ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS-între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a III-a)

ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS-între primele Universităţi ale lumii creştine

(partea  a III-a)

                                                 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

    „Se spune despre sufletul desăvârşit că este,

   într-adevăr, ca un crin în mijlocul spinilor.”

                (Sf. Ier. THEOTIM I Filosoful)

   „Aduceţi-vă mereu aminte de învăţătorul şi

    părintele vostru, la al cărui sân şi în ale

   cărui braţe aţi crescut”. (Sf. IOAN CASSIAN)

  

 Şcoala de la Tomis purtătoare a spiritualităţii milenare a înţelepciunii pelasgo-thraco-geto-dace s-a impus prin teologia, filosofia şi literatura sa ortodoxă în mod imperios în Pantheonul Culturii Creştine Universale, prin autorii ei de un colosal prestigiu, care i-au dăruit opere geniale, capodopere, prin abundenţa semnificaţiilor religios-spirituale, prin revelarea cunoaşterii ştiinţifice, dar şi prin încântarea şi frumuseţea valorilor estetice care le-a conturat cu desăvârşire sublimul în imanenţa şi transcendenţa moştenirii lor nemuritoare.

Secţiunea I-a:Personalităţi teologico-literare ale vestitei Şcoli a Pontului Euxin.

   1. Sf. BRETANION de TOMIS.

   Sursele privind biografia sa atestă două variante: prima afirmă că viitorul ierarh s-ar fi născut în prima parte a veaculului al IV-lea, undeva în Dobrogea şi că ar fi plecat la Domnul pe la începutul secolului al V-lea. Cea de-a doua variantă atestă că ar fi venit pe lume în Capadocia thracă, iar la Tomis a ajuns cu unii coloni sau funcţionari imperiali.

   Istoricul thrac Sozomen face referire la personalitatea ierarhului dobrogean de excepţie BETRANION – VETRANION – VRETANION, prezentându-l ca pe „un bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc şi sciţii înşişi.”  (Sozomen, Istoria Bisericească )

   Când Sozomen prezintă campania împăratului Valens, de erezie ariană, împotriva goţilor situaţi în nordul Dunării de Jos, relatează şi confruntările religioase de la Tomis. În drumul său de la Noviodunum – Isaccea – Tulcea, Valens s-a oprit la Tomis încercând să-l convertească pe ilustrul ierarh, care nu numai că nu s-a înclinat în faţa imperatorului, dar l-a mustrat aspru pentru rătăcirea sa. În faţa represaliilor ereticului Valens, ierarhul Betranion s-a retras cu poporul său credincios. Împăratul a cedat însă permiţându-i ierarhului să revină în scaunul de la Tomis, de frica revoltei dobrogenilor, „ştiind că ei sunt viteji, iar prin părţile locului, necesari Imperiului Roman, fiind aşezaţi ca un zid de apărare în faţa năvălirilor barbare.” (idem)

   Ierarhului dobrogean îi aduce venerare şi istoricul bisericesc Teodoret al Cirului (392-458), pe care îl găseşte „plin de credinţă..., a înfruntat stricarea dogmelor şi fărădelegilor săvârşite de Valens împotriva sfinţilor”, (creştinilor ortodocşi).

   În Ierarhia Spiritualităţii episcopul dobrogean urcă de la măsura erudită înspre culmile Teologiei până la Corola Sfinţilor ortodocşi dacoromâni şi universali.

   2. Sf. THEOTIM I FILOSOFUL – episcopul Tomisului.

   Isvoarele istorice consemnează prin acelaşi reputat istoric Sozomen, faptul că Sfântul Theotim I, s-a născut undeva între Dunăre şi Mare, pe la mijlocul veacului al IV-lea şi a murit la Tomis în 403. Istoricul îl numea Scitul, şi păstorea peste Tomis şi toată Scythia Minor, remarcându-se prin profunda smerenie, prin asceza regulilor monahale, prin mistica înţelepciunii teologice, prin cunoaşterea învăţăturilor filosofice, prin purtarea părului lung, kometes, prin îmblânzirea hunilor: „În această zi, 20 Aprilie, se face pomenirea lui Theotim Scitul, care conducea Biserica de la Tomis şi din restul Scythiei, bărbat cultivat în filosofie (s.n.), pe care barbarii huni care locuiau lângă Dunăre, copleşindu-l cu laude şi admiraţie pentru virtutea lui, îl numeau Dumnezeul romanilor (Theon Romaion onomaton).” (Istoria Bisericească, VII, 27)

   Informaţia este confirmată şi de Nichifor Calist care susţine că Sfântul Theotim I „era bărbat de neam scit.” (Istoria Bisericească XII, 45)

   Fericitul Ieronim (347-420) l-a apreciat într-un mod cu totul de excepţie pe confratele său, dobrogeanul ortodox pentru autoritatea şi înţelepciunea în semnificativa sa lucrare De viris illustribus..., <<Theotimus Scythiae Tomorum episcopus>> - „Theotim, Episcop de Tomis în Scythia”.

   Istoricul Socrate, la fel avea numai cuvinte de laudă despre personalitatea, diplomaţia, înţelepciunea şi cultura filosofului ierarh. (Istorie bisericească VI)

   În Corola admiratorilor s-a numărat şi Sfântul Ioan Damaschin (650-789), care prin vasta sa operă a îmbrăţişat teologia dogmatică, logica, liturgica, imnologia, muzicologia, iar în Sacra Parallela - Sfintele paralele, îl preţuieşte foarte mult pe marele filosof, ierarh de Tomis, citându-i caracterul etic şi moral: „În mintea tulburată şi plină de griji, nu se află nici un gând frumos şi nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji, căci datorită grijilor se nimiceşte. De aceea se spune despre sufletul desăvârşit că este, într-adevăr, ca un crin în mijlocul spinilor. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici nu se osteneşte, nici nu toarce, şi totuşi s-a îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon.” (Matei VI, 28-29; Cuvintele unui Sfânt român, în Scara, Revistă de Oceanografie Ortodoxă, Bucureşti, an. II, Febr. 1998)

    Cu privire la Sinodul de la Stejar – Calcedon, unde mitropolitul Epifanie Pentaglotos de Constantia Salamina – Cipru, instigat de patriarhul Teofil al Alexandriei care dorea Scaunul patriarhal al imperiului, l-a acuzat public pe patriarhul Constantinopolului Sf. IOAN GURĂ de AUR (398-404), de origenism. Cel care l-a apărat ferm prin adevărul dogmatic, după sfinţii Vasile cel Mare (329-379), Grigorie de Nazianz (335-390), Evgarie Ponticul (346-399), Didim cel Orb (313-398), Rufin (345-410), Ioan II de Ierusalim (386-417), Ieronim (342-420), Eusebiu de Cezareea (263-340), a fost filosoful nostru Sfântul Theotim I : „Eu, Epifanie, nu vreau să necinstesc pe acela care a adormit de mult (Origen) în chip frumos şi nu îndrăznesc să săvârşesc o blasfemie, condamnând lucruri pe care cei dinaintea noastră nu le-au înlăturat, mai ales că ştiu că în cărţile lui Origen nu se află nici o învăţătură rea.” A scos apoi o lucrare a savantului teolog Origen şi a lecturat-o, fluturând-o în faţa celorlalţi confraţi, continuînd: „Cei ce insultă acestea uită că insultă chiar acele lucruri (textele biblice) despre care tratează aceste cărţi.” (Socrate, Istoria Bisericească VI, 12)

Se cuvine o precizare tulburătoare, dar apa care nu se tulbură nu se limpezeşte. Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Universale, nefiind infailibili ca vicarii lui Hristos, catolicii au comis o serie de fără de legi religioase, condamnând post mortem Titani ai Ortodoxiei, cum a fost cazul marelui savant teolog Origen, dar şi pe confraţii lui care l-au venerat pentru integritatea scrierilor lui deosebit de profunde.

   Cine era Origen? Origen era fiu de martir, cel mai de seamă şi cel mai original gânditor teolog-filosof al Şcolii Creştine din Alexandria, a cărui strălucire nu s-a întins până astăzi şi chiar mai departe, dincolo de hotarele imanenţei. Episcopul Demetriu al Alexandriei îl numeşte decanul Şcolii din Alexandria la vârsta de 18 ani, şi-l supranumeşte, graţiei culturii şi vieţii ascetice, Adamantius – „Omul de oţel”, dar mai târziu tot el îl cateriseşte, fiindcă a fost hirotonit preot de către ierarhii Alexandru de Ierusalim şi Teoctist de Cezareea. Eusebiu de Cezareea îl reabilitează încredinţându-i timp de 20 de ani noua Şcoală din Cezareea. Este persecutat, prigonit, închis şi torturat sub tiranul Decius. Origen a scris capodoperele: Hexapla, Tetrapla, Enneapla, Filocalia, Despre Principii sau Despre lucrurile fundamentale, a conceput şi impus veşniciei termenul homoousios, adică deofiinţimea Fiului cu Tatăl şi naşterea Fiului din Tatăl deîndată, denumirea lui Hristos ca Dumnezeu-Om, precum şi comunicarea atributelor, communicatio idiomatum. Termeni exclusiv divini. Dacă anumite argumente sunt conceptele sale proprii, fără a le impune Bisericii, cum a fost apocatastaza – adică restaurarea universală a tuturor lucrurilor la starea lor originară pur spirituală sau preeexistenţa sufletelor, el s-a străduit să dea o explicaţie raţională a elementelor doctrinare creştine, dar subliniază cu deplină autoritată evanghelică, faptul că , „Numai acel lucru trebuie acceptat ca adevăr, care nu se deosebeşte în nici o privinţă de tradiţia bisericească şi apostolească.” (J. A. Robinson, The Philocalia of Origen, Cambridge-1893, trad. de T. Bodogae, N. Neaga, Z. Laţcu, C. Galeriu în P.S.B. vol. 6,7,8,9; H. Crouzel, Theologie de l’mage de Dieu chez Origene, Paris-1956)

   Origen a scris peste 6000 de suluri de lucrări.

   - De fapt de ce a fost excomunicat Origen, la câteva secole de la urcarea sa la ceruri alături de Prietenii lui Hristos?!

   Şi de către cine? De către micimea reprezentanţilor Ortodoxiei şi de către Anastasie, pontiful Bulă, printr-o epistolă bulimică-pascală.

   BISERICA este în primul rând trupul mistic al lui Hristos, apoi soborul creştinilor, corola Sfinţilor şi doar ierarhia coslujitoare şi coslăvitoare a lui Dumnezeu, a Maicii Sale şi a Ierarhiilor cereşti.

   Pericolul Origen de fapt, nu erau Apocatastaza sau predestinarea sufletelor, ci aşezarea textelor vechi testamentare pe şase coloane, faţă către faţă, în cele şase limbi sacre: aramaica, protodaca, sanscrita, hebraica, greaca, protolatina, în capodopera sa HEXAPLA, care reflectau întocmai originalul, evitând pericolul falsificării ulterioare a creaţiei biblice, după o versiune pământeană, aparţinând chiar ultrarabinilor, reprezentanţii fideli ai „poporului ales”.

   Excomunicarea dată de anumiţi ierarhi ortodocşi este un fel de ardere pe rug spirituală. Deci un nou model de Inchiziţie.

   Cine erau amicii anatematizaţi ai marelui savant Origen?

