Într/un sătuc
De lângă Pădurea Nebună
Cu doar una sută suflete
Biserica este un fel de palat
Și ziua în care am pășit prima dată înăuntrul ei
O repet ori de câte ori vreau
Cu fiecare amănunt
Al sfinților pictați
Cu privirea dincolo de ceruri
A unui Crist
Căruia nu pot să/i spun nimic
Pentru că nu seamănă deloc
Cu Alesul meu
Căruia îi vorbesc mereu
Ca Celui mai bun și tainic
Prieten
Înăuntrul acelei biserici
În acea unică zi
Era cortegiul funerar
Al colegului nostru
Măndică
Înecat
Pe când se juca la stăvilar
Cu jerba clasei noastre
Rupându/mi mâinile
Nu înțelegeam nimic
Din ce spunea ori cânta
Preotul îmbrăcat în odăjdii
Care pentru mine erau caraghioase
Pentru că la orice mișcare
Sclipeau la fel ca rochia
Vecinii noastre
De la nuntă
Un pic chiar mai mult
Dar simțeam că îi pregătește
Plecarea sufletului
Celui care stătea aplecat
Pe umărul maicii lui
Și ne privea de parcă
Voia să nu mai creștem
Nici noi
Să rămânem un tablou
În care oricine
Să se poată recunoaște
Și să se liniștească
Oricâte zile se vor repeta
Ori nu
Un Poet Drag
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu