făcut ca încă
din copilărie să cunosc poporul românesc din apele Nistrului începând, în
cruciș și-n curmeziș până-n Tisa și-n Dunăre și am observat că modul de a fi,
caracterul poporului este cu totul altul decât acela al populației din orașe
din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputații ș.a.m.d. Este în
realitate nimic mai mult, nimic mai puțin, decât proclamarea perpetuă a
predominării elementelor străine asupra poporului istoric compus încă până azi
din țărani mici și mari. Odată ajuns la această convingere totul era hotărât
pentru mine, era o datorie de a fi și a rămânea în partea poporului istoric din
care însumi fac parte și în contra păturii superpuse de venetici”.
Și ca să sublinieze ideea de continuitate și unitate
Eminescu afirmă la fel de răspicat ”Românii
nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde
locuiesc sunt autohtoni, populație nemaipoment de veche, mai veche decât toți
conlocuitorii lor. Am fost, suntem și vom fi vecinic pentru că avem
înrădăcinată în noi conștiința unității de origine, de limbă, de simțire și
gândire”. Ca trăsături moștenite de la daci erau – în viziunea eminesciană
– vitejia, eroismul, spiritul de sacrificiu, hărnicia și dragostea de glie, iar
ca trăsături moștenite de la romani erau structura fundamentală a limbii,
organizarea socială și statală, obiceiuri și moravuri. Zoe Dumitrescu Bușulenga
afirma că ”Nu se știe care a fost mai
puternică în împreunarea lor, stârpea dacică sau romană, ambele punându-și
amprenta cu vigoare asupra personalității plurivalente a poporului român”.
Însuși Eminescu concluziona ”Daci sau
Romani, Romani sau Daci, e indiferent, suntem români și punctum. Nimeni n-are
să ne învețe ce am fost sau ce am trebuit să fim, voiam să fim ceea ce suntem”
Cu referire la aceiași dilemă originară, pe lângă
puternica convingere daco-romanică ca
origine a poporului român (și ideee fundamentală a operei sale), sunt de
semnalat marile proiecte eminesciene, nefinalizate din păcate, cum ar fi
”Genaia”, o epopee ce are la bază un mit cosmogonic pornind de la cea mai veche
vârstă a poporului român – vârsta dacică – în care Dochia – zeița mamă (ca personificare a vechii Dacii)
întruchipează frumusețea plaiurilor Daciei, ale căror drumuri duc în împărăția
soarelui și a lunii. Simbioza daco-romanică, în intenția poetului, trebuia să
fie epopeea ”Decebal”, în care apare
aceiași Dochie în chip de vrăjitoare
tânără și cântărețul orb Ogur – un
fel de Homer al Geților.
Iată așadar că realitatea daco-getică capătă în viziunea
eminesciană aură de legendă cu întreaga sa simbolistică mitologică. Așa încât,
privite lucrurile prin prisma viziunii eminesciene și adevărului istoric, toate
încercările de unificare a teritoriilor populate de români, începând cu Ștefan
cel Mare, Vasile Lupu, Mihai Viteazul etc, sunt de fapt încercări de
reunificare și nu de unire așa cum susține istoriografia modernă. Unirea a
existat dintru început în spațiul românismului, când populația preromână exista
ca populație daco-getică și traco-ilirică sub sceptrul lui Burebista, Decemeu
și apoi Decebal. Fărâmițarea acestui spațiu s-a datorat unor accidente istorice
generate de marile migrații și constituirea marilor imperii europene. Așa încât
Mica Unire de la 1859 este de fapt o reunificare parțială, ca apoi la 1918,
anul Marii Uniri să se realizeze Marea Reunificare a spațiilor populate de
români ținând cont și de noile realități geopolitice și istorice.
Însăși spiritul epocii în care apare Eminescu era
puternic orientat în direcția unionistă. Garabet Ibrăileanu spunea răspicat ”Voim să fim ceea ce suntem! Români”,
iar Bogdan Petriceicu Hașdeu devenea și mai radical atunci când punea în
balanță valorile democratice cu unitatea națională: ”Democrație? Da, dar până la Românism și Românism până la moarte”.
Eminescu
și unitatea de neam și țară.
Dincolo de spiritul epocii care după cum am văzut era
unionist prin excelență, dincolo de educația primită în familie și la
Mănăstirea Agafton, Eminescu are marea șansă de a fi elevul, învățăcelul și
discipolul marelui dascăl Aron Pumnul, unul din militanții activi ai mișcării
pașoptiste transilvane (retras la Cernăuți din cauza represaliilor austroungare),
a cărui iubire de neam și țară iradiau foarte puternic în sufletul învățăceilor
săi și care spunea ”piatra unității românilor fierbe la Blaj”. Patriotismul său
înflăcărat, dragostea pentru acest popor și cultura lui, înclinația lui de
dascăl adevărat, îl vor influiența profund pe Eminescu care, nu numai că-l va venera
ca om și dascăl, dar mai mult, îi va urma cu sfințenie ideile și crezul.
Ideea de unitate de neam și țară se manifestă de timpuriu
la Eminescu. Abia ieșit din adolescență va publica în revista ”Federațiunea” un
articol întitulat În unire e tăria în
care Eminescu atrăgea atenția românilor că pentru ași împlini visul
reunificării trebuie să se asocieze activ în curentul mișcărilor naționale din
structura Imperiului Austroungar pentru delimitarea spațiului propriu. ”A aștepta să culegem fructele semănate de
alții este nedemn și periculos”. Precedentul maghiar, care a condus la
dualitatea imperială (ocazie cu care Transilvania este încorporată abuziv în
regatul maghiar la 1867), ca și precedentul ceh, îl determină pe Eminescu să
spună răspicat ”Cine ar crede cumcă
ungurii, chiar de ar promite-o, vor găsi în ei atâta simț de dreptate, încât să
redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit-o fără
consimțământul Românilor? – Și apoi nici nu avem noi să cerem dela Unguri ceva,
căci ei nu sunt competenți să ne dea nimica. Când un făcător de rele comite o
infracțiune (.....) numai justiția bine informată poate revoca o sentință sau o
aprobare nedreaptă”
Situația nu este diferită nici astăzi când structuri
etno-politice ale aceleiași minorități, aparent dezbinate până acum, se
radicalizează prin unirea lor având pretenția refacerii celor 64 de comitate. O
logică elementară ar trebui să ia în calcul și situația în care România s-ar
radicaliza la rândul ei și ar revendica, în virtutea drepturilor istorice, cele
70 de județe ale României Mari. Consecințele? Greu de prevăzut, dar ceea ce
trebuie de reținut este faptul că radicalizarea revendicativă nu este o soluție
compatibilă cu realitățile zilelor noastre.
Oricum, Eminescu deplânge pasivitatea și lipsa de energie
în fața unor nedreptăți ale istoriei.
”Nepăsarea noastră ne pierde” va spune el cu obidă, pentru că ”Românii au nenorocirea de a nu avea
încredere în puterile proprii; noi nu ne-am convins că puterea și mântuirea
noastră în noi este” Congresul general al românilor transilvăneni, pe care
Eminescu îl invoca profetic în recapitularea acestui articol, avea să se
concretizeze 48 de ani mai târziu prin Marea Adunare Populară de la Alba Iulia
din 1 decembrie 1918, când Transilvania, prin voință populară, se va reintegra
spațiului românesc căruia i-a aparținut din totdeauna. La această realizare
istorică avea să se ajungă atunci când unitatea sufletească și culturală se va
fi împlinit, așa cum, tot profetic, Eminescu afirma într-o scrisoare adresată
lui Dimitrie Brătianu cu ocazia sărbătorii de la Putna ”La unitate politică nu se poate ajunge decât prin unitate sufletească
și culturală”. Această împlinire istorică îl va face pe Tiron Albani –
scriitor și ziarist de talie europeană să afirme ”Poporul român însă, în marea lui majoritate, făcea istorie. Odată
eliberat de sub jugul oligarhiei maghiare, mergea ca un fluviu însuflețit de
bogații lui afluienți, cu un avânt pe care nici o forță nu l-ar fi putut opri
pentru a se contopi cu marea, cu frații lui liberi din țara independentă,
mergea unde-l ducea istoria și destinul lui” (Tiron Albani -Cum s-a făcut
Unirea).
Eminescu între patriotism și naționalism
Deși Eminescu vedea în unitatea de neam și țară un
imperativ multimilenar al românismului el nu a confundat niciodată cele două
noțiuni; patriotismul și naționalismul. Cu toate acestea complementaritatea
acestora se regăsește în toată opera eminesciană și prinde contur sub forma
unității de gândire și simțire. Patriotismul include acel jus soli care în dreptul
roman se definește ca dreptul pământean. El
se regăsește în spațiul istoric al românismului ca vatră strămoșească, ca țară,
iar sub aspect spiritual poate fi definit ca un sentiment afectiv pe care orice
om îl are pentru casa părintească, baștina natală, locul unde și-a petrecut
copilăria resimțită afectiv de fiecare dintre noi (Unde ești copilărie / cu pădurea ta cu tot) și desigur locul unde trăiesc
și își derulează existența concretă conform expresiei romane ubi bene ibi patria, mai actuală astăzi
ca oricând în condițiile emigrației economice postdecembriste.
Acest sentiment este extrem de viu la Eminescu încă de la
16 ani când, mistuit de dorul de patrie (fiind în timpul peregrinării
transilvane), scrie poezia ”Din străinătate” Un suflet numai plânge / în doru-i se avântă, La-l patriei dulci
plaiuri / La câmpii râzători (...). Da. Da, aș fi ferice / de-aș fi încă odată
/ În patria-mi iubită / În locul meu natal. Patriotismul eminescian va
deveni și mai evident după războiul de independență când, entuziasmat de noul
statut al țării, realizat cu mărețe acte de curaj și mari sacrificii, va scrie ”E mică țărișoara noastră, îi sunt strâmte
hotarele, greutățile vremurilor au știrbit-o, dar această țară mică și știrbită
e țara noastră, e țara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc;
într-nsa găsim toate putințele dezvoltării, întocmai ca într-una oricât de
întinsă” (Misiunea noastră ca stat – ”Timpul, 2 nov. 1879).
Dar pentru emanciparea ei este nevoie de muncă susținută,
pentru că ”În muncă ne este mântuirea” afirma cu convingere Eminescu. ”Măsura patriotismului nostru va fi dată de
faptele pe care avem ocaziunea de a le înfăptui în viitor, iar nu de profesarea
unor idei nimic costisitoare (fără valoare n.n.) alese după plac. Pentru Eminescu pământul patriei este maica
poporului ”O maică, țarină dulce” așa cum Biserica este ”maica spirituală a poporului român”. Iată de ce dragostea de
patrie este necondiționată pentru Eminescu, indiferent de situație politică sau
conjunctură istorică ”Noi o iubim așa cum
este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințele seculare până în
zilele noastre. O iubim sans phrase. O iubim fără a-i cere nimic în schimb,
nici măcar încrederea ei atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea
înnădită azi la lucruri străine și la oameni străini”
Cea de a doua noțiune pe care Eminescu nu o confunda
niciodată cu patriotismul este naționalismul, acel sentiment care ține de sfera
biologicului, generat de ereditate, filiație genetică, relație familială, grade
de rudenie, descendență, toate încorporate în ceea ce dreptul roman consfințea
prin sintagma jus sangvinaris (dreptul sângelui). Este până la urmă o atitudine
care poziționează individul față de familia și națiunea căreia-i aparține. Cu
toate că astăzi naționalismul, ca percepție, pendulează între contestare și
negare, el rămâne o prezență constantă în viața popoarelor, prin sentimentul
național, interesul național, spațiu vital, interesul superior al națiunii etc.
Singura condiție ar fi ca prin profesarea acestui sentiment să nu se ajungă la
derapaje, așa cum istoria a cunoscut, de regulă prin exagerarea sa până la xenofobie
și ură.
Unitatea de neam în viziunea eminesciană nu înseamnă
neapărat puritate etnică, ci și capacitatea conlocuitorilor de a se asimila
majorității, de ași însuși limba și cultura țării în care trăiesc, sau măcar de
ași manifesta atașamentul pe care patriotismul îl presupune pentru; casă,
baștină, comunitate, perimetrul geografic al țării, legile țării, simbolurile
naționale și tot ce organic aparține patriei în care viețuiești. ”Nu zicem că sub cerul acestei țări să nu
trăiască și să nu înflorească oricâți oameni de altă origină. Dar ceea ce
credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Mateiu Basarab, e că țara este, în
linia întâia, elementul național și că e scris în cartea veacurilor ca acest
element să determineze soarta și caracterul acestui stat” (Străini de origine română?!? – în Opera
Politică, Ed. Eminescu, 2000, pg. 402).
Cu toate acestea, pentru Eminescu națiunea are măreția
unui lucru sfânt. ”Naționalitatea trebuie
simțită cu inima și nu vorbită numai
cu gura. Ceea ce se simte și se respectă se pronunță arareori” (Conservarea naționalității, suprema lege – ”Timpul”,
27 mai, 1881). Este, cu alte cuvinte, un dat biologic al cărui expresie se
regăsește în sentimentul național. Este și motivul pentru care Eminescu așează
naționalismul deasupra patriotismului ”Nu
voim să trăim într-un stat poliglot (multicultural n.n.) unde așa numita patrie e deasupra
naționalității (...). Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a mai fi
românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta
pământului lui” (”Timpul”, 31 iulie, 1880).
Peregrinând prin spațiul românesc poetul își va forma o
imagine cît se poate de realistă privind tipologia românului și mai ales al
profilului său psihologic ”Rău sau bun,
Românul e adevărat. Inteligent fără viclenie, rău – dacă e rău, fără fățărnicie,
bun fără slăbiciune (...) el se arată cum este. N-are o cocoașe intelectuală
sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab (”Timpul,
15 martie, 1880). Atitudinea poetului era dictată de realitățile vremurilor
sale, iar modul răspicat în care se exprima izvora din nemărginita sa dragoste
de neam și țară.
Trebuie să recunoaștem că multe din acele realități se
regăsesc și astăzi, desigur la nivelul timpului nostru, fără însă a fi mai puțin
importante decât erau atunci. De aceea, în optimismul său nedezmințit, Eminescu
visa la o țară puternică, frumoasă, cu oameni cinstiți, preocupați de destinul
și viitorul patriei lor, țintă care
trebuie să fie vis al fiecărei generații, al fiecărui român. ”S-o facem mare pe țărișoara noastră, prin
roadele muncii noastre și prin mărimea vredniciei noastre, căci de astăzi
înainte nimeni nu ne mai jignește în lume și dacă nu putem să ne urmăm în pace dezvoltarea,
atunci e bine să știm că nu mai sunt copitele sălbaticilor vrășmași care
strivesc sămânța abia încolțită, ci hula, vrajba și ura ce ne-o facem noi
înșine” (”Timpul, 2 nov 1879).
E ușor de observat astăzi în realitățile noastre, această
constatare ce vine de peste veac, când tot ce pare a fi românesc nu este bun,
când o generație pentru care dragostea de neam și patrie nu mai este o valoare
face din protest un mod de a fi, când contestarea în bloc a tot ce înseamnă
valoare autohtonă și istorie este la ordinea zilei, când destabilizarea dorită de
unii pândește la fiecare colț de stradă, când orice inițiativă este apriori taxată
ca negativă.
În acest context trebuie să admitem că observația lui
Eminescu, privitor la calitatea de a fi bun român sau bun cetățean al acestui
stat, a fost, este și rămâne la fel de actuală. ”A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special,
ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice
locuitor al acestui pământ, care este moștenirea exclusivă și istorică a
neamului românesc. Acesta este un lucru care se înțelege de la sine” (Adevărul doare – ”Timpul”, 1 aprilie,
1881).
Or, a fi bun Român înseamnă a fi în egală măsură și iubitor
de Neam și iubitor de Patrie, ceea ce conduce până la urmă la ideea de unitate
la care visa Eminescu.
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