   Îi aflăm printr-o prezentare pe scurt:

   Didim cel Orb (313-398), şi-a pierdut vederea la 4 ani, dar ajunge unul dintre cei mai mari văzători cu duhul ai lui Dumnezeu, alături de erudiţia şi enciclopedia sa în aritmetică, filosofie, geometrie, gramatică, logică, muzică, retorică, teologie. Rufin îl considera profet, bărbat apostolic, compunând numeroase opere nobile, plura et nobilia, Despre Sf. Treime, Despre Sfântul Duh, Împotriva maniheilor etc (cf. Ieronim; Istoria Lausiacă 4) Sf. Atanasie cel Mare l-a apreciat şi l-a numit decanul Şcolii catehetice din Alexandria. Didim cel Văzător a fost anatematizat de orbii Sinodului V, ecumenic de la Constantinopol din anul 553.

     

   Eusebiu de Cezareea (263-340), episcop, supranumit Părintele istoriei bisericeşti. Graţie culturii şi preocupării ştiinţifice dobândită sub îndrumarea magistrului Pamfil, Eusebiu a devenit favoritul împăratului Constantin cel Mare, onorând cu mare cinste domeniile filosofiei, teologiei, istoriei, geografiei, filologiei, exegezei, paleografiei, dovedindu-se a fi după cum îl aprecia savantul Fotie, patriarhul de Constantinopol, un mare om de cultură. Opera sa vastă cuprinde: lucrări istorice (Istoria bisericească fiind capodopera sa), panegirice (Viaţa lui Constantin, Cuvântul împăratului Constantin către adunarea sfinţilor, Laudele lui Constantin ş.a.), apologetice, biblice şi exegetice, dogmatice, oratorice, corespondenţa.   

  Evgarie Ponticul (346-399), geto-dac get beget, a fost unul dintre cei mai vestiţi asceţi, conturat într-o personalitate complexă de excepţie. A fost un apropiat al sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz şi colaborator al patriarhului Nectarie de Constantinopol. Are o aventură cu o frumoasă aristocrată, apoi exilul la Ierusalim la mănăstirea celebrei Melania Romana, din nou revine pentru scurt timp în viaţa mondenă, apoi se retrage în munţii Nitriei-Egipt, 14 ani la Kellia. Refuză cârja de episcop, trăind din scris. Evgarie a lăsat o operă fundamentală, devenind „întemeietorul misticii monahale şi cel mai fertil şi cel mai interesant autor duhovnicesc al deşertului egiptean.” (Ierom. Gabriel Bunge, Evgarie Ponticul. O introducere, studiu introductiv şi traducere diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu-1997)

   Opera sa prodigioasă: Antirrheticos-Combaterea celor opt duhuri ispititoare, Monahul, Sentinţe metrice pentru monahi şi monahii, Probleme gnostice, Despre rugăciune, Comentarii biblice, Corespondenţa etc., a suferit alături de autorul ei, având aceeaşi soartă ca şi cea a lui Origen şi Didim cel clarvăzător, pecetluindu-le orbii de la Sinodului V ecumenic, din 553.

    Fericitul Ieronim (342-420), s-a născut la Stridoniu, localitate aflată între Dalmaţia şi Panonia. A studiat la Roma, unde îl cunoaşte pe Rufin, apoi călătoreşte în Antiohia, fiind iniţiat în tainele monahale răsăritene de Apolinarie de Laodiceea. Alege pustia Chalcis la sud de Alep. Merge din nou în Antiohia unde este hirotonit preot, apoi ajunge la Constantinopol şi-l cunoaşte pe Grigorie de Nazianz, iar prin acesta pe marele Origen. Discipola sa, aristocrata Paula a întemeiat lângă Betleem 3 mănăstiri de călugăriţe pe care le-a condus şi una de călugări păstorită de Ieronim. A tradus în 405, Biblia din ebraică şi greacă în latină şi a transferat Patristica grecească lumii apusene, continuând cu istoria bisericească, De viris ilustribus şi vestitele sale traduceri din personalităţile proeminente ale Bisericii Răsăritului.

 

   Ioan II de Ierusalim (386-417), episcop, învinuit de Epifanie de Salamis de origenism. În aparenţă se justifică, dar rămâne tributar lui Ieronim. A scris celebrele Catehezele mystagogice. N-a fost ars pe rug, nici de catolici, nici de ortodocşi.

   Rufin (345-410), s-a născut la Concordia-Aquileia în familie creştină. A studiat la Roma, unde îl are coleg pe Ieronim. Devine monah şi pleacă în Egipt, petrecând cca. 4-7 ani, vreme în care a audiat cursurile celebrului Didim. Ajunge în Palestina – Ţara Sfântă, stabilindu-se pe Muntele Măslinilor la o mănăsrire fondată de Melania cea Bătrână. Ioan episcopul Ierusalimului l-a uns preot în anul 390, perioadă când se îndepărtează de Ieronim. Şi-a dedicat viaţa traducerilor din marii Stâlpi ai Biserici lui Hristos, completând Istoria bisericească a lui Eusebiu, până la moartea împăratului Teodosie din anul 395.

   Revenind la firul nostru, alături de prietenia cea mare a Sf. Ioan Gură de Aur şi de cele câteva Epistole adresate reciproc, Opera sfântului Theotim I Filosoful s-a încununat sub formă de predici şi dialoguri înveşmântate somptuos în frumoasele cugetări în limbile latină, gotică, geto-dacă, acordând o deosebită importanţă „gândului frumos”, cupolă a „minţii conducătoare”, din care culegem câteva:

   1. „Lucru cu greutate nu este să suferi mult, ci să suferi pe drept.”   

   2. „A-ţi aminti de Dumnezeu înseamnă a-ţi aminti de viaţă, iar a-L uita înseamnă a muri.”

   3. „Nu este fericire mai marte pentru un creştin decât cunoaşterea lui Dumnezeu.”

   4. „Când stăruim cu adevărat în gânduri strălucitoare şi înflăcărate, atunci suntem îmbrăcaţi în purpură, dar când suntem atraşi de cele trecătoare, atunci ne acoperim de gunoaie.”

 

     Bibliografie selectivă (3)

   Sozomen, Istoria Bisericească VII;

   Studiu introductiv, traducere, note şi comentarii, Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, la

  Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. VII, Ed. I. B. M. al B.O.R., Bucureşti-1982;

   Mitropolit Nicolae Corneanu, Episcopul Betranion al Tomisului, în vol. Studii patristice, Aspecte din vechea literatură creştină, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara – 1984;

   Artur Silvestri, L’Ecole litteraire de Tomis, în Revue Roumaine, Bucureşti, XLIe  Annee, Nr. 7/ 1987;

   Nichifor Calist, Istoria Bisericească XII;

   Iordanes, Getica, Geografia VII;

   Iosif Flavius, Antichităţile iudaice XVII;

   Fericitul Ieronim, De viris illustribus;

   Socrate Istorie bisericească VI;

J. A. Robinson, The Philocalia of Origen, Cambridge-1893, trad. de T. Bodogae, N. Neaga, Z. Laţcu, C. Galeriu în P.S.B. vol. 6,7,8,9;

H. Crouzel, Theologie de l’mage de Dieu chez Origene, Paris-1956;

   Ierom. Gabriel Bunge, Evgarie Ponticul. O introducere, studiu introductiv şi traducere diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu-1997;

   G. Rowekamp, Johannes II von Jerusalem, în LACL;

   Cross, Rufinus, Tyrannius or Turranius, în ODCC;

   Scara, Revistă de Oceanografie Ortodoxă, Bucureşti, an. II, Febr. 1998;

   Remus Rus, Dicţionar Enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu. Ed. Lidia, Bucureşti-2003;

   Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1979, cap. Theotim de Tomis, Episcop misionar, prieten al Sfântului Ioan Gură de Aur, Scrieri, doctrină.

Fond de carte, bibliofil DUMITRU IONESCU-Bucureşti

     va urma...