Emilia Țuțuianu: Mariana Gurza – boabe
de lacrimi şi o inimă plină de iubire
Interlocutoarea mea este poeta Mariana
Gurza, o bucovineancă adevărată, dintr-o familie refugiată pe plaiurile
bănățene care nu uită meleagurile unde i-au trăit strămoșii.
Venind din obârșia nordului moldav, cu dorul patriei fagilor în simțire, poeta Mariana Gurza strigă durere și dragoste, generozitate și seninătate, așterne blând dorul de matca străbună în sufletul pădurii. Doar ea știe cum și de ce înaintașii ei au plecat să apere glia moldavă în eternitate, păstrând slovele Măritului Ștefan în catafalcul durerii: ,,Moldova nu e a mea ci a urmașilor urmașilor noștri…”, a lor, celor plecați demn prin jertfa de sine. Mariana Gurza este lacrima durerii coborâtă din nord de Moldovă Ștefaniană pe câmpiile bănățene spre mereu aducere aminte, strângând boabele de lacrimi ale înaintașilor în peceți peste vremi.
Sensibilă și intransigentă, dulce și amară ori asemeni strigătului de pescăruș, poeta Mariana Gurza împarte alinări catifelate prin vers, prin trăiri, cu toată ființa, pentru acum și mai târziu.– Dragă Mariana spune-mi te rog ce amintiri păstrezi despre tatăl tău, despre familia ta originară din Bucovina de nord?
– Amintirile dor, Emilia…Tata, nu mai este…Odată cu plecarea dumnealui, ceva s-a rupt. Se născuse în România Mare, în anul 1921, la Banila pe Siret, regiunea Cernăuți. Un bucovinean așezat, muncitor, evlavios, corect și plin de bunătate. Îi simt prezența și acum în momentele dificile. Familia mea? Bucovina de nord !
Venind din obârșia nordului moldav, cu dorul patriei fagilor în simțire, poeta Mariana Gurza strigă durere și dragoste, generozitate și seninătate, așterne blând dorul de matca străbună în sufletul pădurii. Doar ea știe cum și de ce înaintașii ei au plecat să apere glia moldavă în eternitate, păstrând slovele Măritului Ștefan în catafalcul durerii: ,,Moldova nu e a mea ci a urmașilor urmașilor noștri…”, a lor, celor plecați demn prin jertfa de sine. Mariana Gurza este lacrima durerii coborâtă din nord de Moldovă Ștefaniană pe câmpiile bănățene spre mereu aducere aminte, strângând boabele de lacrimi ale înaintașilor în peceți peste vremi.
Sensibilă și intransigentă, dulce și amară ori asemeni strigătului de pescăruș, poeta Mariana Gurza împarte alinări catifelate prin vers, prin trăiri, cu toată ființa, pentru acum și mai târziu.– Dragă Mariana spune-mi te rog ce amintiri păstrezi despre tatăl tău, despre familia ta originară din Bucovina de nord?
– Amintirile dor, Emilia…Tata, nu mai este…Odată cu plecarea dumnealui, ceva s-a rupt. Se născuse în România Mare, în anul 1921, la Banila pe Siret, regiunea Cernăuți. Un bucovinean așezat, muncitor, evlavios, corect și plin de bunătate. Îi simt prezența și acum în momentele dificile. Familia mea? Bucovina de nord !
– Poate mai mult decât alți români
simți drama pierderii și a teritoriilor din nordul Moldovei, în urma odiosului
pact Ribbentrop-Molotov, acolo fiind obârșia familiei tale. Ce s-a întâmplat cu
familia și rudele tale în acei ani?
– Fratele tatei, Vasile, fusese împușcat când încerca să treacă granița. Bunica s-a întors din drum pentru a-și înmormânta feciorul. Nu i s-a permis să se mai întoarcă. Tata a stat o perioadă ascuns prin munții Bucovinei, asigura necesarul de hrană rudelor și nu numai. A ajuns într-un sat bănățean unde a cunoscut-o pe mama și s-au căsătorit. Acest blestemat de pact mi-a decimat familia, m-a vitregit de a mă bucura de bunici, de tot ce își putea dori un copil la vârsta întrebărilor.
– Mai povestește-ne te rog amintiri depănate de mama ta, care încă trăiește, despre drama bucovinenilor refugiați, alungați din matca lor străbună de vremuri nedrepte și despre istoria românească de pe plaiurile Bucovinei de nord?
– După evenimentele de la Fântâna Albă, familia din care provenea mama, fiind mai înstărită și implicată , a pornit pe drumul Golgotei, al dezlipirii de vatră, lăsând totul. O parte din ei au fost întemnițați și omorâți, alții trimiși în lagăre. Am relatat plecarea mamei, orfană la acea dată, în Căruța cu destine. Mama, născută în Cupca, regiunea Cernăuți, la o vârstă destul de fragedă, alături de câteva rude, primiseră indicația să se deplaseze în Banat. O mică manipulare a organelor de opresiune… Dar, cu precauție au reușit ca fiecare să-și vadă de drum. Mama fusese lăsată la o familie inimoasă și celelalte rude s-au stabilit în funcție de vremuri. S-au regăsit după zeci de ani. În casă nu am auzit niciodată nimic din acea perioadă. Mamei i-a mai rămas în memorie, fuga, șuieratul gloanțelor, mame împușcate, plânsul copiilor singuri…
– Ce ne poți spune despre jurnalistul bucovinean Vasile Plăvan, un unchi al tău, căruia i-ai dedicat și o carte?
– Vasile Plăvan, unchiul mamei, a fost o figură emblematică a acelor vremuri. Avocat, jurnalist, publicist, a fost unul dintre cei care a luptat pentru Marea Unire. A murit mult prea devreme, trist și abătut, văzându-și idealurile spulberate. A fost prea corect și prea cinstit într-o societate destul de măcinată. Vasile Plăvan un Slavici al Bucovinei, volum apărut cu sprijinul Fundației Universității Ioan Slavici, rămâne în memoria colectivă ca o reparație morală față de cel ce nu a precupețit nimic în a-și atinge idealul.
– Cum simți tu, dragă Mariana, această istorie care calcă peste suflete lăsând poveri sângerânde?
– O povară mistuitoare. Durerea Bucovinei o simt mereu ca pe o lacrimă fierbinte pe obraz. Mă arde. Nu cred că vom mai putea schimba ceva. Prea multe orgolii și interese. Eu sunt o iubitoare de Neam Românesc! Sună desuet? Pentru unii, poate. Pentru cei cărora le pasă, vrem dreptate și purificare. Am rămas o idealistă ca Vasile Plăvan. Nimeni nu va face nimic.
– Ce personalități ale lumii literare care ți-au influențat devenirea artistică ai avut privilegiul de a cunoaște?
– Criticul și scriitorul Adrian Dinu Rachieru și regretatul cărturar Artur Silvestri. Nu aș dori să nedreptățesc pe cineva. De la cei apropiați, mereu am luat ce a fost bun. Nu am căutat modele, a fost mai mult sete de cunoaștere. Se spune că sunt o prezență discretă în viața culturală. Așa este. Am cititorii mei, prieteni remarcabili. Și dacă reușesc să particip la o construcție , mă consider fericită. Aș părea mai interesantă dacă aș enumera toate personalitățile pe care le-am întâlnit? Dragă prietenă, omenia, caracterul, demnitatea …Marii anonimi, iubitori de glie, trăiesc clipa și se dăruiesc în tăcere binelui comun. Există o Românie Tainică…
– Ce moment emoţionant, mai important pentru destinul tău te-a marcat?
– Întâlnirea cu Marii Duhovnici ai Neamului: părintele Adrian Făgețeanu, (de care mă leagă prin fibra bucovineană încă din copilărie un sentiment deosebit), părintele Arsenie Papacioc, părintele Iustin Pârvu, părintele Teofil Părăian.
– Au existat decalaje sociale, profesionale, care să îţi genereze deziluzii?
– O întrebare destul de complexă pentru un pui de refugiați. Venetic în țara lui…Copilăria mi-a fost marcată de o anumită marginalizare venită din partea localnicilor. Eram mai săraci, doar niște venituri…Nu mi-a fost ușor… Doar după 1990 aflasem că cei refugiați erau considerați dușmanii Uniunii Sovietice. Dacă mi-am dorit cravata de pioner, a trebuit să aștept, deși eram o elevă bună. Ca utecistă la fel. Probabil că sunt una dintre puținele persoane care a suferit că nu fusesem primită în rândurile PCR-ului, așa cum nimeni din familia mea nu a avut acces. A mers îndoctrinarea…mult mai târziu mi-am explicat și prezența miliției pe la noi pe acasă…În perioada comunistă, (dacă a fost comunistă) a fost acea dictatură proletară. Un sentiment de frică. Aceeași frică parcă o simt că se instalează și acum.
Deziluziile create de apropiați au fost cele mai dureroase. Nu suport minciuna și prostia. Duplicitatea! Ca funcționar public, am avut ocazia să văd multe…prea multe pentru un suflet sensibil. Nimicnicia unora depășește orice limită, draga mea prietenă!
– Cuvântul tău este ascultat şi preţuit nu numai în mediul virtual ci şi prin volumele de poezii publicate, cum îți explici această simpatie?
– Dragă Emilia, putem să fim noi înșine, așa cum am fost educați. În spiritul iubirii și al prietenei necondiționate. Dacă pentru o parte din lumea virtuală și nu numai, sunt considerată „poeta cu suflet de înger” probabil am lăsat ceva în sufletele lor. Nu vreau să sune a laudă, dar nu pot nega starea de bine când am văzut prezentarea mea în Noua Zeelandă. Fiecare dintre noi, lasă în drumul său ce a semănat. Dacă am semănat iubire, iubire să fie.
– Cu ce prejudecăţi te confrunţi cel mai frecvent şi cum le combaţi?
– Parafrazându-l pe William Hazlitt „ prejudecata este fiica ignoranţei”. Suntem nerecunoscători, invidioși, răuvoitori şi egoiști. Cella Delavrancea mărturisea că a fost ferită de cele trei calamități: gelozia, invidia şi orgoliul, considerându-le „boli care distrug sufletul, ființa umană”. Parcă ne dezumanizăm pe zi ce trece. Suntem interesați de bani, de averi, de beneficii nemeritate și de atenții necuvenite. Avem impresia că suntem totali, că ni se cuvine totul. Avem o democrație reală? Unde este scara valorilor? Câți dintre intelectualii rasați și-au mai păstrat bruma de demnitate? Să fie vorba de o sete de înavuțire? Sau de putere? Cum ne manifestăm superioritatea? Strivind valoarea?! Încerc să fiu originală. Să spun răspicat, chiar dacă deranjez, ceea ce cred. Nu-mi place ce văd acum, Emilia! Nu pentru micimea unora s-au jertfit bravii eroi ai neamului. Oare nu se tem de justiția divină?
– Ce virtute umană apreciezi cel mai mult?
– Virtutea creștină, ea fiind hrana sufletului!
– Societatea românească s-a schimbat mult în ultimii ani. Ţinem cu greu piept sentimentului de invidie. Un sentiment care trebuie eradicat din comportamentul şi conduita noastră, din motive etice. Ce fel de om poţi fi când cel de lângă tine suferă pentru rezultatele tale? Invidia din orgoliu este devastatoare, pentru că trădează un complex de inferioritate şi exprimă ranchiună. Se poate vindeca asta?
– Societatea românească este bolnavă. Cei puternici nu au cum să o simtă, cei mulți, da. „Scapă cine poate!” Asta e deviza momentului! „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”. (Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229). După cum vezi Emilia, Eminescu este actual și acum. Citisem recent o știre că o doamnă profesoară de română vrea să scoată Luceafărul din programa elevilor. Aceasta este societatea românească! S-a dorit globalizare, asta avem. Pierderea identității naționale, a respectului față de cel de lângă tine, care vrea să facă ceva, pentru a rezista în timp. S-a dus și încrederea în colegul de breaslă. Dacă s-ar putea te-ar așeza într-un ierbar, fără rezerve. Oare mai putem avea încredere în cei de lângă noi? Adevăratele caractere își păstrează puterea. Nimeni și nimic nu ar putea zdruncina credința noastră, care nu este negociabilă. Invidia este nimicitoare pentru suflet. După spusele sfinților părinți semnul caracteristic al vanității este prefăcătoria și minciuna, în timp ce semnul trufiei este înfumurarea și invidia. Avva Pimen a sfătuit pe cineva să nu locuiască într-un loc unde există vreunul care îl invidiază, pentru că altminteri nu se va pricopsi: „Să nu locuiești într-un loc unde vezi pe cineva care are gelozie împotriva ta, căci altfel nu te pricopsești”. Dar avem un drum de parcurs. Și chiar dacă nu putem pleca, putem ignora sau putem face rugăciune pentru cel ce are sufletul bolnav. Dragă prietenă, greu să se vindece cei care nu au credință. Este boală grea invidia, orgoliul…Nesiguranța lor duce la complexe. Dacă vor conștientiza răul, mai au o șansă. Ceilalți, cu fărâma lor de credință, să arunce lumină asupra lor. Așa se vor simți protejați de rău.
