Preluata de la Parintele Deheleanu
Cristian...
Cititi, va rog, pana la capat...
Chiar merita!
Ce am învățat până la 50 de ani!
Am învățat
că scopul primordial vieții mele nu este să conduc firme, să dețin doctorate,
să am vacanțe în insule exotice... Ci să fiu un creion ce scrie povești pentru
Dumnezeu.
Am învățat
că pot să nu ajung erou. Dar acolo unde sunt trebuie să îmi fac datoria!
Am învățat
că trebuie să învăț din greșelile altora. N-am timp să le fac eu pe toate!
Am învățat
care este cel mai mare păcat: să nu îți dai seama că trăiești în păcat. Să faci
răul crezând că faci bine.
Am învățat
că viața este ca marea: nu îi pasă că nu știi să înoți!
Am învățat
că nu doar sufletul e prețios. Ci și trupul. E pahar de unică folosință. Dacă
nu ai grijă de el la tinerețe vei regreta amarnic mai târziu.
Am învățat
că atunci când orgoliul strălucește prea tare orice înțelepciune se întunecă.
Și unde înțelepciunea e lipsă domină prostia.
Am învățat
că inima nu e vie dacă pulsează numai sânge. Ci dacă pulsează și dragoste!
Am învățat
că lumea nu se cucerește cu sabia, cu forța. Ci cu dragostea.
Am învățat
că arătatul cu degetul poate ucide. Nu doar pe cel arătat...
Am învățat
că dacă vrei să faci ceva vei găsi o cale. Dacă nu, vei găsi o scuză...
Am învățat
că Dumnezeu ne dă copii nu ca să umplem planeta. Ci ca să putem simți la
microscară ce trăiește El la macrocosmos!
Am învățat
că părinții buni dau copiilor și rădăcini și aripi. Rădăcini ca să nu uite unde
au casa, și aripi ca să nu uite unde e Cerul.
Am învățat
cum arată fericirea. Privește în ochii unui cerșetor după ce i-a oferit o
bucată de pâine.
Am învățat
că viața e de... sticlă. Se sparge atât de ușor. Dar mai știu și că lui
Dumnezeu îi place să lipească cioburi.
Am învățat
că oamenii din jur pot fi egoiști, rapace, irascibili, invidioși și răi. Dar
oricum ar fi eu trebuie să trăiesc frumos mai departe!
Am învățat
că cine vrea să trăiască cu evlavie va fi prigonit! Sfinții sunt miei trimiși
în turma lupilor!
Am învățat
că nu trebuie pus totul la inimă. Inima nu e magazie...
Am învățat
că iluziile sunt gratis. Dar dezamăgirile le plătim cu un preț mult prea scump!
Am învățat
că, deși ar putea să mă ferească, Dumnezeu îngăduie să fiu rănit. Am învățat că
rănile sunt găuri prin care intră lumina. Oamenii ciuruiți de Hristos sunt
plini de Cer!
Am învățat
că oricâtă durere aș simți, nu trebuie să devin o durere pentru ceilalți.
Am învățat
că acolo unde sunt prăpăstii între oameni nu e eficient să ridici garduri. Ci
să construiești poduri!
Am învățat
că o lumânare poate aprinde mii de lumânări. Un singur om poate schimba o
generație... Mă strădui să împrăștii lumina.
Am învățat
că dacă lași toate căruțele să ți-o ia înainte nu vei mai putea înainta de
praf...
Am învățat
că orice vârf aș cuceri nu trebuie să mă opresc. Urmează altul și mai înalt.
Am învățat
că aproape toți oamenii îl iubesc pe Dumnezeu. Dar numai puțini dintre ei se și
tem de El!
Am învățat
că Dumnezeu nu alege oamenii desăvârșiți. Ci îi desăvârșește pe cei care L-au
ales.
Știu la ce
distanță este Dumnezeu de noi. La o îndoire de genunchi!
Știu multe
lucruri, multe locuri frumoase. Dar maximum de frumusețe este Hristos. Dincolo
de El nu mai este nimic.
Știu unde mă
voi duce: ACASĂ!
Am învățat
în 50 de ani că…mai am multe de învățat
LASĂ-I PE CEI DIN JUR
SĂ RÂDĂ DE TINE!
SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT:
Când ești cuprins de vreo patimă,
lasă-i pe cei din jur să râdă de tine și să-ți facă în ciudă; nu te supăra
câtuși de puțin pe ei, fiindcă îți fac un bine. Răstignește-ți egoismul,
recunoaște că nu ai dreptate și că inima ta trece printr-o rătăcire. În plus,
compătimește-i și deplânge-i cu amar pe cei ce iau în râs cuvintele și faptele
credinței, evlaviei și adevărului, pe cei ce se împotrivesc binelui pe care îl
faci sau ai vrea să îl faci spre folosul semenilor. Să te ferească Dumnezeu să
te mânii pe ei, fiindcă sunt jalnici, vrednici de plâns. Slavă Ție, Doamne,
Mântuitorul meu, Care prin rugăciunile mele m-ai izbăvit de tirania patimilor!
Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea
în Hristos, trad. de Boris Buzilă, Editura Sophia, București, 2005
FRUMUSETEA
Sfantul Luca al Crimeei
De duhul
unei forte grandioase sunt patrunse masivele montane învaluite de nori
întunecati si valurile oceanului bântuite de furtuna, care napadesc asupra
stâncilor de pe tarm. Duhul vesniciei si al nemarginirii se revarsa în
sufletele noastre de la miliardele de stele ale cerului noptii. Câta bucurie si
pace ne aduc culorile blânde ale rasaritului si câmpiile si lacurile învaluite
de lumina lunii! Natura vadeste valoarea suprema a frumusetii morale si
repulsia fata de urâtenie în ochii blânzi si curati ai oamenilor buni, în
înfatisarea respingatoare a raufacatorilor si a infamilor. Si daca aceasta este
într-atât de evident, atunci în aceste forme ale frumusetii si ale urâteniei
morale noi percepem în mod real iradierea duhului frumusetii si a duhului
rautatii, care influenteaza inimile noastre; asadar nu suntem oare îndreptatiti
sa afirmam ca la baza acelor profunde perceptii duhovnicesti pe care le primim
de la frumusetea sau urâtenia formelor lumii anorganice stau influente, proprii
întregii naturi, care actioneaza asupra noastra, în chip asemanator energiei
duhovnicesti?
Nu este
important ca materia amorfa nu produce nicidecum asupra noastra impresia
ordinii duhovnicesti, ci este important ca Duhul e asociat cu forma. Noi vorbim
despre faptul ca Duhul orienteaza dezvoltarea corpurilor omenesti în forme
corespunzatoare. Acum vom spune ca prin contributia creatoare a Duhului se
creeaza si formele lumii anorganice, toate formele creatiei. În acea actiune
profund duhovniceasca, chiar interactiune morala, pe care o produce asupra
noastra frumusetea naturii patrunse de energie duhovniceasca, trebuie sa vedem
telul si însemnatatea frumusetii. Daca creatia ar fi fost ceea ce îsi închipuie
materialistii, atunci în ea nu ar fi existat frumusetea formelor create de
catre Duhul.
Sfantul Luca al Crimeei, Puterea
inimii, traducere de Evdochia Savga, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 70-71.
SOAPTA VANTULUI
Sfantul Ioan din Kronstadt
Acelasi vânt, o data dezlantuit,
poate sa bata în multe locuri; asemenea si Duhul lui Dumnezeu, Unul si acelasi,
poate sa „bata” cu putere si tarie în soboarele îngeresti cele fara de numar si
în toti oamenii sfinti. „Vântul sufla unde voieste si tu auzi glasul lui” (Ioan
3, 8).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 78
CLOPOTUL
–
Ai aflat, bunicule? De acum înainte magazinele se vor deschide și în
Duminici. – Ce spui, copilul meu?, a
spus moșul Dimitrie, ațintindu-și cu nedumerire și mirare ochii săi încețoșati
de ani asupra nepotului său. – Da,
bunicule, este hotărârea ministrului. –
Ce mai este și asta? Dar pentru ce? Ai aflat? Cum i-a venit să scoată o
astfel de hotărâre? – Este lege a
statului, bunicule! În unele Duminici din an magazinele pot rămâne deschise, ca
să meargă oamenii să cumpere. – Adică
vrei să spui că va bate clopotul dimineața și lumea va ieși în piață? – Ei, cam așa. Bătrânul a clătinat mâhnit din
cap. Și-a coborât privirea sa obosită, a rămas pentru puțin gânditor, apoi,
fără să și-o ridice, a spus ca pentru sine: –
Nu mergem bine. V-o spun eu. Ne va pierde Dumnezeu. Apoi și-a adâncit și
mai mult capul în piept. – Bunicule,
îți aduci aminte… – l-a scos nepotul din visarea sa melancolică. Îți aduci
aminte când veneau zilele de Paști în sat, atunci când eram la școala generală,
și alergam cu ceilalți copii să tragem clopotul de doliul toată ziua de Vineri,
iar apoi la Înviere… Ce frumos era atunci! Ei, îți aduci aminte? – Ah, bunul meu copil, tu numai aceasta îți
aduci aminte? E firesc, pentru că te-ai născut la oraș și de aceea nu știi ce
înseamnă sunetul clopotului. Pentru noi cei de la sat știi ce era clopotul în
vremea aceea? Toată viața noastră cu clopotul se scurgea. Bucurie, nuntă,
sărbătoare, mâhnire și doliu, primejdie, foc, adunare în piața satului, toate
cu clopotul erau anunțate. Cu clopotul bisericii. Înțelegi ce înseamnă asta?
Biserica era mama noastră, iar clopotul glasul ei. Așa o simțeam, copilul meu.
Vorbea glasul ei. M-ai înțeles? Vorbea… Iată că acum mi-a venit în minte și
Panais… – Cine, bunicule? – Știi ce minune s-a făcut cu acest om,
voinicul meu, cu clopotul? Și acum îmi aduc aminte de cuvintele lui, când ne
povestea în piața satului… Panais a fost un om înfricoșător, o adevărată
sălbăticiune. Nedus la biserică și netămâiat. Era cioban sus în munte și se
ocupa cu stânele toată vremea. De ani întregi piciorul lui nu călcase în
biserică. „Nu calc eu în magazinul popii”, spunea el. Nu știu, ceva se vede că
avusese mai demult, vreo neînțelegere… Și nici pe lângă biserică nu voia să
treacă, nici o cruce nu făcea, binecuvântatul. Nedus la biserică și
neîmpărtășit ani de zile, copilul meu. I se sălbăticise fața și de societate se
separase, ca – ce să spun? – ca un afurisit acolo sus pe munte, la stâne… Pe
acest Panais l-am văzut într-o zi în biserică. Ne uitam toți unul la altul și
ne întrebam ce-o fi pățit Panais. Cu capul plecat, nebărbierit, nespălat, a
stat toată Liturghia, apoi a plecat ca vânat de cineva. A doua Duminică la fel,
a treia tot așa, Panais primul la biserică. Chipul său i se îmblânzise. Multă
vreme nu a vorbit. Știi ce înseamnă, nici o vorbă? După mai multă vreme ne-a
întâlnit în centrul satului. L-am chemat la o cafea și atunci acela ne-a spus
totul. – Ce a spus, bunicule? – Și acum îmi aduc aminte cuvintele lui:
„Ce-a fost ceea ce s-a petrecut cu mine, măi băieți? Nu pot să pricep. Oare
puteți voi să-mi explicați? Eram, știți, acolo sus și pășteam oile. Se înserase
și peste puțin aveam să bag oile în stână. Am stat un pic pe iarbă, așa
proaspătă cum era. Vezi, era luna aprilie. Sufla continuu maistralul . Și pe
morți îi învie acesta, o astfel de suflare are. Așa de mult mă liniștea acest
vântuleț, încât nu mai voiam să mă ridic de acolo. Și atunci a fost… A venit în
urechile mele clopotul. Clopotul Sfântului Gheorghie de aici de la biserică. Nu
cumva prima dată l-am auzit? Nu sună în fiecare zi? Ei, vă spun, prima dată
l-am auzit. Adică, cum să v-o spun? A sunat înlăuntrul meu. Ai înțeles? Am
sărit în sus. «Pentru mine bate clopotul», am spus. Am simțit acest lucru. Ai
înțeles? Și îndată, ca – ce să spun? -, ca tămâia să-mi vină. Am pățit-o, îți
spun. Mi-au dat lacrimile. «Pentru mine bate clopotul – spuneam -, pentru
mine». Iată, asta am pățit. Acum tu poți să-mi explici?”. Acestea le-a spus
Panais. Și atunci, copilul meu drag, s-a ridicat cel mai bătrân, a stat în
mijlocul nostru și a dat tâlcuirea: „Acesta, sătenilor, nu este un lucru la
întâmplare. Panais, acesta nu a fost glasul clopotului, ci a fost glasul lui
Dumnezeu. Ai înțeles? Cu glasul clopotului ți-a vorbit Dumnezeu. Dumnezeu ți-a
dat un semn, ca să te bage în biserică. Tu cum fluieri și bagi oile în stână?
Așa și Dumnezeu. Și ai prin noima, Panais! Ai prins-o. Și acum nu mai ești
nedus la biserică și neîmpărtășit. Ai înțeles? Asta a fost”. Asta a fost,
dragul meu. Clopotul. Și acum îmi spui că va suna clopotul Duminică dimineață
și lumea va ieși în piață pentru cumpărături. Ah, ne va pierde Dumnezeu,
copilul meu. Ce să spun, nu știu…
Revista „Sotir”
INFINITUL MIC
Parintele Arsenie Boca
Iisus
Hristos decide, în infinitul mic, ce calitati sau defecte sa fie expulzate prin
cele doua globule polare, care cuprind jumatate din numarul cromozomilor, si
nicidecum hazardul. El înclina sa fie una sau alta din configuratiile probabile
pentru noi si sigure pentru Dumnezeu; El formeaza destinul nostru în asa fel
încât o asezare specifica în infinitul mic sa aiba urmari imense în
configuratia si în faptele noastre viitoare. Toate acestea le face
contabilitatea absoluta a lui Dumnezeu, care creeaza în dependenta cu omul si
potrivit cu faptele sale, ajungându-l cu rautatile lui din urma si
întorcându-i-le în brate, sau iertându-l de ele, daca s-a silit prin lupta cu
sine însusi, sa-si dobândeasca iertarea.
Iesirea din
înghesuirea aceasta nu e cu putinta decât traind prezenta nevazuta a lui
Hristos în noi, traind învatatura crestina în toate fibrele fiintei, ceea ce
face cu putinta lui Dumnezeu sa scoata afara, prin mecanismul ereditatii,
neghina recesiva si, în vremea straduintei celui în cauza, sa faca sa revina
multime de geneze recesive în geneze dominante, ceea ce lui Dumnezeu Îi este
foarte cu putinta. Puterile credintei, amplificate de puterea si binecuvântarea
lui Dumnezeu, au influenta nebanuit de mare asupra eventualelor noastre
infirmitati.
Dumnezeu pe
toti îi trimite înzestrati si în stare sa fie drepti. Dar, trecând ei prin
poarta nasterii pamântesti, iau în spate poveri parintesti, care-i spetesc si-i
încovoaie spre pamânt. Pe urma, slabiti de osteneala vietii si de mediul
înconjurator, greu se vor decide sa reprezinte cauza lui Dumnezeu.
Parintele Arsenie Boca, Parintele
Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost,
Cluj-Napoca, 2002, p. 86-87.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu