Ce fiică superbă are Ion Țiriac!

fata lui Tiriac

Ce fiică superbă are Ion Țiriac! Duce o viață de huzur

Discreția l-a caracterizat mereu pe miliardarul Ion Țiriac (78 de ani), mai ales când a venit vorba de familia sa. Dacă publicul român îl cunoaște cât de cât pe fiul cel mare, Ion Ion, despre ceilați doi copii ai magnatului, Karim și Ioana, nu prea știe multe. Ce se poate lesne observa în ceea ce o privește pe Ioana este frumusețea ei, pe care o moștenește, cu siguranță, de la mama sa.

Cu toate că Ion Țiriac (78 de ani) a fost căsătorit doar o singură dată (în anii ‘60, cu handbalista Erika Braedt), fostul jucător profesionist de tenis are trei copii: Ion Ion (41 de ani), care provine din relația cu manechinul american Mikette von Issenberg, Karim (23 de ani) și Ioana (20 de ani), ambii din relația cu ziarista egipteană Sophie Ayad (51 de ani).

Țiriac a cunoscut-o pe Sophie în 1994, la München, pe vremea când afaceristul era stabilit în Germania și unde coordona turneele de la Hanovra, Stuttgart și Essen. Frumoasa brunetă lucra pentru revista Bunte, pe vremea aceea. S-au iubit mult și au avut o relație îndelungată în timpul căreia au venit pe lume Karim și Ioana. Ambii copii locuiesc împreună cu mama lor la Monte Carlo, dar au o relație strânsă și cu tatăl lor, venind foarte des în România.

Faptul că au o relație deosebită este confirmat și de mesajul pe care Ioana i l-a scris tatălui pe o rețea de socializare, anul trecut, de ziua lui: „La mulţi ani celui mai bun tată, pe care orice fată din lumea întreagă şi l-ar dori. Nu ţi-am spus niciodată asta, dar te iubesc până la lună şi înapoi. Nu există cuvinte pentru a descrie acest om. Mă inspiră din ce în ce mai mult cu fiecare zi”.

Așa cum se vede și în fotografiile publicate de Ioana pe o rețea de socializare, tânăra a moștenit atât trăsăturile frumoase ale mamei sale, cât și corpul de invidiat al acesteia. Mai mult, se pare că ea este atrasă inclusiv de profesia mamei: cea de ziarist.

Sursa: Prof. Valentina Lupu

Ileana Costea - Să ne facem cultura cunoscută

Pictura-ilustratie de Jerry W. McDaniel © 2015 www.ic-art-gallery.com

la poezia Biserci Inchise de Ana Blandiana din volumul Patria Mea A4.

Să ne facem cultura cunoscută și în afara țării

de Ileana Costea

Ianuarie 20, 2018

Los Angeles

Cum pe 15 ianuarie,

s-a decis prin lege, să se sărbătorească Ziua Culturii Naționale (românești), data aleasă fiind ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, această sărbătoare implică și celebrarea poetului național.

Din numeroasele evenimente în țară și peste hotare cu această ocazie, mi-a atras în mod deosebit atenția cititul, în limba română, al poeziei “Lacul” de către Ambasadorul Marei Britanii în România, Paul Brummell, lângă Ipotești, chiar la locul unde poetul a compus aceea poezie despre dragoste și solitudine, și iubire a naturii.

Iată un gest frumos din partea unui ne-vorbitor de română, pe care la scară și mai importantă l-au făcut și alți străini captând elemente românești. Mă refer la fotograful-etnolog japonez Miya Koisei, primul care, printr-o expoziție minunată de fotografii, “România celor Patru Anotimpuri”, la Musée de l’Homme, Paris (1997), a prezentat Maramureșul nostru în Franța.

Coperta cartii de Miya Kosei, editura Humanitas.

Apoi, la compozitorul William Toutant (o piesă pentru bariton și pian inspirat de textul “Glossei” de Mihai Eminescu) și artistul Jerry W. McDaniel (picturi-ilustrații la poeme de Lucian Blaga, Ana Blandiana și acum, special pentru acest articol, la poezia lui Eminescu “Lacul”).

