Adriana Stoicescu - Arta empatiei de fațadă

 

Arta empatiei de fațadă

Adriana Stoicescu, Magistrat

02 Martie 2022

 

Cu puțin timp în urmă scriam despre inflaţia de generali cu care ne-am pricopsit. Dar, noi avem multe, multe tipuri de inflaţie. Şi asta fără a pune la socoteală cea care a şi consacrat termenul. Avem o inflaţie de absolvenţi de facultate. Avem o inflaţie de titluri de doctor. Avem una de directori. Avem una de „ecşcelenţe”. Avem una de „telectuali”. Avem una de decoraţii şi decoraţi. Avem una de purtători de haine de firmă...

 

Mulţi absolvenţi de facultate care bâiguie o română presărată cu „e dăcât 3”, „ei are multe” etc. Mulţi doctori care habar n-au mare brânză despre domeniul în care se presupune că sunt doctori. Directori pe care îi învaţă secretarele ce au de făcut. Excelenţe care îşi şterg, ecschiuz mai frenci, mucii cu mâneca. Intelectuali care n-au citit, în afara etichetei de „Dero”, nimic de când au devenit… ăăă… intelectuali. De decoraţii ce să vă mai spun?

 

Mai demult, deveneai general pentru că dădeai dovadă de nişte aptitudini, de ştiinţă militară. Absolvent de facultate pentru că 4-5-6 ani toceai de îţi săreau neuronii la cafteală între ei. Doctor pentru că mai băgai, după facultate, încă nişte ani în studiu. Excelenţă (ştiu, e doar un apelativ, jos de pe mine), pentru că activai în diplomaţie nu ştiu câţi ani. Erai unul dintre puţinii, dintre cei de excepţie, aveai nişte merite deosebite să fii acolo.

 

Acum, tot ce contează e să ştii tu un „băeat” sau să ştii unde să „cotizezi”. Şi să o poţi face, normal. Pentru că ecșcelență, ecșcelență, da' telemeaua e pe parale. De aceea, valoarea faptului că eşti absolvent de facultate, general, doctor, director, că-ţi spune băiatu’ care îţi spală maşina „ecşcelenţă”, că eşti decorat, nu mai înseamnă mai nimic. Toate astea se găsesc pe toate drumurile.

 

Suntem inegalabili în arta empatiei de fațadă. Rupți în coate, incapabili să ne îngrijim bătrânii și nevoiașii, sărim cu mânuțele sus în tentativele de îngrijit și salvat când sirieni, cand ucrainieni. Babele noastre care se roagă sunt înapoiate, ortodocșii de prin alte părți sunt adevărate lumini în întuneric. Nu avem bani să plătim curentul, dar vom îngriji milioane de refugiați. După ce am luat Nobelul pentru carcalac și tratamentul lui, vine rândul Oscarului în arta alimentării corecte a unui tanc la mâna doua. Dacă ar exista Nobelul pentru ipocrizie, n-am avea probleme să îl luăm, o mie de ani de acum încolo. Suntem niște marionete ruginite mânuite de niște păpușari patetici.

 

Tare ar fi ca, la finalul mizeriei ăsteia de război, sa își aducă aminte omul nou de Covid. Să își dea seama că a fost un dezmăț total, o lipsă nepermisă de vigilență și să ne întoarca la cele ce au fost: urlat imnul din mașini, măști, izolare, spălat pe mâini. Apropo, mai trebuie? Sau doar creierul...

 

Şi nu mă pot împiedica să bag un citat din memorie, parcă din „Ghepardul”, ca să arăt ce „ecşcelenţă sunt io”: „Atunci când cerşetorii au ajuns să se îmbrace asemenea prinţilor, este de datoria acestora din urmă să se îmbrace precum cerşetorii, tocmai pentru a face o diferenţă”. Sună bine, nu?

 

Ecşcelenţelor, mă duc să mai toc niște pătrunjel…