George Anca - STAREA DE LINIȘTE

STAREA DE LINIȘTE

STAREA  DE  LINIȘTE

George Anca – Puși Dinulescu – Ioan Aurel Pop – Vlad Pârău – Dimitrie Grama –  Viorel Roman - Andre Cruchaga – Flori Bălănescu – Pavel Șușară – Toma George  Maiorescu – Veronică Stănilă – Mihaela Borza – Costel Drejoi – Daniel Verona – Amâna Mekahli – Corina Dașoveanu – Lora Levițchi – Ion Toma Ionescu – Viorel Birtu Piraianu

George  Anca

STAREA  DE  LINIȘTE

Vedeţi-vă de contextul interbelic. Mâine o luaţi de la capăt. De-oi isprăvi şi pagina asta, de nimeni citită, mai ales necitită de mine. Am auzit ce n-ai spus. Fumul cât îl iubesc. Nu-ţi mai da aşa, că de-aia-ţi ies zăbăluţe. Pară-ţi bine de ilizibilitatea premeditată a scrierii. Şi n-ai avut timp să deschizi tomul. Calcuri interioare, cinstea dinaintea politizării (mor a cădea în poncife conştiente, intelectualizez reluctanţele delicateţei întâmplătoare). Antifraţi. N-am nimic cu nimeni, de copil. Ţigană justiţie a iadului, teze şi extemporale. De lume nefiind capabil, o urăsc şi eu ca omul.

Uite cum îl priveşte clarinetistul. Douăşpe pulovere am spălat şi o bluză. Danseze după internaţionala. Rajasthanizare. Joc de oase. Reîncarnare zero. Osteofit. Mi-au luat-o razna muşchii, am gândit mai bine în somn, oricum, fericirile, makarios, ananda. Un copil mi-a zis, îmi bag pula-n mă-ta, ai greşit numărul, mi-a luat piuitul, n-am mai ştiut ce să mai zic, asta se-ntâmplă în oraşul nostru, printre ruine, îţi dai seama ce mediu.

În Caracas, columbieni nemarquezieni şi un francez. Şah prin descoperire. Ai pulover roşu. Fie-ta a ţinut cu tine şi uite că nu stăm de vorbă, Jane, strigi, clo-clo, iar Jane, bum-bum. Madam Leibovici ştia că tu nu duceai găinile la haham, le tăiai, luai banii, dacă te prind jidanii mei, te omoară, ţi-a zis. Evitarea de sine mi-aţi învăţa-o din renunţarea princeps. Nici lanţul nu mai rentează. Aţi greşit vâltoarea. Pedagogia ai trecut-o, filologia e bună, dar să ştii ce vrei, hai că mă duc, zboară cu o umbrelă. Schimbările nu mai sunt de noi, nu mai suntem de ele. Copiii şi ne-au luat-o înainte în blazare. Uită-te şi tu la bulgari, ritmuri caracase, case luxemburgheze.

Am învăţat-o cum să rupă mâinile colegelor. După carieră, funeralii. Te văd la politehnică, la aeronave, cât eşti de înalt, nu toată lumea vrea să se facă doctor, poet. Cum e cu artele plastice, fanatici şi pile etnice. Mă superi şi te supăr. Creierul o fi având dreptate în veşnica-i temniţă pomenire, morţi număraţi numai de morţi din fir a păr. Rockerii vin la şcoală cu şoferi personali. Spălatul vaselor mi-a făcut foame de murdărie. Mesteacăne, nu mă umbri alb. Mesianismul bumerang şi alţi canonici sufi. Te-am visat film pustiului, mă înşelai cu pustiul vecin, homeopatul ţi-a trântit uşa în nas.

Greca fides, nula pides, capilaritatea socială, jumătate din viziri, albanezi, inclusiv Sinan. Revoluţia imagologică a exilului din Paris, 1848. Nici eu nu văd departe, atunci să ne apropiem. Lup virgin mieilor pater. Portrete şterse pe strasse. Nu se găsesc coşciuge în Slobozia. Salve/Salva Parvi/Parva Romuli/Romula Nepos/Nepos. Ultimă primordialitate, pliseuri populare, nuduri în luptă. Perdea albă, jumătate întuneric.

Ucid pe zece dolari, prieten, atunci te ucid gratis. Ce ne costă un gest, gata, am terminat, ba încă. L-ai asasinat asasinându-mă, arcada umflată de stafii, visai zgomotul gemului de vişine. Hropanova nu prea auzea şi nu auzise de Rusoaica lui Gib. Singurătatea lui Onisifor. Antonescu la ingineri. Imagologie paramilitară. Copiii nu ştiu mai nimic despre părinţi. Când mi-a murit prietenul, nu crezuse a fi chiar drumul, drumul nici acum nu crede a fi chiar moartea-i. Toţi suferim cum suferă drumurile astea ucise într-una, nici nu mai facem deosebire între trecători şi trecătoare.

Fata asta, dacă umbla cu un ungur, o detestau şi ungurii şi românii. Te-ai dus cu nevastă-mea în studio. N-am picioare frumoase. Stăpâna era de părere că aşa iubeşti tu. Chiar avea nevoie de sanscrită. Naşul a avut un accident. Făcută dragoste când nefăcute mai toate. Speranţe de artă lăsate în pace. Camionul călcându-mă. Care-o fi la rând. Pe tine nu te îneacă teiul. Căldura tropicală anihilează şi mireasma crinului păianjen. Greu de lotuşi, pulberea ochilor, prânzul violului, anii postinzi, veşti din mintea capetelor căzute.

Ce-am decăzut de la propoziţii, şi mai visez compoziţie. Mi-ai închis geamul, că e prea mult curent în casă. Facem şi revoluţia, faceţi-o dumneavoastră. Clubul celor fără mamă, inaugurat. Du-te şi te îngroapă singur în Singapore. Gata fregata, Pascal în flăcări. Flaut filmat din spate, în plan îndeprtat, profil feminin, ochi închis în ochi închis în ochi închis. Expoziţia ceramică de viruşi, preferi azteci, e o nebunie să fii om, sarea am iubit-o. Cristina lucra muntele Fuji de pe o vedere pe porţelan. Fereastra spre prieteni verzi, urcasem roşuri aziline. Să dărâme foişorul, nu, că e monument. Kipling, pe Mântuleasa. Sub foişor, spre insulă, pilotul de război de-a ucis marinarii de pace.

Pe Ornamentului s-a pus ploaia. Fie-ţi gândirea nemonotonă, ţipătul Asiei, fără fulgerul serii, neconsolându-te, sfârşesc în tine, din când în când, azi de la sine, tunetele aşezându-se bolbotinelor, furtuna cea mai noroioasă. Frunzişuri frunţile punctate la mir, tilaka întru Durga, ananda comanda Olanda, reunoştinţă sunetelor, fumul înghite iatagane, silabe către cuvinte, ochi cuvioşi în duh, îţi place muzica.

stare de linişte

stare de linişte foşnetul plopilor umple-l agale

păsări înfoiate pe muchie tăişul zale

ce de sfârşire apele peritonitei prezise zică

haramul întors zadarnicei fugi fulgerând furnică

te-ai supărat pe crab mi s-a părut că luni

treisprezece iunie o mie nouă sute şaptezeci şi trei suni

o fi fost altă zi de aici a ieşit scandal copii

cum vă petreceţi clipele cu zodii prostind vecii

primul rând şi mai apoi

o vedere de copii

fraţi de gârlă fără noi

păsările să mai fii

veri pădurii fără lup

poate vara asta zdup

mi-e şi frică să vorbesc

de urzoiul bătrânesc

buduroiul ars topirii

cerilor de-ai modela

bujorii cu trandafirii

vetrele la cer pe-aşa

crâng închis pe dedesubt

dealul cancerul l-a supt

sânul sănii şaua strungă

umăr umbra nu-l îndungă

lungi litanii rouă anii

sufletul la han cu hanii

spune-mi sărutarea iar

cu tătarul de la ţar

muzica îl vindeca

pe moşii spre Moscova

Avicenna Cantemir

cum mă mir nedat la mir

în lungime povestii

gârla fără de copii

orbului vederi la surzi

stol ologului de sturzi

ia din lotcă matcă gotcă

mângâie-te mare potcă

râmnice coline Roma

băutorilor de soma

până-n fruntea cozii e

amrita ambrozie

arăţi plină de fior

artă a trezirilor

oase-ntregi

de tuaregi

anticoncepţionale

cancerale

canarale

ajuta-te-aş pe afet

numai strânsă în corset

bătăi pe cai

pe lunci în mai

vag mai latră

ruptă şatră

de-arată

şi mai lătrată

ce-am tuşi tu şi

fumul ci

cât pe-aci

ne nimici

dimineaţă numai nor

colacul nesalvator

în valul aviator

cade-ţi capul

de-a casapul

dintele

cuvintele

fierbinte le

sfintele

nu le rece

pântec sece

noduri stoarse

senin-ar-se

Pietrei Arse

nopţi govinzi

cui mai vinzi

ritmice

schimnice

paradei

Radei

Ucigaş cugetătorului, precadavru angorului. Nu mă pot dezlipi de terţine cavernoase. Jalonierii ţin un fanion – pe ei, pământul, până-i izbeşte elicea ori coada. Mi-a părut rău de bătrânul bolnav, ucis, şi de monsegnior. Îmi vine să sar un rând, ca pentru altceva. Rupea hârtiile onorifice, franţuzoaica-l părăsise, cu prietenul de bridge, şi-şi bea spirtul din laborator. How the Chinese love walls! Mandalay, obiceiuri din Thule.

Personajele se vor săruta cu şobolanii. Everybody speaks to somone else. Le-ai luat mierea şi ai dat-o la vecini. Fumează cu mine. Dar ne răpiseră fata, cereau nouă sute lunar, sunaseră o nemţoaică şi secretara de la cadre.

o capră imensă căprarul pierdu

în cântecul fetei din Xanadau

infirmiera şi jalonierul

se întâlniră a bate fierul

mătura-n parte

de vizitiu

vise de noapte

pe viu transcriu

apropiindu-se de ziar

s-a ros nerumegatul căprar

cuvânt frumos îmi venea

sweig da esel fata insista

Clasa a doua, landtag, nimic alles kla, du-te-n bye-bye mă-tii, completase juronul. Plecarea consumată, cal alb, o bucată de zid ţi-o smulsese Cristina mică. Sunetul clopoţelului, pauză, hai la ore. Eşti acasă, coane, coana ta tocmai vine. Kubla Khan, cadavre romantice. Nu ştiu Pasărea, vedem proiectele, ne revedem frumuseţile atelierului. Repetăm necuviinţe cumnecumologice. Kulturarbeiter ştia să dezinfecteze balta, n-avea viză. Am dat un telefon, fără răspuns, consăteanului. Discutasem mai ales pictură. De-o viaţă mă străduiesc să nu spun nimic. Nu văzuse tapiseriile artiştilor.

Ce viaţă frumoasă, dramatică a avut. Rasă estică. Opriţi supravegherea respectaţilor. S-a terminat şi apa. Dau drumul la chiuvetă, trezesc papagalul. Câinele m-a înţeles, ocolindu-mă respectuos. Changed visibleness. Sorry, tată, mă duc la Parisul vesel. Oră necunoscută, nicio vizită, carne de actor, asasinatul serii. Zi şi noapte, piesa. Bibliografia tăcerilor înfrăţite. De-ai fi vrut să fii, totuşi, căprioara norilor în zori, înainte de teza la matematică.

N-aţi pus vidra înainte. Vorbire în cioc de raţă. Nu-i place rochia de banchet, e galben materialul. Mult mai beau, trenul plin de cadavre fără dinţi, uraniul Băiţei, axele lui Haret, 1878, Paris. Aibi răbdare. Să ud şi eu floarea asta, că s-a fleşcăit. Şi macii, ca să vezi ce turgescenţă trecătoare. Coadă la vată. Vreau să-mi trec prin stomac două cepe, nu, am o nară mai umflată şi-mi miroase, mănâncă salam, bea un ceai, usturoi verde, am o frază cât modern hleb.

naratori durerii inflate deneîmpreunarea târâşurilor judecă şi tu dacă mai ai la ce spulberându-te generaţii ucise în singurătatea-le cui mulţumire cum şi de unde să mai citeşti o carte românească filme hai-hei-ho muzică lasă te latră la uşă glorie muncii noastre antivoi vedeam petalei ardenţa către petală dracul în grevă în rest numai la cap ţi se păruse oricum altfel după cancer mai sută la sută postumă suflarea adevărată după trei zile nu vă voi mai cunoaşte mormânt durează-ne mileniului niciodată spală-ţi picioarele ispăşitorule ţap din miş-fărâmiş rău îmi pare c-am fost om raselor nefast sindrom bine-mi pare să fi fost rostul fără rost de prost sub călcâi feţe de neam altuia gutui în geam

Aici se încheie (pagina) caietul nostru, iar eu l-am început, eu îl termin. Azi vineri 5-VI-1987 eu am jucat fotbal cu cls a IV-a – E, am jucat leapşa şi baţa. Radu

1986-87 / 2010

Puși Dinulescu

Caracatiţa Caramitru

Nu-i mai ajunge? Nu-i mai ajunge lui Caramitru cât a luat în cei aproape 30 de ani de când stă neclintit călare şi proţăpit pe teatrul românesc? Nu, nu-i ajunge! Mai vrea!

Întâi a pus laba pe breaslă, încă din 1990, după ce în 1989 fusese mai iute de picior ca toţi alergătorii naţiei şi împreună cu cel ce avea s-ajungă bucătarul televiziunii române libere lansase şlagărul organizatoric al revoluţiei noastre anticomuniste şi antidepresive:

— Mircea, fă-te că lucrezi!

După ce s-a flendurit pe lângă Senior, încurajat atunci şi de o poetă miorlăită şi încă plină de farmece, care făcea peste noapte guverne, împărţea portofolii şi graţii, ajunse deodată ministru al culturii, dar şi profesor de retorică pentru un preşedinte descoperit în grabă de aceeaşi zână a democraţiei române anticomuniste.

Vine însă iar Stânga, odată cu noul mileniu şi cu academicianul cu freza fără cărare şi cu pistolarul nostalgic pe post de director general al Teatrului naţional.

Şi cad după patru ani, în fine, iar, dracii de comunişti ai lui Ilici şi-ai lui Bombonel şi vine falnic, după atât de impresionantul, devastatorul şi înecatul în lacrimi Dragă Stolo, un cavaler de pe mare şi iar se curăţă şi se dezinfectează pe la Teatrul naţional, se ia de-acolo şi bustul lui Caragiale, care este înlocuit cu nişte monştri hidoşi, produşi de atelierele metalurgice ale unuia, Bolborea.

Şi gata... Se schimbă de-atunci guverne, vin şi pleacă nişte crize economice, se nasc şi mor o grămadă de oameni, numai el, el, Ion Leonida Caramitru, nemişcat ca steaua polară, fără să ţină seama, probabil, de escarele care i s-or fi făcut pe părţile moi, a-nţepenit acolo, uitat de fiecare dată, în graba plecării, de stăpânii lui, ca Firs, lacheul ăla bătrăn din Livada de vişini.

Acuma ar trebui tractoare puternice sau cine ştie ce alte macarale, cu otgoane din oţelul cel mai dur, care să-l opintească şi să-l desprindă pe marele maestru din cuibarul lui, unde stă lipit şi suge dintr-un uriaş butoi cu miere.

Şi când te gândeşti, cum începuse lumea de după revoluţie, cu Andrei Pleşu ministru al culturii şi cu AndreAi Şerban director al Teatrului naţional!

Acun o hâdă caractiţă a îmbrăţişat cu tentaculele ei împuţite teatrul nostru românesc, un teatru care nu mai are dramaturgie naţională şi unde piesele sunt torţionate de regizori abuzivi şi adesea inculţi, unde corupţia bântuie fără nicio ruşine, în fine, unde valorile sunt la cheremul hoţilor şi snobilor, unde moştenirea lui Ienăkiţă Văcărescu a fost batjocorită, umilită şi violată de liotele de pidosnici de barieră,

care s-au găsit să se alieze într-un complot al bubei, ca în acea neuitată poezie a bunului nostru Bogdan Petruceicu Hasdeu.

Ioan Aurel Pop:

Putem condamna politicienii, inamicii externi, instituțiile statului, dar n-avem dreptul să condamnăm țara și poporul român. Să ieșim din această dezamăgire pe care o trăim ca popor!

Vlad Pârău

Academicianul Ioan Aurel Pop subliniază, în cadrul seriei 100 de adevăruri istorice , difuzate de Trinitas TV, care sunt interesele României, constatând că ar trebui să ne preocupe măcar trei aspecte: emigrarea masivă a românilor din țară; problemele românilor din jurul granițelor, din teritoriile Regatului României de până la 1940; criza demografică și natalitatea scăzută, ca semn al neputinței de a asigura dăinuirea neamului românesc măcar din punct de vedere biologic.

„Tezaurul nostru cel mai de preț, pe care riscăm să-l pierdem dacă nu suntem atenți, este tezaurul sufletesc și legătura pe care trebuie s-o continuăm cu această țară și cu acest pământ. Pentru că putem să-i condamnăm pe politicieni, putem să-i condamnăm pe inamicii noștri externi, putem să ne condamnăm pe noi înșine și toate instituțiile statului care n-au fost vrednice de misiunea lor, dar n-avem dreptul să condamnăm țara și poporul român pentru că ele sunt valori situate deasupra noastră. Și încrederea pe care trebuie să o semănăm în suflete se leagă și de misiunea noastră de dascăli. Mulți dintre noi, chiar dacă suntem ingineri sau medici sau exercităm meserii care nu sunt legate de dăscălie, într-un fel suntem dascălii neamului și trebuie să ne urmăm această misiune cu responsabilitate.

Drama noastră ca popor este acuma, pe de-o parte, plecarea din țară a multora dintre români, milioane de români, faptul că alte milioane trăiesc în afara României, dar lângă România. Și această dramă combinată cu faptul că nu mai naștem fii și fiice, cu criza demografică și natalitatea scăzută, trebuie să ne îngrijoreze.

Un stat responsabil, cu niște conducători aleși pe baza meritelor lor individuale, ar trebui să se gândească măcar la aceste trei lucruri: la faptul că românii își iau lumea-n cap, la faptul că avem români lângă graniță care plâng după țară și pe care nu-i știm sprijini cum s-ar cuveni, și la faptul că nu putem să ducem acest neam, din punct de vedere biologic, mai departe.

Acestea sunt lucruri care ar trebui să ne preocupe pe toți și să găsim soluții, pentru că, de-a lungul istoriei, am trecut prin perioade și mai grele (decât cea de astăzi -n.r.). De aceea, eu, ca istoric, nu mă descurajez. Dar, în relațiile internaționale, n-avem prieteni. Nu numai noi, nicio țară nu cred că are prieteni. Țările au numai interese. Și fiecare își apără interesul cum știe mai bine și cum poate mai bine. Unii pot mai bine, alții pot mai rău, dar sunt parcă unii care intenționat nu apără aceste interese.

Or, a ajunge în fruntea unui popor și a nu ști sau a nu dori să aperi interesele acestui popor, pentru popor e o descurajare teribilă! Și noi ar trebui să ieșim din această dezamăgire pe care o trăim ca popor și să putem participa din nou pe scena politică în exercițiul democratic -că altul mai bun n-avem decât cel democratic, nu se cunosc modalități mai bune-, să participăm cu tot sufletul nostru, să avem încredere în liderii pe care îi alegem și să știm că pentru copiii și nepoții noștri suntem în stare să lăsăm o țară măcar așa cum ne-au lăsat-o bunicii și părinții noștri”, este de părere istoricul și academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și președintele Academiei Române.

Dimitrie Grama

Draga Viorel,

Sti mai bine ca mine, ca oamenii credinciosi apartinatori, in fond aceleiasi religii crestine (catolici, protestanti, ortodocsi, pocaiti, etc.), nu se prea inteleg si nu accepta crestinismul ca o forta unificatoare ci folosesc barfa, ura, razbunarea, crima pentru ispasirea pacatelor!

"Intoarce si obrazul celalalt" suna frumos, inaltator, dar din pacate este doar o fraza simpla dintr-o poveste veche. In niciun conflict mai mic sau mai mare acest indemn nu a fost folosit. Istoria umanitatii este plina de razboaie, de dragoste binenteles dar totusi cu milioane si milioane de victime. Poate or fi toti martiri? Vezi nu m-am gandit la asta!

Romanii, marea majoritate acum sunt greco-ortodocsi si din punct de vedere religios cred ca asa vor ramane.

Romania este o tara mica, constituita recent din trei Principate si controlata de marile puteri ultimii 250 de ani (cel putin) si aceasta tara are si nesansa unui popor constituit din fiinte umane umile, iertatoare, generoase si neinteresate de soarta tarii in general.

Romanul este destul de egoist incat pentru un beneficiu personal ridicol accepta conducatori (politicieni) Corupti, Hoti, Imorali, chiar Criminali, etc.

Am mai scris despre "patriotismul la romani" (vezi cartea mea Socul prezentului si alte eseuri), care este un patriotism de birt, de fotbal de mititei si sarmale!

Ne lipseste demnitatea si mandria britanicului sau a polonezului, dar asa suntem. Mai bine nu putem si nimic nu s-a schimbat in aceasta privinta de la Eminescu si Caragiale incoace! Doar ceva mai multa hotie fara pedeapsa la nivel parlamentar sau politic in general!

Oricum in Banat, la Timisoara si mai ales Ilidia e mai bine si cum am mai spus de nenumarate ori, prefer romanul obisnuit, neantului, francezului sau suedezului.

Toata Europa de Vest este intr-o faza de indobitocire penibila si cei din Vest sunt, in numele "democratiei" usor indoctrinabili. Toti trebuie sa fie "politic corecti" (ce cacat o mai fi si aceasta fraza!!!??), "globalizati" si "robotizati" in noua religie a prostiei care controleaza fiinta umana acum mai crunt decat au facut-o fascistii si comunistii!

Totul in numele "democratiei" un cuvant sfant dar fara nici un fel de miez si dupa Platon, una din cele mai proaste organizatii social-politice. Vezi, Platon a fost acum 2500 de ani mai destept decat noi si doar pentru simplul motiv ca isi folosea creierul propriu in gandire. Omul modern foloste un creier comun, acceptat de cei care ne accepta sa facem parte din societatea lor democratica.

Eu votez cu Platon, la Ilidia!

Feudalismul actual moldo-valah / 54

in simfonie cu Biserica Mantuirii Neamului, incompatibil cu normele si valorile catolice, de la Cuza Vada se foloseste de intermediari masoni, evrei, germani, maghiari, tigani, armeni, greci pentru a nu ramane de izbeliste la periferia Europei.

In Beciul Domnesc, d-ul Liviu Dragnea se indoieste de israelienii, care i-au organizat intrarea in Ierusalim, miscarea camasilor albe asupra Bucurestiului, impotriva „Statului paralel“, noii Securitati, asa ca sunt concediati. Cine ia locul?

La Congresul PSD din iunie 2019, d-ul Liviu Pleşoianu cuvanteaza in cămaşă neagru si pierde, in schimb d-na Viorica Dăncilă in alb, aleasă preşedinte, prima femeie care conduce Partidul si Guvernul, amana problema intermediarilor pana dupa alegeri.

https://www.academia.edu/36267172/Evreii_conduc_lumea_recolonizarea

https://www.curentul.net/2013/07/20/marile-puteri-si-democratizarea-conducerea-lumii/

https://www.totpal.ro/viorel-roman-ghinionul-de-a-fi-moldo-valah/

ANEXE

Dupa Congresul PSD din martie 2019,

Romania si Europa parteneri inegali, care se straduiesc sa ascunda sub pres ce stie tot satul global.

Dupa vizita istorica a Sfantului Ioan Paul II la Bucuresti, vin oficialitatile UE/NATO si in 2007, fara sa indeplineasca criteriile, Romania ortodoxa e acceptata generos, integrata cu drepturi aproape depline in civilizatia catolica, tot asa, cum dupa Razboiul Crimeei si Razboiul Mondial, occidentalii au hotarat Unirea Principatelor, Marea Unire si integrarea lor in civilizatia apuseana, impotriva Rusiei pravoslavnice si ortodoxo-comunista, mereu in pozitia de a invada Europa.

Fara refacerea unitatii crestine cu Roma, Romania, Bulgaria, Grecia, Cipru, 45 de milioane de ortodocsi vor sa integreaze normele, valorile, traditia catolica, milenara a Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana, codificata in acquis / drepturile si obligațiile statelor Uniunii Europene.

In Sfantul Imperiu ortodocsii erau tolerati, poate si de aceea rezultatele de pana acuma sunt modeste. Grecii sunt faliti, bulgarii nu stiu ce-i acquis-ul, moldo-valahii, care n-au facut parte din Sf. Imperiu, ca ardelenii uniti cu Roma, distrug industria, irigatiile, vand pamanul la straini si se bajenit in vest, pe locul doi in lume, dupa Siria in razboi civil. Pamant parjolit!

Inainte de intalnirea cu Bush la Malta, la Roma, Sf. Ioan Paul II ii atrage atentia lui Gorbaciov sa nu se grabeasca, pentru ca adaptarea mentalitatilor celor rupti de lume in Lagarul ortodoxo-comunit, la cerintele globalizarii, cere timp. Sfat desconsiderat si la Congresul partidei ortodoxo-socialiste moldo-valahe PMR, PCR, FSN, PSD, care decide brusc ca tara va fi a opta putere a Europei in anul 2040, dar trece cu vederea generozitatea Sf. Ioan Paul II, ca Papa Francisc nu mai vine la Centenar, bajenirea a cinci milioane in Italia, Spania etc., trece cu vederea necesitatea refacerea unitatii de credinta cu Roma, conditio sine qua non a egalitatii, a acquis-lui.

In acest context rupt de realitate, Adrian Severin vede in Congresul PSD „o butaforie ipocrită menită a acoperi lupta nemiloasă pentru putere într-o țară fără putere“. Rupta in „State paralele“ ilegale in razboi, cat mai rezista tara, conducerea superiora de partid si de stat? Inca doi ani, cu speranta ca se inseala fostul ministru de externe, deputat PSD si in Parlamentul European.

Vox sau Vax Populi (dupa Dragos Patraru de la Starea Natiei) Vox Dei.

Congresul PSD l-a legitimat pe Presedinte Dragnea cu entuziasmul, aplauzele si ovatiile celor prezenti, nu cu buletine de vot, ca pe un muritor de rand. Patru ani. El e conducatorul iubit al dreptcredinciosilor si bisericii „Statului Paralel“ Legitim, seful Parlamantului, Guvernului si Programul de guvernare ce aduce bunastare romanilor.

La Roma, dupa alegerea de catre cardinali in conclava a unui nou papa, e un stravechi privilegiu al credinciosilor latini, romano-catolici, care-l asteapta nerabdatori in piata Sf. Petru, sa-l intampine, legitimeze cu entuziasm, aplauze si ovatii. Vox Populi, Vox Dei. In Federatia Rusa, presedintele celei de a treia Roma, conducatorul iubit al pravoslavnicilor si bisericii, Vladimir Putin este, la fel, alesul intregului popor, nu numai a unui partid dupa doda occidentala, la moda. Programul sau de guvernare aduce bunastare rusilor si slava Ortodoxiei.

In aceste zile si sub ochii nostri, teocratia orientala, bizantina, ortodoxo-socialista a lui Stalin si Ceausescu, fara dictatura, Razboi Rece si Cortina de Fier, e reabilitata cu succes de Putin si Liviu Dragnea, chiar daca ultimul se lupta inca pe viata si moarte cu „Statul Paralel Ilegitim“.

Viorel Roman, Timisoara la 12 martie 2018

André Cruchaga

ENTRE MIS MANOS

Algunas veces la noche se deshace entre las manos

Vicente Huidobro

Todo fluye en la sed constelada de una sonrisa. En la ventana.

Ya he olvidado cómo queman las palabras y tus manos;

sólo en los caminos de la noche, el arco iris en la garganta,

la levadura resguardada en la noche.

El paisaje de sal de las luciérnagas y su hambre transitoria.

Mientras huyo del espejo de medianoche, extraño de fiebre,

atenazo el pan entre mis dientes.

Cierro los ojos y te vienes en el sinfín de la noche sonámbula.

Entre mis manos el ahogo profundo del hambre.

Del libro “Estación Huidobro”, 2019

Between my hands

Sometimes the night is undone between the hands

Vicente Huidobro

Everything flows in the thirst of a smile. In the window.

I have already forgotten how they burn the words and your hands;

Only on the roads of the night, the rainbow in the throat,

The Yeast Guarded in the night.

The Landscape of salt of the fireflies and their transient hunger.

While I run from the midnight mirror, I miss fever,

Tie the bread between my teeth.

I close my eyes and you come in the endless of the night sleepwalking.

Among my hands the deep drowning of hunger.

From the book "Station Station", 2019

Flori Bălănescu

o cetate fabuloasă cu inima țăndări

printre zdrențe de arșiți în umedul

nopților cu bolta tot mai înaltă

vara e un regat, e distanța dintre

cele ce nu se văd

privită din calea lactee vara-i o

cetate fabuloasă cu inima țăndări

de acolo se văd crucile în cimitir și amintirile

pironite în cumințenia stâlpilor de la cap

se văd sfinții afumați din pereți luminând în

nopțile fără stele turla bisericii de pe coastă

să le facă drum adormiților Săi prin pădurea

Lumașul înspre vatra satului

când rupe ploaia de la gurile Dunării pietrele

kosovarilor cu slove săpate răsună de vuietul

spadelor, fulgere de lăncii se sting în morminte

puțini au fost, mulți au rămas

(nouă și jumătate spune legenda)

estimp corbii și viermii albit-au oasele căzuților

pe Câmpia Mierlei

ei au mers, au tot mers, au ținut nordul, au trecut

apa și când au atins pământul domnitorului Mircea

și-au descoperit capetele, s-au închinat și au arătat

jumătății de cruce, sârboaică sau poate armâncă,

printr-un semn moștenit din bătrâni, orizontul

(feată albî lilici zâua chinuită-n soare

noaptea strelice de trandafilu

mușeată feată mare)

o distanță fără început și fără sfârșit

regatul unor istorii mai mult închipuite

(dădică, lilici cundiată

să mai fii o dată feată

dadă, dadă, fir de rouă

ai mereu inima nouă)

Pavel Susara

Lui Șerban Foarță, la aniversară

In luna lui cuptor, a opta zi,

In vremuri de zavistie si harță,

Când Dragnea draci-și asmuți

Sa facă noapte-n plină zi,

Eu te somez, Serbane Foarță,

Sa faci un număr de magii,

Cu limba ta ce naște lumi,

Ce scoate raze din genuni,

Si să purcezi a mântui

Această mare de minciuni

Pe care Dragnea o stârni

Cu suflet negru, pus pe harță.

Azi, când marețul verb a fi

Iar se conjugă, spre-a spori

Lumina clipei ce veni,

Ani mulți sa ai, Șerbane Foarță!

P. S. Iti spune asta-n fapt de seară

și iscălește P. Șușară

Toma George Maiorescu

1 hr ·

Azimutul poemului fluviu

de

TOMA GEORGE MAIORESCU

TESTAMENT LA ECHINOX DE TOAMNĂ

Arborele genealogic

Am ajuns la splendida vârstă a bărbăţiei

n-am crezut niciodată că-mi voi întrece părinţii

amândoi au fost ucişi tineri (la 43 de ani)

(mama celulă cu celulă măcinată ca-ntr-o

maşină de tocat carne, tatăl zdrobit între

roţile dinţate ale războiului)

n-am crezut niciodată că voi ajunge

s-ascult şuierând vijelia echinoxului de toamnă

la Cercul polar.

N-am crezut niciodată la splendida vârstă a bărbăţiei

să cresc peste anii părinţilor mei

nu că aş fi imun la maladii

arborele meu genealogic e crestat până la măduvă

şi-aşa cum brazii îşi acoperă rănile cu răşină

crestături nevăzute stau una peste alta

pe cercurile genelor mele

E-o lege a firii degeaba căutăm s-o uităm

fiecare mişcare îşi găseşte ecoul cândva

cum cuvintele rostite odată în ceaţa orelor

ca nişte sunete fără sens sau amintiri din afara memoriei

şi situaţii stranii şi oameni venind din pâcle difuze

se adună şi continuă să-şi simtă prezenţa

nimic nu se risipeşte în haos nimic

nu se pierde-n neant.

Bunicul-judecător n-a fumat niciodată

a consumat în viaţa sa deloc echilibrată şapte soţii

şi s-a stins în putere ros de o tumoare malignă

bunicul-profesor fidel văduviei

diabetic de tânăr şi-n nori de pipă mereu

şi-a închis ochii în faţa pragului

de nouă decenii.

Dar nu atât la ei mă refer şi la bolile trupului

cât la convoaiele lungi de străbuni

cu barbă albă clătinându-se în spatele meu

încovoindu-şi statura în faţa rafturilor de cărţi

(unele au ajuns şi la mine:

Biblia Elogiul nebuniei Critica raţiunii pure...).

Atât cât se reîntorc în memorie cercurile arborelui meu

bunii mei (şi nu le pot aduce nici o vină)

au slujit spiritul

încă bătrânul Baruch Spinoza şlefuindu-şi lentilele

de ochelari

i-a învăţat să denunţe iluzia clipei

dar nimeni nu le-a arătat bătrânilor mei căutând veşnicia

înţelepciunea ţapinarului care fără să ştie

în lovituri de bardă îşi construieşte şi trupul

Aşadar nu pentru că aş fi imun la maladii

(stomacul mi-e de mult găurit de foame

de cantine de ocean de plesnituri de bici peste spiritul meu)

cercurile arborelui meu genealogic sunt

vârstate de umiliri îngenuncheri deziluzii

revolte şi întrebări fără răspuns morţi tineri

sau toate împreună

Dar obişnuindu-mă de timpuriu să renunţ

văzând în fiecare refuz o investiţie într-o ulterioară răsplată

mi-am antrenat în sălile de forţă ale sinelui

nu atât bicepşii (cu toate că-mi plăcea să am şi un

trup viguros care să ţină în pumni o lume

adversă) cât puterea de focalizare a gândului

concentrarea şi persuasiunea.

Nu ştiu cât m-au ajutat tehnica punctului fix

campaniile lui Caesar în Galia învăţate

ex abrupto exerciţiile yoga tentaţiile parapsihologice

dar privind înapoi cu ochii limpeziţi de ceaţa iluziilor

cred că însăşi dorinţa de a depăşi o anumită stare

(aşa cum pionierii Westului doborând arbori seculari

trăgeau după ei prin jungla incertitudinilor Drumul)

a însemnat a-mi construi prin hăţişul inerţiilor

ax al timpului meu interior:

Voinţa.

Veronica Stanila

PLUVIALA

Cenușiu de ploaie

De unde are Dumnezeu în înalturi atâta culoare!?

De unde vine spre lume

cu-atatea splendori,

cu firul ierbii crescând,

cu chipuri și alți nori?!

Cenușiu de ploaie,

speranțele se-aduna-n picături ca o văpaie,

deasupra lumii cuci melancolici se-aud,

ce n-aș da să fiu copil

alături de mama și tata

să-i mai ascult?!

Cenușiu de ploaie,

se subțiază melancoliile

și-un târziu ca un greiere

îmi tot cântă a durere

și deduc printre note grav

cât o mai fi?!...

Mihaela Borzea

HOMERI ÎNGENUNCHEAŢI DE TIMP

Se sprijină suspinul meu pe lacrima din vocea ta,

Pe-o imitaţie de stea în care zace Dumnezeu,

Pe-un măr muşcat acum un veac, pe-o ciocolată cu lichior,

Pe liniştea din dormitor, pe-ndrăgostirea fără leac.

N-ai mai uitat cerul deschis şi-ai îndrăznit să te-amăgeşti

Că noaptea-n care tot trăieşti va cerne dorurile-n vis,

Din insomnii ţi-ai adunat poeme pentru zece vieţi

Şi-ai scris cu sânge pe pereţi povestea celui întristat.

Din plânsul ochilor nebuni tu bei cel mai fierbinte vin,

Ai vrea să evadezi puţin din lanţul zilelor de luni,

Să-mi torni pe sâni, din mov amar, lumina ninsă-n brazi nătângi,

La piept cu sărutări să-mi plângi, cum plânge clipa-n minutar.

Orbecăim prin şuşotiri, Homeri îngenuncheaţi de timp,

Mai inventăm un anotimp, al celor fără regăsiri,

Ne pierdem împărţind la doi parfumul sfintei adorări,

Flămânzi etern de-mbrăţişări, de fericire şi de noi.

Costel Drejoi

CLARICE LISPECTOR

NU TE MAI IUBESC

Nu te mai iubesc.

Aş minți dac-aş spune că

Încă te mai doresc cum te-am dorit mereu. Am certitudinea că

Nimic n-a fost în zadar.

Simt în lăuntrul meu că

Tu nu-nsemni nimic.

N-aş putea spune nicicând că

Nutresc o mare iubire.

Simt tot mai mult că

Deja te-am uitat!

Şi nicicând n-aş folosi enunțul:

TE IUBESC!

Îmi pare rău, dar trebuie să-ți spun adevărul:

E prea târziu...

Obs.: Acum citeşte de jos în sus!

Traducere din limba portugheză:

Costel Drejoi (George Nina Elian)

NÃO TE AMO MAIS

Não te amo mais.

Estarei mentindo dizendo que

Ainda te quero como sempre quis.

Tenho certeza que

Nada foi em vão.

Sinto dentro de mim que

Você não significa nada.

Não poderia dizer jamais que

Alimento um grande amor.

Sinto cada vez mais que

Já te esqueci!

E jamais usarei a frase:

EU TE AMO!

Sinto, mas tenho que dizer a verdade

É tarde demais...

Obs.: Agora leia de baixo para cima.

Daniel Vorona

”Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.

Încă mai cred că acesta este Însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta este Însuşi scump Sângele Tău. Deci mă rog Ţie, miluieşte-mă, şi-mi iartă greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă.

Și mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin.

Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda; ci ca tâlharul, mărturisindu-mă, strig Ţie: "pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta".

Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu preacuratele Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului meu. Amin!”

Amina Mekahli

J'ai ramassé tant de coquillages,

Brisés par les vents contraires

Dévitalisés et amorphes

J'ai soufflé ma rage de demain

Et demain s'est propagé

Comme une rumeur.

Je suis le rocher de l'île

Nu et austère

Veilleur de nuit et de l'aube

Ramasseur de vagues

Et de corps morts.

Je suis le rocher qui écoute

Les complaintes des mers

Et des épaves.

La poésie n'est pas ma mère

Elle est un peu mon amie

Elle est le sable mouvant

Où mes mots disparaissent

Sans aveux

Et sans peine.

I picked up so many shells,

Broken by the contrary winds

Amorphous and amorphous

I've blown away my rage tomorrow

And tomorrow has spread

Like a rumor.

I am the rock of the island

Naked and austere

Night and dawn watchman

Wave Picker

And Dead bodies.

I am the rock that listens

The complaints of the seas

And wrecks.

Poetry is not my mother

She's a little bit of my friend

She is the moving sand

Where my words disappear

Without a confession

And without pain.

Corina Dașoveanu

tu vezi cât egoism e în moarte?

nu poate fi împărțită,

se conjugă numai la singular.

e ceva vreme

de când am vecin de salon

un dumnezeu schilod ca și mine,

mai schimbăm un compot,

un algocalmin când ne doare în cot.

în general e ok,

am vorbit despre semne și melci,

nu îi plac nici lui,

dar sunt necesare ca repere

pentru neatenția și graba cretinilor.

dumnezeu

preferă bolile incurabile ale sentimentelor,

adică, domnule, ori, ori,

e cam extremist în privința asta,

de aceea e și internat,

are un fel de adhd în decizii

și ce dracului să faci,

poți să arunci predestinarea la gunoi?

îi mai dau o cană cu apă,

îmi mai dă anti-biotice pe sub mână,

zice că pot să iau toate pastilele

până o nimeresc pe aia bună

(cantitatea e doar o matematică

a unei greutăți puțin valoroase).

în rest nimic notabil,

doctorul ne scrie în fișe

ca pe morți impare,

ne cercetează cazierul psihic

cu dezinteres profesional,

oricum ne aruncă în final.

eu, singular înainte,

dumnezeu mai rămâne.

e mai tânăr.

*

(poem reamintit, mulțumesc Domniei Voastre, C. M.)

nu știu când mi-a cerut

să beau cu el un pahar cu șampanie neagră

până la sfârșitul acelor de ceasornic.

știu însă că în imposibilul meu subiectiv

gust alcoolul bărbătesc direct din inima lui

și că după cel mai scurt drum până la viciu

sunt deja beată de acolo

unde nu mă întreb de ce iubesc acest om.

și nu știu cum dimineața

el îmi trezește umerii în fluturi

din somnul meu cald

prin cele patru dormitoare ale sângelui

când sacrificiul sentimental al rochiei mele

este încă imprimat pe marginea patului.

dar știu că e avocatul pro bono

al pantofului meu vinovat

de iubire periculoasă

sub influența unei dantele etilice

care îl transformă pe el în tu.

în pahar,

șampania neagră

are instinctul adevărului

într-un neșfârșit al neîntâmplatului încă.

corina dașoveanu

Corina Dașoveanu

după ce mi-am dezactivat

cămășile negre

(aplicația îmi ștrangula umbrele

în jurul gâtului),

îmi traduc probabilul de identitate

în alt limbaj,

cel în care anon iubește.

firește,

nu îți trebuie explicația mea ștearsă la gură

de răzgândire,

mă știi neștiută

din acel dintotdeauna în care

spălam consecvent venele posibilului

pe dinăuntru

ca să îi (pre)vedem prin pereți

nenorocita asta frumoasă de dragoste.

te văd, știutul meu,

cum îți rezemi dumnezeul

în teiubescul meu de anon,

suntem alți aceiași,

ne privim obraznic

sângele în ochi,

ne suntem

cu toate urletele nu-urilor

o negândire imensă

de inimă.

Lora Levitchi

FOCUL RENASTERII

Vino si curata, focule, oameni si taramuri cu un destin frant,

Arde in fuioare groase, de jaratec incins, tot ce nu-si mai are rost, pe-acest pamant,

Inalta-te pana la cer la Dumnezeu si apoi, vino inapoi, tu, cu precizie de meteoriti, macinand,

patimi si uri, diavoli ce si-au luat fete de oameni

si infiltrati in asta societate, ei ne ucid pe noi, razand!

Arde, focule, distrugerea facuta de oameni goi de Dumnezeu,

Tu o topeste pan' la cenusa, ca si cum nicand n-a fost,

Iar praful si pulberea din urma-ti ce va fi ca sa fie,

Hrana tu fa-o pentru un pamant nou si purificat!

Cheama si marea si oceanele in ajutor,

Sa spale pacatele arse pana sub radacini,

Cheama si pasarile ce-n cioc sa aduca,

Samburii vietii celei noi

Si sa le risipeasca cu generozitate, peste tot,

Seminte de altruism, de bunatate, de empatie, de bucurie si de fericire,

Seminte de protectie, crescute in adoratie catre Dumnezeu,

Fa-ne, focule, pe noi, oamenii, docili si-n ascultare catre Creator,

Arata-ne la fel cum arsa-i Notre Dame ca asa de mici suntem,

Iara stihiile naturii daca-si pun mintea cu noi,

Ne spulbera intr-o secunda, cu tot cu a noastre avutii,

Chiar daca unii din noi le-avem mari cat si muntii,

Chiar daca a lor putere ajunge sa cumpere influente chiar si-n iad!

Purifica vazduhul si pe-ale noastre minti,

Cheama tot oxigenul ramas in atmosfera sa pulseze viata noua,

Cearta duhul minciunii si al manipularii si alunga-l, fa-l pribeag,

Sa nu se mai intoarca iar in locul sau de indata,

Sa puna in sufletele noastre, duhurile onoarei si ale cinstei,

De sinceritatea si puritatea firii sa fie populat!

Cantareste bine pe-acei ce pus-au pe umerii lumii-ntregi,

Patimi grele ce o ingenunchiaza si cumplit o trag inapoi,

Si cruta pe aceia ce inca-n cazne grele se chinuie, integritatea s-o intinda,

Pe-ai umanitatii umerii dezgoliti ce este asuprita si incurajata numai la decadere,

Numai la pieire, prin al religiilor si al politicilor razboi lansat de duhurilor rele,

Ce ne conduc in pas alergator spre a lor stapani, in iad!

Trezeste-ne, tu, focule, c-am fost suficient turme de oi!

Si ocoleste-i in marinimia ta, pe-acei ce inca mai disting raul de bine!

Tu pune foc in creierele care degeaba sunt purtate in cap de unii oameni,

Si fa-le lampadare, focule, sa arda in milioane de faclii frumoase,

Daca nu pot in armonie cu ceilalti a trai,

Daca nu au constiinta de a gandi la pace si simtaminte dragastoase,

Aprinde in noi scanteia de indumnezeire, ce Domnul ne-a dat-o tuturor,

Chiar daca numai cativa oameni pe pamant tu ai sa lasi dupa Apocalipsa,

Tot va fi bun, caci vom putea pamantul sa-l regeneram,

Fa-ne, focule, ca sa ne arda sufletele ca niste torte ce-l implora pe Dumnezeu ,

Grabnic sa ne mantuie aicea pe pamant,

Sa nu ajungem pe vesnicie, cu mintile luate, si zvarcolindu-ne in iad!

Sa putem reinvia din cenusa ca pasari Phoenix, purificati fiind,

Cu sufletele imbinate in inocenta de copii,

Sterge din mintile noastre haul, prapastia si intentiile de a urgisi,

Pe aproapele nostru, de -al maltrata, de-al schinjiui, de-al spanzura, de-al otravi!!

Lasa-ne curati si puri, ca sa putem din nou a ne-nvata,

Cum sa ne crestem in armonie, cu dragoste, unul pe altul,

Sa invatam ca la nivel global a fi capabili a ne proteja!

Invata-ne, tu, focule, sa fim din nou, Oameni adevarati!

Invata-ne sa nu ne mai lasam ca pana acum sa fim asa de repede-nselati

Si transformati in carni de tun!

Fa-ne uniti in cuget si simtiri si nu ca azi,

Pe tot pamantul indraciti si dezbinati!

Adu, focule, prin limbile tale usturatoare biciurile iadului,

Sa simta toti orbii ce nu-si vad a lor crime si continua a face numai miselii

Pune in suflete de empati putere de lupta si mintea agera de leaderi,

Ca pamantul oameni drepti sa poata a-l conduce,

Iar noi feriti de rau, sa stim ca mai sunt si alte feluri de- a trai!

Mistuie vazduhul ca sa avem sansa sa ajungem,

La paradisul ascuns cu iscusinta dupa nori,

Pune-ne cruci arse pe piepturile noastre,

Sa nu mai indraznim ca sa uitam,

Ce Iisus Hristos facut -a pentru noi,

Si de ce trebuie, cu-adevarat,

Sa ne schimbam!

Amin!

Ion Toma Ionescu

Oştire de suliţi

mascate de cetina verde

tiveşte cerul

împingând norul

deasupra muntelui

În spatele norului

somnoros

abia de mijeşte

sub pleoape

un soare blând

Tălăngile

turmei de oi

mogâldeţe de piatră vii

se rostogolesc în acordul

unei simfonii

Pârâul clipocind

îşi ţese rostul

precum marama

cu fire de argint

pe umerii Bucovinei

Pare că însuşi

Dumnezeu

s-a oprit

să-i admire

rotunjimile

‎

to

Viorel Birtu Piraianu

Pe țărm

crucile au strigat într-o noapte

o să treacă

și au trecut în grabă toate

era o lume strâmtă, prea strâmbă pentru mine

când căutam cuvinte goale printre paie

aici mi-e frig și mă scufund la fiecare pas în moarte

tremurau mâinile pe pana bolnavă

era sânge pe aripi de zări

pășind printre oameni

etern necunoscut între străini

în urmă au rămas doar pagini roase

uneori mă ascundeam printre retine sparte

să nu văd sufletele despuiate

căutam un val să spăl nopțile pierdute

mă loveam de mal la final

ploua cu triste anotimpuri în cetate

eram un pescăruș pribeag cu aripi arse

mă rătăceam între decoruri schioape

așteptam ziua de mâine pe cioturi

mă ardea lumina frunzișului din suflet

mă întorc către mare și cer o mare mai mare

se moare în cetate, se moare mereu

cuvintele s-au uscat și smoala mă doare

să zbor nu mai pot

dar pot să mai umblu

azi mor în ultim suspin la marginea lumii

dar ce este lumea decât un fals ideal

mă întorc către cer și plâng ca nebunii

azi pier în pragul porții

că viața asta e un tragic joc

și dacă mi se dă să plec

așa e datul sorții

să beau în noaptea asta

doar pelin cu morții

în viața asta fără de noroc

plângeau cuvintele nescrise

eu mai scriam un ultim rând

pe crucea unde cuiele plângeau

nu pot să zbor și mor la țărm de mare

fără lacrimi, fără soare

nu pot să zbor și totuși voi veni

mă voi întoarce în zbor

voi presăra peste oase calcinate

lumina vie a iubirii

și voi renaște în toate