Eccetera, eccetera... (jurnal desecretizat)

Eccetera, eccetera... (jurnal desecretizat)
CIUBĂNCUȚA; CJ, 04.04.2017

ÎN SÂMPETRU-ALMAŞULUI, Sj, Grădinița mea era în fața casei părinteşti, dinaintea vraniții, portiței de la drum. Vraniță aveam şi către grădină, către grădinuța cu straturi de ceapă şi flori, dar la drum stam cu prietenii de joacă în văzul adulților care mergeau păşind harnic, zorit către munca din hotar, câmp, având mâinile ocupate de uneltele specifice şi aparte pentru munca la care erau porniți: sapa dacă mergeau la săpat, coasa dacă mergeau la cosit, secera dacă mergeu la secerat şi furcă şi greblă dacă mergeau s-adune fân, nutreț, ca să-şi scoată iosagul din iarnă la colț de iarbă. O grijă deosebită era să scoată animalele din slăbire, din rahitism cu vitamine să prindă putere. Văzându-le soarele primăverii şi viața le devenea din iadul iernii într-una de Rai şi cu o bunătate, cum rar, bunătate şi alduire de rodire a lui Dumnezeu pe pământ, un firesc şi un natural cu care ne-am încâinit, ne-am prea învățat şi îmbuiecit, că ne-am îmbrăcat sau nu, cămaşa mulțumitului, uneori nimic nu ne îndestulează. Asta pentru că, având ca oameni şi din firea lupului şi a vulpii: viclenie şi nărav. Acesta-i  omul,  având în fire ca  Urcan Bătrânul- "Ospățul diavolului", vorba ironică a lui Pavel Dan, prozator al câmpiei transilvane.

Ieşiți ca prunci la drum, la primele ore ale dimineții ne întreceam care de care în istețime, adresându-ne întrebări-ghicitori: ”câte ouă mânci pe inima goală?” De ce pe inima goală şi nu pe stomacul gol? Mai greu de clarificat, dar acea şcoală de inițiere exista în lumea satului. Cartea mea de folclor Înțelepciunile şi minunățiile copiilor, recomandată şi ca lectură suplimentară pentru şcolari, vine ca dovadă, că-n lumea satului există o şcoală extraordinară - folclorul şi modul sănătos de a fi zi de zi, de a te îmbrăca şi comporta moral, etic. Aici, în fața casei ori în ocol învățam unii de la alții poezii, cântece şi jocuri, însă, în tot era decență, o şcoală de dincolo de şcoală, o măsură social-umană a lucrurilor. În tot era o străduință, o răbdare şi un drag, şi-n repertoriul copiilor e o bogăție spirituală, o bogată ladă de zestre.  Dreptul de a fi unici şi inediți îl avem şi datorită acestei culturi cu nimic  inferioară celei vehiculate de adulți. Pentru folclorul copiilor am fost apreciat de specialişti de seamă: Dr. Maria Bocşe- etnolog, Dr. Virgil  Medan- etnomuzicolog şi de Dr. Mircea Câmpean şi Drd. Tiberiu Groza. Datorită aprobării şi aprecierii lor, cartea a devenit o carte de referință, eccetera, eccetera..., iar Pavel Rătundeanu-Ferghete  evidențiindu-se.
Tu, chiar zicând mai mult decât sunt, exagerat, peste aşteptări. Probabil, după boală vrei să mă încurajezi, să-mi dai dimensiune-n aripi şi întindere pentru  a lopăta în zbor către ceea ce e iubire omenescă pentru ceilalți, dar să revin la ceea ce tu zici altruist, cu bunătatea ta fără egal: "Tu eşti artist, nu scrii versuri populare şi chiar greşelile tale  care sunt făcute de subconştient sunt poezie.Tu eşti ghiduş în textele tale, eşti literat, filozof, înțelept, eşti sincer, natural şi le colorezi cu aroma graiului de la țară, a graiului strămoşesc." E prea mult şi prea elogios, peste aşteptări, ca la "Surprize, surprize", emisiunea Andreei Marin, ori de la "Iartă-mă" a Ralucăi Moianu. Tu ai un bonus de viață, secretul de a împărți fericirea cu ceilalți şi asta-i mai mult decât o calitate, o superioritate social-umană, că doar un om cu experiență şi bogată cultură, bun, cu frumusețe interioară fără pereche poate face aprecieri de valoare, ca tine, Ben Todică, că tu dragule, eşti excepțional şi o excelență social-umană. Mulțumesc pentru încrederea pe care o ai în mine, bravule!
Poate fi la mine totul doar o spoială; şi-n culegerea de folclor, Eminescu are un proverb şi, Doamne feri! să nu fiu eu cel despre care, într- o zi să se zică: "E feştit, ca ouăle cu beşini" - aparențele putând Ben, înşela, nu crezi?
Eminescu s-a şcolit cutreierând țara şi culegând folclor, ajunge la Blaj şi de la Blaj mai departe, cum descoperă documentându-se profesorul de Limba  şi literatura română,  Emil Lazăr-Dejanul, directorul Muzeului Municipal de Istorie Dej, un om care a  scris cartea: Someşeni în spiritul eminescian. Am trimis această carte benevol la un anticar din Iaşi, care colecționa cărți, documente despre Eminescu şi credeam că fac o faptă bună, dar m-am înşelat, că nici n-a binevoit să-mi confirme primirea coletului cu ce i-am mai trimis. Am fost credul, aflându-i adresa de la scriitorul şi directorul revistei Flacăra, George Arion şi dintr-un interviu luat de acesta am aflat cu ce se ocupă acel colecționar de la Iaşi şi am crezut, ca Nicolae Filimon, că tot ce naşte din pisică şoareci mănâncă (omul se înşelă, dar tot nu se învață minte, deşi, nimeni nu e mai învățat ca Stan-Pățitul).

Nu toți oamenii-s după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că unii, dacă faultează, ratează, sunt în ofsaid ori trimit mingea în aut sau în corner, sunt în henț... eccetera şi nu respectă porunca de a iubi pe Dumnezeu şi pe aproape, că n-au o regulă, deşi unde-i lege, nu-i tocmeală, dar cum să facă deştepții pe placul lui Dumnezeu?! Cine-i fudul nu-i deştept destul şi domnia şi prostia se plăteşte, dar nu şi când eşti parlamentar.

Zici, Ben, vorbe prea mari despre mine, c-aş fi eu un om mic, probabil la înalțime, ca Mihai Eminescu (dacă mă uit după descrierea lui Mircea Cărtărescu)  şi totuşi spiritual atât de mare, cât o Românie profundă şi mare, un absolut de-devăratelea, cum zice Petre Țuțea, un principe al filozofiei omeneşti.
Deşi nu eşti singurul cel care zici vorbe de pomină, totuşi eu sunt cel care mă îndoiesc de valorea mea: "dubito ergo cogito, cogito ergo sum", vorba lui Decartes. A zis Mihai Duțescu, dar şi Lucian Gruia, Dan Brudaşcu, Ioan Miclău şi Alex. Ştefănescu, şi atâțea nu se pot înşela în ceea ce mă priveşte. Nu ştiu dacă a mai scris acuma, mai recent Alex. Ştefănescu, nu ştiu dacă şi ce a mai scris şi aş fi înteresat, deşi nu m-ar părtini, dar chiar pentru asta ar fi înteresant, el fiind o autoritate şi adevărul lui ar conta  mult. Eu ca apostolii la Iisus, mă țin ucenicul, învățăcelul său şi cred, că nu exagerez, că domniei sale trimițându-i cele mai multe scrisori cu creațiile mele (scrie despre asta cu franchețe în Jurnalul secret).

Vica-i într-un du-te vino, e grăbită, ca fata la măritat, c-a dat primăvara şi are multe pe cap, de isprăvit: să pună straturile cu legume, florile, apoi curățenie, că vin Sfintele Paşti şi zilele parcă se bagă-n sac; aşa-i ea, ca femeia gospodină tot zorită.
De când m-am îmbolnăvit, ea-i mai cu grijă față de mine: mă lasă să scriu şi-i atentă să nu fac vreo prostie şi să mi se repete accidentul şi s-ajung mai rău, Doamne fereşte! A devenit sufletistă, altfel de om.

Pavel Rătundeanu-Ferghete

 

ECCETERA, ECCETERA, CĂ N-AM LA MINE CETERA: (Jurnal desecretizat)

27.03.017, Cibăncuţa, CJ.,

MOTTO: "Nu mi-a plăcut niciodată genul de om « linge-blide »; doctoratul nu mi l-am dat de frică să nu stau cu « doctori » făcuţi la apelul de seară". (Constantin Mihai).

Avem nevoie şi de jucători cerebrali, scrie sincer şi drept din fire Adrian Alui Gheorghe pe facebook, la schimbarea ministrului Daniel... Pe mine, nici  nu mă mai interesează de  minister, pentru çă una a zis, a predicat electoratului, mințindu-l, ca o față palidă sau, ca un coiot din pădurile americane. A făcut ca popa de Gâlgău, cu suman rău în pârău, şarpe de dudău, crezându-se domn şi-n pârău, deşi cu răul, cu poveşti de popă bat, nu ţine poanta, nu iese pasența, nu treci nici pârăul, dar cu binele şi răbdarea treci şi marea. Şi la ce e bun, dacă vorba lui Vladimirescu, vorbă rostită pe la 1821, c-ar fi aieştea cu politica tagma jefuitorilor "toriştele până la podele", care se mănâncă, vorba genialului Mircea Dinescu cu lingura şi cu polonicul întru joc corupt alba-neagra. Mircea, că era pornit rău contra celor cu gânduri necurate, corupți, că era născut cu iubire, ordonat şi-n batalionul disciplinat al dreptății, cinstei, cu drept de a candida la fericire semeni cu confratele de condei sugând țâța talentului, zice el la aceeaşi mamă cu Alex Ştefănescu, critic şi istoric literar, un temerar şi prestigios om în cultura contemporană.

Vorbele şi scrise întru text, ca şi cele vorbite, conferențiate trebuie, mai întâi bine rumegate, ca o vită nutrețul şi apoi scrise sau rostite sau când coferențiezi, vorbeşti pentru a nu fi puse claie peste grămadă, ca şi cu furca paiele-n claie, halandala, fiecum, că pe la noi nu se trece, ca pe la Oarba de Mureş sau ca la Mărăşeşti, ca rața prin lobodă, adică oricum: egoist, nealtruist şi bla, bla, eccetera, eccetera... Mulți, la noi, nu-s stăpâni s-arunce cu pâine şi nu cu bolovani făcându-se de râs şi turcă, dar celor răi şi dacă-şi pun de mămaligă, ce le pasă, că se fac de fazan, neținând cont şi dacă i se dă o palmă, să întoarcă şi celălalt obraz? Că aşa ar fi politicos şi omenesc, răului trebuie oricum să-i plăteşti cu bine, c-aşa te învață învățătura din cartea sfântă, nu-i aşa? Ca să fii cu împăcare, om biblic. Doar tu zici, Ben, c-ai inimă bună: "secretul fericirii e să împarți fericirea cu ceilalți". Dar cum trebuie să împarți, că şi iubirea", Ben, câți-s nebuni, ca să împartă bucuria lor cu alții? Mircea Cărtărescu pipăie ca Toma rănile vii, sângerânde, a lui Iisus, ca să se convingă, dar cei răi tot îl defăimează şi dacă pentru lucrul lui bine făcut e nominalizat la premiul Nobel. De ce nu-l citesc mai întâi, cum am făcu-o şi eu şi apoi să facă pe facebook pe deştepții, dar mai citească-l în aşa fel încât să-i înțelegă opera. Cei care-l defăimează n-au suflet, ei, neavând nici un motiv şi, ei în plus nefăcând pentru neamul nostru ceva concret, patriotic. Asta este dovada că urmăresc un înteres meschin peşin, fiind angajații unor străini înteresați să ne defăimeze, descrediteze în acest proces de globalizare, urmărind să ne pierdem indentitatea națională. Mă întreb,  ei, chiar ei ce-au realizat concret, ca să poată fi mândri de ei însişi sau având ochelari de cal şi cerând pumni la freză s-aruncă în mocirlă şi nu se pot mândri cu nimic fiind "nişte cacă-n drum şi fuge-n tufă, nici de rugă, nici de fugă, după ploaie chepeneg"- vorba molcomă a ardelenilor. Şi Eminescu a fost defăimat, vorbit de rău, e cel mai grăitor exemplu, cel mai Iisus, mai schingiuit şi batjocorit şi omorât, lovindu-l cu cărămida în moalele capului şi injectându-l cu mercur, de parcă nu i-ar fi fost destul, cum destul mi-e şi mie munca multă, oboseala şi epuizarea stresantă şi traiul precar, mizerabil. (Sunt mulți factori, care l-au scos din decor, din ringul de box al vieții, la final simțindu-se învins, chiar şi prin vorbele versificate îți dai seama de asta: "n-am crezut c-am să învăț să mor vreodată.") Uneori, chiar şi învingătorii sunt învinşi spre ruşinea societății, care nu-i pe măsura nemuritorilor. Şi după un veac şi mai bine de jumătate mai vin cârcotaşii cu verzi şi ucate, cu câte-n lună şi stele, să ne-ndreptățească, dându-şi lor foc la valiză, vin ca pleava societății, fără pic de omenesc în ei, fără vreun simțământ românesc, vin fără un Dumnezeu, vin ca nimeni şi pe nicăieri doar ca să se opună binelui.

Pavel Rătundeanu-Ferghete

P.S. Nădejdea Poenixului e sanctificarea lui Eminescu, acest colos monumental naţional: "Hristos al limbii române", colindul întru răsărit de soare, de binecuvântare pentru România Mare şi români, chiar răspândiţi pretutindeni s-aducă pe meridianele lumii pace şi pâine – doină dulce minune, de înţelepciune şi rugăciune, în iubire cu drept la înviere - IISUS mai aparte, mai presus de cuvinte şi moarte.

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Îmi vine în minte spontan, ad-hoc, pe nepusă masă, Marcel Proust din literatura universală, care-şi caută timpul pierdut cu o eleganţă cursivă, cu exprimare expresivă, ca bunul Marin Preda, un CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI, chiar dacă nu era liric precum Darie Desculţu de pe lunga şi îngusta vale a Călmăţuiului, deşi în redacţia Tribuna îmi zicea Mircea Vaida Voevod, nepotul lui Alexandru Vaida Voevod, în 1970, deşi nu stăruise să debutez cu proză, cu toate măgulirile ce mi le făcea, "Vorba volant" ştiind,  că "Scripta manent", cum avea să zică scriitorul Radu Cosaşu, în Bucureşti, în redacţia revistei Cinema, în anul de pomină, 1984.

Noi avem prostul obicei, nu doar a ne defăima geniile, ci şi cel de a ne omorî istrios geniile şi avem ca exemple grăitoare pe : Mihai Eminesu, Nicolae Iorga, Nicolae Labiş, Artur Gabriel Silvestri, Marin Preda şi pe câţi nu-i mai ştim (de ce rămâne legendă?), dar avem şi o inteligenţă a răului, o perfecţiune a crimei politice, însă cârcotaşii  vin cu-n zel ieşit din comun, cu verzi şi uscate, cu câte-n lună şi stele, de a vorbi de rău (şi grăitor exemplu e Eminescu) şi nu fapt minor e şi Mircea Cărtărescu, un nominalizat la premiul Nobel, un patriot – bun român, dar ce credeţi că-i doare undeva pe aceste "cozi de topor", care zic, însă n-au nici un argument, o justificare la spusele lor, Doar latră ca turbaţii, furibund, la o adică vânzând şi pe mama lor numai să le iasă ceva şi de nu cură să picure, negăsind la ei să aibă un Dumnezeu, o valoare social-umană autentică. Eminescu era naţional cerebral, e mirele aşteptat, curat şi luminat de fecioare cu candela aprinsă de îngeri, că România sfântă e pregătită de nuntă la sosirea mirelui, candidând la fericire, la nemurire.

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Eccetera, eccetera, că dănțuiesc sub grumazul, gârliciu, ceterii în armonia scrisului (Jurnal desecretizat)

Ciubăncuța, CJ, 01.04.2017

Marcel Proust are o eleganță în scris, cum  o are şi Mircea Cărtărescu, un autohton, ca veşnicul Eminescu sfințindu-şi locul prin arta scrisului, ca un român vrednic de laudă, ladă de zestre a scrisului şi cu o ştiință prin care se distinge, un abracadabra a unor labirinturi alambicate prin catacombele întunericului-orbitor unde te poți rătăci în  bogata lui fantezie şi frenezie, de a fi mai aparte avându-şi descrierea haluncinată de personalitate distinctă, care te poartă prin Bucureştiul zduncinat de război şi de misterele existenței de mic Paris, cu viață tumultoasă în lupta de a fi cu dragoste şi dor, cu ancestral şi artistic specific existenței şi esenței noastre zădărnicită de vicistituile cu care au venit stăinii lacomi, ca să ne facă viața amară, chipurile mai bună, val-vârtej dându-ne prin globalizare eleganța existenței autohtone-autentice peste cap, viața distinct căzându-ne-n vergea, în cădere liberă şi în conul de penumbră, vorba lui Grigore Zanc, un suflet de om, ca Mircea Cărtărescu, dar el membru şi activist de partid comunist, însă cu vederi mai largi şi sub tutela lui Ion Iliescu, care l-a ținut legat la mâini, că n-a putut să mențină spitalul comunal în comuna Recea-Cristur pentru bătrânii tot mai puțini şi tot mai bătrâni şi mai neputincioşi ai satelor bulversate şi frustate de legi, care nu protejează după revoluția din decembrie 1989 țăranul şi satul românesc. Fără a fi nostalgic, era şi-i mai rău după lovitura de stat al celui ce e nevinovat de sângele vărsat, ca sub Nicolae Ceauşescu, ca sub cârmuirea celui împuşcat în balcon şi hulit, deşi asigurase muncitorimii locuri de muncă în țară, în România, şi locuințe şi scăpase țara de datorii, existând un trai mai decent şi cu altă perspectivă de viitor şi trai, deşi astea îşi avea cultul. Aieştea care ne conduc azi, spre regretul electoratului sunt mincinoşi, promițând marea şi sarea, dar una zicând şi alta făcând, fiind pe deasupra şi corupți, hoți prinşi cu cioara vopsită, cu mâța care-şi arată ghearele prin sac, dar nebăgați la apă, la beciul domnesc şi nici confiscându-li-se averile ilicite în folosul statului pentru a mări pensiile de batjocură şi de toată ruşinea, pensii precare total inumane. Grigore Zanc, scriitor şi perfectul Clujului c-a fost cu mâinile legate, n-a putut face nimic, nici la solicitarea lui tata Ion, Mihăilă Ion, gazda lui fară arginți, că nu i-a  cerut chirie pe când era învățător pe la Osoiu, Cluj şi el era un țangău tânăr flăcăiaş "fițingău sub grumazul ceterii", de-abia ieşit de pe băncile şcolii, era credul şi-n multe privințe neştiutor, dar în satul unde a trăit badea Maştei, cel mai longeviv om din lume (148 ani) a găsit omenie, găzduire şi ospitalitate... eccetera, eccetera, că bine-o zic, față că n-am cetera la mine.

În sala Cinematografului Republica, cinematograf care, mai nou poartă numele actorului clujean Florin Persic, cinstind un om al locului, un lucru firesc şi cum e de aşteptat e şi bine gândit, deci aici am văzut un film de a lui Grigore Zanc: Probleme personale, regizat după romanul acestuia Cădere liberă, la care cinefilii, spectatorii, s-au sculat în picioare aplaudând frenetic la nişte imagini, în absența actorilor, care s-ar fi bucurat şi s-ar fi mândrit de un aşa fenomen spontan şi neimpus, dictat, ca la defilări prin microfone (altceva nu-mi place, că biletele de intrare la film, la acest act de cultură, asemeni cărților e foc şi neadmis de scumpe îmbogățind nu pe creatori (regizori sau scriitori, ci pe nişte afacerişti fără cei şapte ani de-acasă, nişte iresponsabili). Acest fenomen mă văduveşte de dreptul la cultură, e o crimă, că doar prin cultură e adevărul adevărat, devenim oameni între oameni şi pentru oameni - măsură a lucrurilor şi nominalizați, ca Mircea Cărtărescu la premiul Nobel, o carte de vizită a neamului- prețul de a evada în nemurire.

Că trebuie să lăsăm urmele trecerii noastre pe pământ, urmele zimbrului, vorba lui Adrian Păunescu, o  excelenţă cu excelență, cu un record în scris şi-n Cartea vieții, câştigându-ne mântuirea în iubire, dreptul la înviere, dreptul de a candida la fericire, o vorbă de duh a prietenului jurist şi scriitor, cetățean de onore al   Dejului, de loc din Coldău, Beclean-Bitrița-Nasăud.

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Orice fac în textul scris mi se strecoară greşeli ortografice asupra cărora telefonul nu mă lasă să le corectez şi sunt nevoit să le las în seama unor editori inimoşi, că până şi exprimarea lasă de dorit, deşi bine mi-e formulată în minte (o fi şi Hemipareza, că şi dacă nu mă plâng, tot nu mai sunt cel dinainte şi doar buna-intenție mi-e bună, dar nu mai tastez tastatura cum trebuie  şi textul nu mi-l văd în timp ce scriu, ca să-l pot corecta şi după ce ți l-am expediat, noapte-n traistă.

Sănătate şi bucurii !

Pavel Rătundeanu-Ferghete

P.S. unele litere nu mi se tastează.

Dragă Pavele,

Motivul pentru care editorii te evită este că lor le e frică de munca de corectură a textul tău, care de multe ori cere timp şi gândire ca să refaci cuvinte sau să le desparţi. Primind sute de texte încâlcite de la analfabeţi, ei te bagă în acelaşi sac, din viteză. Chestiunea asta este implementată la români din interes sau din comoditate, de capetele rigide academice care îi învaţă pe români să nu vadă mai departe de suprafaţa obiectului, să nu privească în adâncime. Ori, în vest, se porneşte de la imagine şi apoi se intră în detaliu. Ei văd doar zgârietura de pe gard nu esenţa lemnului, forma şi estetica din spaţiu. Eu privesc textul tău ca pe un tablou, tu eşti un artist, nu scrii versuri populare şi chiar greşelile tale care sunt făcute de subconştient sunt poezie. Tu eşti un ghiduş în textele tale, eşti literat, filozof, înţelept, eşti sincer, natural şi le colorezi cu aroma graiului de la ţară, a graiului strămoşesc. Sigur că sunt şi greşeli făcute de corectorul automat al programului în care scrii, dar cu experienţă deosebeşti mecanica de suflet şi apoi, mai este şi o comunicare între instincte pe care o folosim, de care nu suntem conştienţi, dar o simţim. Dacă Paul Cezanne l-ar fi corectat pe Van Gogh în stilul său, atunci acesta ar fi dispărut. E adevărat că nu a vândut decât un singur tablou în viaţa lui, pe care l-a cumpărat, din milă, fratele lui, cu un franc, iar azi este evaluat la sute de milioane de dolari; golănii de pe urma lui. Cei care îl citesc pe Marcel Proust îi numeri pe degete. Omenirea este recondiţionată şi transformată în carne de tun comercial. Educaţia prost făcută şi prost înţeleasă  prezintă un pericol pentru noile orânduiri, este doar o manipulare grosolană şi până nu ne trezim, umblăm ca zombii. Dumnezeu are un plan pentru fiecare, însă din iubire ne-a dat liberul arbitru să-l împlinim sau nu. Din păcate, lumea nu e pregătită pentru a îmbrăţişa înălţarea.

Continuă-ţi suferinţa pentru că eşti pe drumul cel bun al ochiului divin. Eşti Darul Domnului!

Cu drag şi preţuire,

Ben Todică