Detaliu din pictura-ilustrație pentru poezia lui Eminescu “Lacul” de pictorul american Jerry W. McDaniel, © 2018.    www.ic-art-gallery.com

Pictura-ilustrație pentru poezia lui Eminescu “Lacul” de pictorul american Jerry W. McDaniel, © 2018

Kosei s-a deplasat el spre România (de multe ori, încă din 1950), dar cei doi americani nu ar fi avut access la poeții români decât prin traducerile pe care, din fericire, le-au găsit pe Internet și în volume traduse în engleză.

Punctul spre care doresc să atrag atenția aici este importanța de a traduce din română în limbi de mare răspândire, cum ar fi engleza, spaniola, franceza, chineza.

Multe din evenimentele din străinătate, organizate de Institutele Culturale, Ambasadele/Consulatele, de bisericile și societățile comunitare românești în diverse locuri de pe glob, sunt concepute doar pentru români. Iar noi ne cunoaștem cultura.  Mulți știm pe dinafară poezia “Lacul” sau “Luceafărul”.

Am auzit de multe ori în emigrație spunându-se “Suntem români, să vorbim românește.” Da, este plăcut să ne întâlnim între noi spre a ne mai domoli dorul și nostalgia, și a ne păstra tradiția, dar important este și să ne facem cultura cunoscută și în afară țării. Și pentru aceasta trebuiesc evenimente care să invite și ne-vorbitori de română, să fie în limba țării unde au loc, sau bilingve. Ținând aceste evenimente doar în română îi izgonim pe nativi, și vom rămâne veșnic necunoscuți.

România are atât de multe lucruri frumoase  “de arătat lumii”, sunt atâția români răspândiți pe tot globul, care s-au afirmat, în diverse domenii. Cu convingerea că trebuie să punem in lumină tot ce are valoros România, cultura românească, mi-am impus eu misiunea de a face descoperiri-surpriză românești în străînătate și 

din 1998 scriu articole pe această temă. (Vol I al articolelor mele, “Exerciții de Neuitare”, în română (2015), se poate răsfoi pe Amazon; în present lucrez la traducerea în engleză și franceză a Vol. I și la Vol II - bilingv).

Coperta Vol I. Editura Reflections, Inc., 2015.

Încercările mele au accentuat întotdeauna necesitatea de a face evenimente unde să poată participa/și înțelege ce se spune și nativii: expozițiile de la CSUN, Mateescu (1985) și Brâncuși-Mateescu (2005), Congresul ARA (1992), momentul literar cu ocazia vizitei pe Coasta de Vest a SUA (2015) a scriitorilor Ana Blandiana și Romulus Rusan, însoțiți de poeta Doina Uricariu, pe atunci directoare a ICR din New York.

Invitatia (creata de Prof. David Moon) la expozitia “Encounters” prezentand fotografii cu sculpture de Constantin Brancusi si Patriciu Mateescu de la CSUN, 2015.

Cazul meu reprezintă un efort de “o persoană” așa cum sunt și alte cazuri, ca să iau drept exemplu pe acela al lui Andrei George Săhlean, care l-a tradus minunat și l-a promovat în SUA pe Eminescu. Vizibilitatea culturii noastre nu se poate face sufficient prin aceste eforturi care sunt mari și cu sprijin financiar minim sau inexistent.

Ne confruntăm cu o realitate pe care o știm bine: România și cultura noastră sunt foarte puțin cunoscute în afara țării. Din lunga mea experiență de trai în SUA, aproape jumătate de secol, știu că americanul cunoaște despre România numai fenomenul Dracula și Ceaușescu, nume de sportivi ca Ilie Năstase, Nadia Comăneci și, mai nou, Simona Halep, sau, cântecul formației O-zone, “Dragoste din Tei”  ajuns “viral” pe Internet. Despre cântărețele de operă celebre contemporane, Leonida Văduva și Angela Gheorghiu, sau clasicii Constantin Brâncuși, Eugen Ionesco, George Enescu puțini străini știu că sunt români. Câți ne-vorbitori de română știu că România a avut artiști impresioniști, câți știu despre talentații noștrii pictori și sculptori, Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonița, Milița Petrașcu, Ion Jalea, George Apostu (ca să numesc doar câțiva)? Câți ne-au citit literatura?

 Dacă ar fi mai cunoscută, ar fi multe elemente din cultura noastră care ar fi în competiție cu elemente similare din alte culturi, sau chiar le-ar depăși. Iată un exemplu: Un student de la secția de muzică de la UCLA (University of California at Los Angeles) a făcut o prezentare, acum foarte mulți ani, în seminarul “Building Bridges” (“Să Construim Punți”) organizat de Georgiana Fârnoagă, care predă Româna la UCLA. Studentul acesta ne-român, a comparat, cu exemplificări audio, “Simfonia în Albastru” a lui George Gershwin și “Rapsodia Română” a lui George Enescu. Concluzia lui a fost că, între cele două, piesa muzicală a lui Enescu îi plăcea mai mult.

Sunt cam de numărat pe degete expozițiile și spectacolele inițiate în afara țării de instituții culturale “străine” importante (expoziția de la Paris, cu ani în urmă, a impresioniștilor români, expoziția Nicolae Grigorescu “Napoleon al III-lea și Principatele Române”, la Muzeul Chateau de Compiègne (2009); expoziția organizată la Institutul pentru Studiul Lumii Antice (Institute for the Study of the Ancient World - ISAW) la New York University (2010),

 “Lumea dispărută a vechii Europe, Valea Dunării, 5000-3500 înainte de era noastră” (prezentând Cultura Cucuteni).

Motivele pentru care cultura noastră nu este cunoscută sunt diverse. Suntem o țară mică ca geografie, cu o limbă nu de mare răspândire. Tot ce se scrie ca litertură română, dacă nu este tradus, nu este accesibil restului lumii. Dar nu numai literatura are nevoie de traduceri, toate domeniile au. Articole și cărți, despre pictori, sculptori, muzicieni, compozitori, arhitecți, actori, regizori, oameni de cultură și știință români, reălizri românești, trebuiesc traduse în limbi “internaționale”; și publicațiile trebuie să fie de înaltă calitate. Ziarele din diaspora ar fi bine să publice măcar câteva din articolele lor și în limbi raspândite;

ziarele și revistele din România ar trebui și ele să publice articole în limbi  mult vorbite pe glob, atât în ziarul/revista lor cât și să încerce plasarea acelor articole în ziare/reviste cunoscute (ca Le Figaro, Le Monde, The Guardian, New York Times, Los Angeles Times, etc.). Și nu este ușor. Publicațiile acestea au jurnaliștii lor și un sindicat care îi ține la distanță pe cei ce nu fac parte din el… Este nevoie deci de o acțiune puternică, bine coordonată, de reclamă și finanțare din partea guvernului României și a organizațiilor care consitutiv reprezintă țara peste hotare pentru a crea o “carte de vizită” a culturii românești.

Alt lucru care ar ajuta cu siguranță ar fi ca guvernul Românei să finanțeze muzee de cultură românească în diverse puncte cheie din lume (New York, Los Angeles, Tokyo, Bejing, Shangai, Paris, Londra, Istanbul, etc.). Un astfel de muzeu ar crea o platformă de vizibilitate constantă. Puținele muzee românești din SUA sunt și ele create prin efortul unei persoane și se află în afară potecii bătute (Regina Maria/Marie, Queen of România, la Muzeul de Artă Maryhill în statul Washington,

creat de un bun prieten al reginei, sau Muzeul înființat de văduva pictorului newyorkez Dimitre Berea, în statul Kentuky). 

 În concluzie iată ce cred că este necesar: cât mai multe traduceri și publicare de articole și cărți în limbi de mare răspândire; un efort continuu de reclamă susținută în media din afara țării (presă, radio și televiziune) de către Consulate și ICR; evenimente bilingve, cu panouri cu texte în limba nativilor, cu traducători simultani (cum se obișnuiește la întâlniri de capete politice și congrese internaționale); și înființarea de muzee românești cu activități de înaltă calitate și foarte active. Deci trebuie lucrat sârguincios la o strategie de promovare și alocare de fonduri mai importante din partea guvernului pentru a crea efectul acesta de “carte de vizită” a culturii românești, atât de necesară.

Notă: Am scris mai în detaliu pe acaestă temă într-un articol publicat pe 15 ianuarie anul acesta de revista Melidonium.

© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru acest material.

Povestea regelui umorului Ion Pribeagu

Adevarul-Ion Pribeagu, caricatura din 1945

Povestea regelui umorului Ion Pribeagu

Constantin Tanase

Povestea neştiută a regelui umorului din România, Ion Pribeagu, evreul  care a inventat-o pe „Zaraza“ şi i-a adus faimă lui Constantin Tănase

Isac Lazarovici, botoşăneanul ascuns în spatele pseudonimului Ion Pribeagu, este considerat de istorici unul dintre cei mai buni umorişti români. Uitat pe nedrept în subsolurile istoriei, Pribeagu este cel care a dat viaţă celebrei „Zaraza“, dar şi „muşcătoarelor“ şi îndrăzneţelor librete umoristice ale lui Constantin Tănase.

În 1931 „Zaraza“, tangoul care va deveni unul dintre cele mai populare „hituri“ ale muzicii urbane din perioada interbelică, îl face nemuritor pe Cristian Vasile, tânărul brăilean, supranumit şi astăzi de muzicieni „ultimul trubadur“.

Tot în anii ’30, aparent fără nicio legătură cu „Zaraza“, Constantin Tănase devine un monstru sacru al vodevilului interbelic românesc şi exponentul unei generaţii, datorită textelor sale umoristice, dar care ascund realităţi politice şi sociale crunte.

Puţini ştiu însă că în spatele acestor doi „giganţi“ ai României interbelice se afla un evreu botoşănean de 1,50 metri, Isac Lazarovici, cunoscut mai ales sub pseudonimul Ion Pribeagu. Practic, istoricii spun că Lazarovici sau Pribeagu este, de fapt, umoristul de geniu care a dat naştere atât nemuritoarei „Zaraza“, probabil o domnişoară de care se îndrăgostise în adolescenţă la Botoşani, cât şi uluitoarelor texte umoristice puse în scenă de Constantin Tănase.

„Iubit, prigonit, aproape ucis pentru că a îndrăznit să glumească, Ion Pribeagu rămâne un personaj de legendă în istoria scrierilor umoristice româneşti“, precizează istoricul botoşănean Gheorghe Median.

Inspiraţia pentru ”Zaraza”

La începutul anilor ’30, Ion Pribeagu era un personaj cunoscut în cercurile culturale de la Bucureşti. Aşa s-a întâmplat să fie rugat să scrie versurile unei melodii pentru celebrul trubadur al României interbelice Cristian Vasile. Este vorba de versurile celebrei sale melodii „Zaraza“.

 http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2015/03

Ion Pribeagu a scris versurile pentru melodia ”Zaraza” interpretată de Cristian Vasile (foto) 

FOTO vebidoo.com

„Ion Pribeagu a scris versurile acestei melodii. Putem spune că botoşăneanul este cel care a creat acest personaj. Zaraza, ca linie melodică, este de fapt un tango uruguayan, creaţia lui Benjamin Tagle Lara, compus în 1929. Cu alte cuvinte, «Zaraza» pe care o cunoaştem este la nivel de versuri creaţia lui Pribeagu, iar ca linie melodică a lui Tagle Lara“, spune istoricul botoşănean Gheorghe Median.

Sursa de inspiraţie a acestor versuri ar fi fost o tânără botoşăneancă pe care micuţul şi timidul evreu venit din micul târg Suliţa a văzut-o în adolescenţă, când îşi încerca norocul în Botoşani. Întâlnirea ar fi avut loc la intrarea în Grădina Publică Vârnav din Botoşani, astăzi Parcul „Mihai Eminescu“. De altfel, nu a fost greu pentru Pribeagu să compună o melodie de dragoste, umoristul recunoscând în poeziile sale că este mereu înamorat. Melodia „Zaraza“ a fost înregistrată în studiourile Odeon din Berlin în 1931.

Textierul lui Constantin Tănase

În 1939, Ion Pribeagu era deja o legendă vie. Vremurile erau aspre, însă, pentru evreii din România. Influenţa „Gărzii de Fier“ în România aproape îi pereclita cariera. Cu toate acestea, istoricii spun că, pentru Ion Pribeagu, a fost anul în care Constantin Tănase a venit, l-a invitat la o masă într-o cafenea bucureşteană şi i-a cerut cu multe rugăminţi să-i devină textier. „Umorul sănătos degajat de poeziile lui Ion Pribeagu a fost remarcat de celebrul actor de revistă Constantin Tănase, care i-a solicitat colaborarea în 1939. Pentru acesta, între anii 1939-1944,  înzestratul umorist a scris nenumărate scheciuri, care au făcut deliciul publicului prezent la spectacolele Companiei de Revistă «Cărăbuş»“, precizează Median.

http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2015/03

Celebrul Constantin Tănase(foto) interpreta scenete scrise de Ion Pribeagu 

FOTO jurnalul.ro

Au fost anii cei mai grei, marcaţi de dictatura carlistă, de teroarea şi rebeliunea legionară, şi vremurile crunte ale războiului. Cu toate acestea Ion Pribeagu a continuat să scrie cu umor. Nu i-a iertat pe legionari, nici măcar în anii lor de glorie. Nici pe ei, nici pe comunişti, nici pe Hitler, dar nici pe Carol al II-lea. Fără frică, Constantin Tănase juca pe textele lui Ion Pribeagu. „Probabil au fost şi presiuni, în cazul unor texte. Ion Pribeagu nu făcea rabat. Era un umorist de calitate, care ţinea la libertatea expresiei şi la caracterul tămăduitor al râsului, mai ales în acea perioadă grea“, adaugă Median.

Istoricii precizează că Pribeagu a fost ameninţat în diverse rânduri, dar şi-a asumat toate riscurile şi nu a refuzat să-i ofere scheciurile lui Constantin Tănase conform contractului. De altfel, conflictul dintre legionari şi Carol al II-lea pe de o parte, deranjaţi de glume, şi Tănase, cu Ion Pribeagu, de cealaltă parte, a constituit subiectul filmului „Actorul şi sălbaticii“. A fost ecranizat în 1975, cu Toma Caragiu în rolul lui Costică Caratase (Constantin Tănase) şi cu Mircea Albulescu în cel al textierului evreu Ionel Friedman (Ion Pribeagu). Cu toate ameninţările, Ion Pribeagu a reuşit să supravieţuiască. Chiar şi războiului. „A adus zâmbete pe chipul oamenilor şi în anii crunţi ai războiului. Este un lucru mare ăsta“, spune Median.

Cum i-a cerut permisiunea lui Dej să emigreze

Sfârşitul războiului şi noul regim comunist nu au venit ca o izbăvire pentru Ion Pribeagu. Din contră. Gură slobodă, umorist fără „botniţă“, botoşăneanul a fost rapid cenzurat şi declarat persona non grata. După anii de glorie din perioada interbelică, pe Ion Pribeagu îl pândea sărăcia lucie. După câţiva ani de privaţiuni, Pribeagu s-a decis să plece în Israel. Avea rude în Tel Aviv. A cerut de mai multe ori actele de emigrare, dar i-au fost refuzate. 

http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2015/02

Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a fost amuzat de Ion Pribeagu 

foto Adevărul

În cele din urmă, în 1962, sătul de sărăcie, cenzură şi prigoană, i-a scris personal lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu s-a putut abţine şi a trimis un CV, dar şi o rugăminte în rime, în stilul caracteristic. „Am depus actele toate / Şi bilet de sănătate, / Şi fotografii recente, cazierul cu amprente, / Plus biletul de vaccin / Că n-am fost supus străin, / Note bune la purtare, / Ordinul de concent-rare, / Act de naştere-al lui tata, / De la fisc pe cinci ani plata. / Anexez aici chitanţa / Că-s la zi cu Manutanţa, / Am dovada de la «Sacra» / C-am trăit bine cu soacra, / Că n-am bloc, că n-am moşie, / Că n-am stat la puşcărie, / Că n-am fost nici beat, nici mort. / Am şi act de cununie / Şi-mi mai trebuie-o hârtie, /Doar atâta: Paşaport“, îi scria Pribeagu lui Dej.

Amuzat, liderul comunist i-a dat actele, iar Ion Pribeagu a plecat pentru totdeauna din România. Din Israel a continuat să scrie pentru presa de limbă română. A scos şi un volum, ultimul, „Puncte de foc“, în 1963. Ion Pribeagu moare la Tel Aviv în anul 1971. ;

„Mic şi-al dracului“, născut într-un târg la fel de mic

Isac Lazarovici s-a născut într-un mic târg botoşănean, numit Suliţa, la 27 octombrie 1887. Făcea parte dintr-o familie de negustori evrei săraci, iar copilăria şi adolescenţa i-au fost marcate de lipsuri. La vremea aceea, la sfârşitul secolului al XIX-lea, judeţul Botoşani era înţesat de comunităţi evreieşti. Aproape fiecare târg mai răsărit avea o comunitate de măcar 50 de suflete.

Când a început să scrie, „era mic de statură, purta ochelari cu ramă groasă de baga şi, în contrast cu opera sa, care emana o debordantă veselie, era un om sobru“, spune istoricul Median. Şi cam atât se cunoaşte din biografia de început a lui Isac Lazarovici.

Istoricii subliniază că atât copilăria şi adolescenţa lui Isac Lazarovici, cât şi pregătirea sa intelectuală sunt învăluite în mister. Nu se ştie dacă a moştenit de la cineva din familie talentul literar sau spiritul mucalit. Cert este că în 1910, la 23 de ani, evreul botoşănean ajunge la Bucureşti, acolo unde încearcă să-şi câştige pâinea scriind la gazete poezii umoristice, calambururi, anecdote, poante. Absolut totul era versificat. Primul său pseudonim a fost „Sachi Disperatul“. „Pentru un tânăr evreu dintr-o familie săracă, Bucureştiul era o salvare, o oportunitate“, explică Median.

„Ion Palavră“, „Ion Vraişte“ şi „Vasile Ispravă“

Istoricii susţin că tânărul Lazarovici a reuşit să se impună încă de la început în tumultuosul Bucureşti antebelic. Nu a trebuit decât să străbată străzile, să studieze caracterele, să simtă personalităţile şi năravurile, iar apoi să le aştearnă pe foaie în versuri trecându-le, bineînţeles, prin filtrul său umoristic. Le dădea gazetelor, în speranţa că vor fi publicate. Deşi se temea că va fi respins, el, un tânăr evreu din provincie, Isac Lazarovici a făcut furori cu talentul său.

„S-a stabilit de tânăr la Bucureşti, unde s-a afirmat prin talentul şi uşurinţa cu care compunea cronici rimate, gen gustat de publicul cititor al primelor decenii ale secolului al XX-lea. Trecerea de la acestea la poezia umoristică şi transformarea sa într-un poet adevărat i se datoreşte în mare parte lui Cocea (n.r. – Nicolae Cocea), care i-a remarcat talentul şi i-a dat îndrumările necesare valorificării superioare a acestuia“, spune Median. Lazarovici avea un stil aparte. Timidul şi sobrul botoşănean se dezlănţuia în rubricile umoristice ale ziarelor bucureştene. Specialiştii spun că avea un umor sănătos, cu bun-simţ, dar în acelaşi timp „muşcător“.

„Cronicile rimate, inspirate din viaţa cotidiană sau poeziile cu «poante», cu eroi provenind din toate mediile sociale, români şi evrei, deopotrivă, satirizând avariţia, prostia, naivitatea, infatuarea, infidelitatea conjugală, bigotismul, demagogia, lichelismul, şarlatania etc. s-au bucurat de o enormă popularitate, păstrându-şi, în ciuda trecerii timpului, capacitatea de a stârni râsul şi buna dispoziţie“, spune istoricul botoşănean Gheorghe Median. La început, mai precis din 1910 până în 1912, a semnat poezii umoristice, anecdote şi poante cu diferite pseudonime, cele mai cunoscute fiind „Ion Palavră“, „Ion Vraişte“ şi „Vasile Ispravă“.

Scria la ziarele vremii, fie la rubrica cu texte umoristice, fie chiar periodice cu profil umoristic precum „Adevărul literar şi artistic“, „Caricatura“, „Curentul izraelit“, „Ordinea“, „Pardon“, „Rampa“.

Ion cel fără un cămin stabil

Începând cu anul 1912, după doar doi ani de activitate în presa bucureşteană, Isac Lazarovici şi-a făcut un nume în lumea literară a Bucureştiului antebelic. Era deja un umorist cunoscut, apreciat şi foarte căutat. În această perioadă şi-a luat pseudonimul de Ion Pribeagu.

Acest pseudonim a fost construit cu autoironie. Ion este echivalentul lui Isac, iar „Pribeagu“ – soarta umoristului de a nu-şi fi găsit niciodată un cămin stabil, deşi, mai ales după Primul Război Mondial şi relansarea economică a „României Mari“, Ion Pribeagu a devenit un brand al umorului de calitate românesc.

În 1912, scoate şi primul volum de poezii umoristice, stârnind hazul mai multor generaţii. Au urmat aproape imediat volumele „Vârfuri de spadă“, din 1915, şi „Bucureşti noaptea“, în 1922. De altfel, până în 1963, va mai scoate încă patru volume: „Bucureşti-Iaşi“, în 1922, „Strofe ştrengare“, în 1934, „Miere şi venin“, în acelaşi an, şi „Puncte de foc“, în 1963. ;

„Ora veselă“ cu Ion Pribeagu

Isac Lazarovici colabora la mai toate revistele de profil, dar şi la ziarele importante ale Bucureştiului, precum „Adevărul“ lui Constantin Graur. „Din 17 ianuarie 1929, când s-a inaugurat la Radiodifuziunea Română emisiunea «Ora veselă», numele lui Ion Pribeagu a devenit cunoscut pe tot cuprinsul românesc, textele sale umoristice, multe în lectură proprie, fiind difuzate în numeroase emisiuni“, precizează Median. Îşi deschidea emisiunile radiofonice, dar şi apariţiile din ziare, cu o formulă devenită consacrată în perioada interbelică: „Fraţilor din toată ţara / Din Arad şi Hunedoara / Din Constanţa şi Sascut / Vă salut! Şi vă spun la toţi cinstit: / Bine v-am găsit!“.

Pribeagu la cafea cu Minulescu şi Gârleanu

Pribeagu frecventa cafenelele boemei bucureştene, unde stătea la masă cu Victor Eftimiu, Ion Minulescu sau Emil Gârleanu. „Prin anul nouă sute nouă / Nu mai eram un oarecare, / Veneam la clubul «Lumea nouă» / Şi alte cercuri literare, / Îl cunoscusem pe Gârleanu, / Pe Cincinat, pe Eftimiu, / Îmi oferise Minulescu / «Romanţe pentru mai târziu»“, preciza umoristul în poezia „Verişoara“. 

http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2015/03

Ion Minulescu (foto) a fost unul dintre apropiaţii lui Ion Pribeagu

FOTO deweekend.ro

În anii ’30, Ion Pribeagu era curtat de multe teatre din Bucureşti, dar şi de artişti, pentru a le scrie versurile. De notorietatea botoşăneanului îşi aducea aminte şi dramaturgul şi realizatorul TV Octavian Sava. „Era un om mărunţel, îmbrăcat îngrijit, cu o pălărie «Borsalino», cu gulerul cămăşii apretat şi de o albeaţă imaculată, cu hainele bine croite pentru trupul său de liliputan, cu ochelari rotunzi, imenşi pentru persoana atât de gracilă, dindărătul cărora te ţintuia o privire sclipind de inteligenţă. Umbla totdeauna grav, frământat parcă de mersul inexorabil al omenirii către pieire.

Copil fiind, m-am încrucişat nu o dată cu el pe stradă şi-i auzeam pe cei din jurul meu şoptind cu respect: «E Ion Pribeagu!»“, scria Sava pe 17 ianuarie 2008 pe site-ul de presă 9 a.m. 

945 FOTO Adevarul

https://mail.google.com/mail/u/0/?ui=2&ik=a1864a9316&view=lg&msg=1614e30673ff00a8

Sursa: Prof. Valentina Lupu