– Acest dialog pe care îl facem, nu este pentru a ne dezvălui sufletul şi viaţa, ci pentru a arăta cum să ne ridicăm atunci când eşuăm. Cum ai defini prietenia adevărată?
– Acceptarea noastră așa cum suntem, cu bune și rele, necondiționată.
– Timpul este o poveste retrăită cu ochii deschişi, ce simţi privind înapoi?
– O luptă între viață și moarte! Am învins cancerul, infarctul…Sunt o luptătoare.
– Cum vezi ingerința politicului și administrativului în manifestările culturale locale?
– Ori facem politică, ori facem cultură. Ideal ar fi ca sectorul cultură să se bucure de libertate. Dar la noi, nu se poate altfel. Totul se reduce la bani și la interese de grup. Faptul că, la noi, statul este aproape totul și societatea aproape nimic, are o consecință foarte păgubitoare pentru cultivarea, chiar întâmplătoare, a artelor și literelor. În loc de societatea așezată și-nchegată, ca să-l parafrazez pe Caragiale, n-avem decât o lume de strânsură, care își schimbă în fiece zi fizionomia, care nu poate avea porniri mai presus de cele strict utilitare, care nu poate avea tradiție, nici unitate de gândire și de simțiri. Cu toate astea, această lume de strânsură mișună aici deasupra unui element etnic hotărât. Sub tot acest Babel, există o limbă românească, care-și are geniul ei; sub toată această vâltoare veșnic mișcătoare, există un popor statornic, care-și are calitățile și defectele lui specifice, bunul lui simț, o istorie plină de suferințe, nevoi, simțiri și gândiri proprii.
– Ştiu că ai o familie ideală…Că îţi place enorm să te ocupi de nepoţii tăi, tinere vlăstare care le imprimi iubire şi responsabilitate. Cum este să îţi creşti nepoţii?
-Familie ideală? Nu știu să existe familia perfectă. După unii specialiști, familia este supraevaluată, ea devenind ultimul spațiu al fericirii, cuibul nostru unde ne simțim protejați de exterior. Am o familie obișnuită. Ca bunică, am un sentiment unic. Îi văd doar în vizite. Tinerii sunt mereu ocupați. Noi prea tomnatici pentru a ține pasul. Și obosesc repede. Inima mea este cea care a dăruit și dăruiește iubire, chiar dacă mica cicatrice, strigă durerea lumii…
Într-o lume a firescului, devenită utopică de ceva timp, fiecare își exprimă vibrația sa unică prin înclinații artistice sau talent, pentru bucuria și lumina sufletească a celor de lângă noi și a celor ce vor veni… Sunt semeni ai noștri care, trecând peste barierele nefirescului încetățenit peste și pentru noi, își lasă sufletul și unicitatea să vibreze și să se exprime prin creația lor pentru ceilalți, oferind alinare și frumos, picături de iubire și culoare în oceanul dezamăgirilor cotidiene. „Suferința e prezentă în lume pentru a face să se declanșeze iubirea, pentru a face să se nască fapte de iubire față de aproapele!”- spunea Papa Ioan Paul al II-lea. Ai transformat suferința în frumos, Mariana, cum numai tu știi s-o faci, și nu degeaba ai fost numită „poeta cu suflet de înger”. Îți mulțumesc pentru tot ce ne-ai împărtășit în acest interviu și-ți doresc ca întotdeauna cuvântul să-ți fie parte din vibrația sufletului, să nască lumi, imagini, simțiri și profunzimi divine, iar cititorii tăi să simtă atingerea aripii de înger a sufletului tău atunci când te citesc.
– Fratele tatei, Vasile, fusese împușcat când încerca să treacă granița. Bunica s-a întors din drum pentru a-și înmormânta feciorul. Nu i s-a permis să se mai întoarcă. Tata a stat o perioadă ascuns prin munții Bucovinei, asigura necesarul de hrană rudelor și nu numai. A ajuns într-un sat bănățean unde a cunoscut-o pe mama și s-au căsătorit. Acest blestemat de pact mi-a decimat familia, m-a vitregit de a mă bucura de bunici, de tot ce își putea dori un copil la vârsta întrebărilor.
– Mai povestește-ne te rog amintiri depănate de mama ta, care încă trăiește, despre drama bucovinenilor refugiați, alungați din matca lor străbună de vremuri nedrepte și despre istoria românească de pe plaiurile Bucovinei de nord?
– După evenimentele de la Fântâna Albă, familia din care provenea mama, fiind mai înstărită și implicată , a pornit pe drumul Golgotei, al dezlipirii de vatră, lăsând totul. O parte din ei au fost întemnițați și omorâți, alții trimiși în lagăre. Am relatat plecarea mamei, orfană la acea dată, în Căruța cu destine. Mama, născută în Cupca, regiunea Cernăuți, la o vârstă destul de fragedă, alături de câteva rude, primiseră indicația să se deplaseze în Banat. O mică manipulare a organelor de opresiune… Dar, cu precauție au reușit ca fiecare să-și vadă de drum. Mama fusese lăsată la o familie inimoasă și celelalte rude s-au stabilit în funcție de vremuri. S-au regăsit după zeci de ani. În casă nu am auzit niciodată nimic din acea perioadă. Mamei i-a mai rămas în memorie, fuga, șuieratul gloanțelor, mame împușcate, plânsul copiilor singuri…
– Ce ne poți spune despre jurnalistul bucovinean Vasile Plăvan, un unchi al tău, căruia i-ai dedicat și o carte?
– Vasile Plăvan, unchiul mamei, a fost o figură emblematică a acelor vremuri. Avocat, jurnalist, publicist, a fost unul dintre cei care a luptat pentru Marea Unire. A murit mult prea devreme, trist și abătut, văzându-și idealurile spulberate. A fost prea corect și prea cinstit într-o societate destul de măcinată. Vasile Plăvan un Slavici al Bucovinei, volum apărut cu sprijinul Fundației Universității Ioan Slavici, rămâne în memoria colectivă ca o reparație morală față de cel ce nu a precupețit nimic în a-și atinge idealul.
– Cum simți tu, dragă Mariana, această istorie care calcă peste suflete lăsând poveri sângerânde?
– O povară mistuitoare. Durerea Bucovinei o simt mereu ca pe o lacrimă fierbinte pe obraz. Mă arde. Nu cred că vom mai putea schimba ceva. Prea multe orgolii și interese. Eu sunt o iubitoare de Neam Românesc! Sună desuet? Pentru unii, poate. Pentru cei cărora le pasă, vrem dreptate și purificare. Am rămas o idealistă ca Vasile Plăvan. Nimeni nu va face nimic.
– Ce personalități ale lumii literare care ți-au influențat devenirea artistică ai avut privilegiul de a cunoaște?
– Criticul și scriitorul Adrian Dinu Rachieru și regretatul cărturar Artur Silvestri. Nu aș dori să nedreptățesc pe cineva. De la cei apropiați, mereu am luat ce a fost bun. Nu am căutat modele, a fost mai mult sete de cunoaștere. Se spune că sunt o prezență discretă în viața culturală. Așa este. Am cititorii mei, prieteni remarcabili. Și dacă reușesc să particip la o construcție , mă consider fericită. Aș părea mai interesantă dacă aș enumera toate personalitățile pe care le-am întâlnit? Dragă prietenă, omenia, caracterul, demnitatea …Marii anonimi, iubitori de glie, trăiesc clipa și se dăruiesc în tăcere binelui comun. Există o Românie Tainică…
– Ce moment emoţionant, mai important pentru destinul tău te-a marcat?
– Întâlnirea cu Marii Duhovnici ai Neamului: părintele Adrian Făgețeanu, (de care mă leagă prin fibra bucovineană încă din copilărie un sentiment deosebit), părintele Arsenie Papacioc, părintele Iustin Pârvu, părintele Teofil Părăian.
– Au existat decalaje sociale, profesionale, care să îţi genereze deziluzii?
– O întrebare destul de complexă pentru un pui de refugiați. Venetic în țara lui…Copilăria mi-a fost marcată de o anumită marginalizare venită din partea localnicilor. Eram mai săraci, doar niște venituri…Nu mi-a fost ușor… Doar după 1990 aflasem că cei refugiați erau considerați dușmanii Uniunii Sovietice. Dacă mi-am dorit cravata de pioner, a trebuit să aștept, deși eram o elevă bună. Ca utecistă la fel. Probabil că sunt una dintre puținele persoane care a suferit că nu fusesem primită în rândurile PCR-ului, așa cum nimeni din familia mea nu a avut acces. A mers îndoctrinarea…mult mai târziu mi-am explicat și prezența miliției pe la noi pe acasă…În perioada comunistă, (dacă a fost comunistă) a fost acea dictatură proletară. Un sentiment de frică. Aceeași frică parcă o simt că se instalează și acum.
Deziluziile create de apropiați au fost cele mai dureroase. Nu suport minciuna și prostia. Duplicitatea! Ca funcționar public, am avut ocazia să văd multe…prea multe pentru un suflet sensibil. Nimicnicia unora depășește orice limită, draga mea prietenă!
– Cuvântul tău este ascultat şi preţuit nu numai în mediul virtual ci şi prin volumele de poezii publicate, cum îți explici această simpatie?
– Dragă Emilia, putem să fim noi înșine, așa cum am fost educați. În spiritul iubirii și al prietenei necondiționate. Dacă pentru o parte din lumea virtuală și nu numai, sunt considerată „poeta cu suflet de înger” probabil am lăsat ceva în sufletele lor. Nu vreau să sune a laudă, dar nu pot nega starea de bine când am văzut prezentarea mea în Noua Zeelandă. Fiecare dintre noi, lasă în drumul său ce a semănat. Dacă am semănat iubire, iubire să fie.
– Cu ce prejudecăţi te confrunţi cel mai frecvent şi cum le combaţi?
– Parafrazându-l pe William Hazlitt „ prejudecata este fiica ignoranţei”. Suntem nerecunoscători, invidioși, răuvoitori şi egoiști. Cella Delavrancea mărturisea că a fost ferită de cele trei calamități: gelozia, invidia şi orgoliul, considerându-le „boli care distrug sufletul, ființa umană”. Parcă ne dezumanizăm pe zi ce trece. Suntem interesați de bani, de averi, de beneficii nemeritate și de atenții necuvenite. Avem impresia că suntem totali, că ni se cuvine totul. Avem o democrație reală? Unde este scara valorilor? Câți dintre intelectualii rasați și-au mai păstrat bruma de demnitate? Să fie vorba de o sete de înavuțire? Sau de putere? Cum ne manifestăm superioritatea? Strivind valoarea?! Încerc să fiu originală. Să spun răspicat, chiar dacă deranjez, ceea ce cred. Nu-mi place ce văd acum, Emilia! Nu pentru micimea unora s-au jertfit bravii eroi ai neamului. Oare nu se tem de justiția divină?
– Ce virtute umană apreciezi cel mai mult?
– Virtutea creștină, ea fiind hrana sufletului!
– Societatea românească s-a schimbat mult în ultimii ani. Ţinem cu greu piept sentimentului de invidie. Un sentiment care trebuie eradicat din comportamentul şi conduita noastră, din motive etice. Ce fel de om poţi fi când cel de lângă tine suferă pentru rezultatele tale? Invidia din orgoliu este devastatoare, pentru că trădează un complex de inferioritate şi exprimă ranchiună. Se poate vindeca asta?
– Societatea românească este bolnavă. Cei puternici nu au cum să o simtă, cei mulți, da. „Scapă cine poate!” Asta e deviza momentului! „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”. (Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229). După cum vezi Emilia, Eminescu este actual și acum. Citisem recent o știre că o doamnă profesoară de română vrea să scoată Luceafărul din programa elevilor. Aceasta este societatea românească! S-a dorit globalizare, asta avem. Pierderea identității naționale, a respectului față de cel de lângă tine, care vrea să facă ceva, pentru a rezista în timp. S-a dus și încrederea în colegul de breaslă. Dacă s-ar putea te-ar așeza într-un ierbar, fără rezerve. Oare mai putem avea încredere în cei de lângă noi? Adevăratele caractere își păstrează puterea. Nimeni și nimic nu ar putea zdruncina credința noastră, care nu este negociabilă. Invidia este nimicitoare pentru suflet. După spusele sfinților părinți semnul caracteristic al vanității este prefăcătoria și minciuna, în timp ce semnul trufiei este înfumurarea și invidia. Avva Pimen a sfătuit pe cineva să nu locuiască într-un loc unde există vreunul care îl invidiază, pentru că altminteri nu se va pricopsi: „Să nu locuiești într-un loc unde vezi pe cineva care are gelozie împotriva ta, căci altfel nu te pricopsești”. Dar avem un drum de parcurs. Și chiar dacă nu putem pleca, putem ignora sau putem face rugăciune pentru cel ce are sufletul bolnav. Dragă prietenă, greu să se vindece cei care nu au credință. Este boală grea invidia, orgoliul…Nesiguranța lor duce la complexe. Dacă vor conștientiza răul, mai au o șansă. Ceilalți, cu fărâma lor de credință, să arunce lumină asupra lor. Așa se vor simți protejați de rău.
– Acest dialog pe care îl facem, nu este pentru a ne dezvălui sufletul şi viaţa, ci pentru a arăta cum să ne ridicăm atunci când eşuăm. Cum ai defini prietenia adevărată?
– Acceptarea noastră așa cum suntem, cu bune și rele, necondiționată.
– Timpul este o poveste retrăită cu ochii deschişi, ce simţi privind înapoi?
– O luptă între viață și moarte! Am învins cancerul, infarctul…Sunt o luptătoare.
– Cum vezi ingerința politicului și administrativului în manifestările culturale locale?
– Ori facem politică, ori facem cultură. Ideal ar fi ca sectorul cultură să se bucure de libertate. Dar la noi, nu se poate altfel. Totul se reduce la bani și la interese de grup. Faptul că, la noi, statul este aproape totul și societatea aproape nimic, are o consecință foarte păgubitoare pentru cultivarea, chiar întâmplătoare, a artelor și literelor. În loc de societatea așezată și-nchegată, ca să-l parafrazez pe Caragiale, n-avem decât o lume de strânsură, care își schimbă în fiece zi fizionomia, care nu poate avea porniri mai presus de cele strict utilitare, care nu poate avea tradiție, nici unitate de gândire și de simțiri. Cu toate astea, această lume de strânsură mișună aici deasupra unui element etnic hotărât. Sub tot acest Babel, există o limbă românească, care-și are geniul ei; sub toată această vâltoare veșnic mișcătoare, există un popor statornic, care-și are calitățile și defectele lui specifice, bunul lui simț, o istorie plină de suferințe, nevoi, simțiri și gândiri proprii.
– Ştiu că ai o familie ideală…Că îţi place enorm să te ocupi de nepoţii tăi, tinere vlăstare care le imprimi iubire şi responsabilitate. Cum este să îţi creşti nepoţii?
-Familie ideală? Nu știu să existe familia perfectă. După unii specialiști, familia este supraevaluată, ea devenind ultimul spațiu al fericirii, cuibul nostru unde ne simțim protejați de exterior. Am o familie obișnuită. Ca bunică, am un sentiment unic. Îi văd doar în vizite. Tinerii sunt mereu ocupați. Noi prea tomnatici pentru a ține pasul. Și obosesc repede. Inima mea este cea care a dăruit și dăruiește iubire, chiar dacă mica cicatrice, strigă durerea lumii…
Într-o lume a firescului, devenită utopică de ceva timp, fiecare își exprimă vibrația sa unică prin înclinații artistice sau talent, pentru bucuria și lumina sufletească a celor de lângă noi și a celor ce vor veni… Sunt semeni ai noștri care, trecând peste barierele nefirescului încetățenit peste și pentru noi, își lasă sufletul și unicitatea să vibreze și să se exprime prin creația lor pentru ceilalți, oferind alinare și frumos, picături de iubire și culoare în oceanul dezamăgirilor cotidiene. „Suferința e prezentă în lume pentru a face să se declanșeze iubirea, pentru a face să se nască fapte de iubire față de aproapele!”- spunea Papa Ioan Paul al II-lea. Ai transformat suferința în frumos, Mariana, cum numai tu știi s-o faci, și nu degeaba ai fost numită „poeta cu suflet de înger”. Îți mulțumesc pentru tot ce ne-ai împărtășit în acest interviu și-ți doresc ca întotdeauna cuvântul să-ți fie parte din vibrația sufletului, să nască lumi, imagini, simțiri și profunzimi divine, iar cititorii tăi să simtă atingerea aripii de înger a sufletului tău atunci când te citesc.
din vol.: Azi… pentru
mâine–Convorbiri, autor Emilia Țuțuianu
http://melidonium.ro/2017/04/03/emilia-tutuianu-mariana-gurza-boabe-de-lacrimi-si-o-inima-plina-de-iubire/#more-51360
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu