George Anca - DEPORTĂRI ÎN TRANSNISTRIA

DEPORTĂRI ÎN TRANSNISTRIA

George Anca – Gheorghe Constantin Nistoroiu – Nae Ionescu – Liliana Popa -Niolae Uszkai – Nicolae Băciuț – Ion Minulescu – Moș Nelutzu G -Florica Bațu Ichim – Tic Petroșel – Daniel Vorona – Adelina Fleva – Gina Zaharia - Lora Levițchi – George Adrian Popescu – Raluca Faraon – Costel Stancu

George Anca

          DEPORTĂRI ÎN TRANSNISTRIA

          Afişul conferinţei din 13 mai a dr. Viorel Achim, la Arhivele Naţionale, sub egida Asociaţiei Romanian Fulbright Alumni suna: “Deportările în Transnistiria ca parte a politicii de omogenizare etnică promovată de guvernul Antonescu”. Directorul Arhivelor, dl. Dobrincu, l-a introdus pe preşedintele Asociaţiei, dl. Bălaşa, care l-a introdus pe dl. Florian, preşedintele Comisiei “Elie Wiesel”, care l-a introdus pe dl. Viorel Achim, conferenţiarul.

          Primisem invitaţie, pe e-mail, împreună cu, printre alţii, Gh. Sarău, Luminiţa Cioabă, Delia Grigore, Ioan Ciofu, Julieta Rotaru, Mircea Itu, Vasile Andru, Angela Bilcea. Am şi adus câteva exemplare din Roboam, microroman rom, Trivium, 2007, înţelegând că va fi vorba despre deportarea romilor, în studiul căreia dr. Achim este o autoritate.

          Surprinzător, introducerea lui Al. Florian a teoretizat holocaustul în România, iar conferinţa s-a referit exclusiv la deportarea evreilor din Bucovina şi Basarabia în Transnistria, în 1941 şi 1942, cu motivaţia, pe lângă antisemitism şi rasism, mai ales a “politicii de populaţie” a guvernului Antonescu, după proiectul demografic al lui Sabin Manuilă. Expertul a vorbit despre “simplificarea peisajului etnic” în favoarea românilor, extinderea “României imperiale”etc.

          A urmat, pe neanunţate, o contra-conferinţă a d-lui Alexandru Florian, pe tema antisemitismului ca politică de stat, a holocaustului din România, o diatribă ce părea să se lase cu deportări chiar fără întoarcere. Să nu te fi speriat? Depinde şi de ce venisei în sala “Alexandru Sacerdoţeanu”. Şi nici nu era prea clar ce se întâmpla, în faţa unei audienţe de vreo douăzeci de persoane.

          Am primit, ca spre liniştire, un mesja oarecum lămutritor:” imi pare rau ca aseara, la Arhive, putin ne-am dezimformat cu totii.

          Conferentiarul a mentionat initial ca va fi vorba de deportarea rromilor, apoi a aranjat sosirea colegului Al.Florea (inst. Holocaustului) si probabil din cauza asta a accentuat pe evrei. Elementul rom a disparut de pe afis tot in ultimul moment.
          Oricum, la final i-am cerut sa zica ceva si despre specificul si motivatia deportarii rromilor si daca ati fi putut ramane pana la acest final v-as fi invitat si pe dvs. sa vorbiti despre initiativele de care mi-ati pomenit la sosire. ramane sa gasim alte oportunitati,
Marin MB”.

          Ori ar fi trebuit o a treia conferinţă, ori nimic (vezi afişul). Eu veneam, eventual, cu “Les Bohemiens” de Jacques Callot/ Charles Baudelaire: “ces voyageurs, pour lesquels est ouvert / L'empire familier des tenebres futures”. Poate aş fi citat din Luminiţa Cioabă: “Îngerii Ţigani / au furat poruncile Domnului / dându-şi inima oamenilor / însă / oamenii / n-au înţeles niciodată / şi mereu le-a fost frică / de-a intra în vorbă / cu / Îngerii Ţigani / aşa că s-au îndepărtat din neam în neam / precum cerul de pământ / pe când / Îngerii Ţigani / au fost şi au rămas / lângă / Dumnezeu”.

          În 12 capitole – 13, Cenuşa din gânduri, Nevoia roboamică, Deşertul egiptean, Coloana hai-ku, Ex-patriot, Romani people, Milarepa, Cronici 10, Ces voyageurs, Bombardament, Păcui – rom(an)ul Roboam îşi părăseşte punctul de plecare – o susţinere publică a pastorului Florin Cioabă că originea romilor nu ar (mai) fi indiană, ci evreiască, anume dintr-unul din triburile lui Roboam (vezi Biblia, Cronici, 10) – ramificând arborele arhaic-arheologic (Petre Diaconu) prin coşmare româno-rome-americane, inclusiv de pe forumurile ziarelor şi din meditaţiile lui Milarepa.

          În locul deportărilor în Transnistria, poate carnetul de la Moscova al arheologului român pastişat.

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu

  NAE IONESCU - Pana şi Spada publicisticii româneşti

                                                      

   „Toţi îşi trăgeau seva intelectuală şi

   preocupările filosofice, ca şi ancorarea

   în idealul creştin şi românesc de la Nae

   Ionescu.” (Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

   Viitorul mare filosof creştin al lumii ortodoxe Nicolae Constantin Ionescu s-a născut în Brăila-Cetatea Filosofiei, în 6 Iunie 1890, înrudit cu familia boierilor Băleni. După absolvirea şcolii generale, a încheiat cu brio colegiul naţional „Nicolae Bălcescu”-Brăila, ca și Perpessicius, Carandino, Polihroniade. În cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti i-a audiat pe iluştri dascăli, Vasile Pârvan, Constantin Rădulescu-Motru, Dumitru Drăghicescu, Nicolae Iorga, P. P. Negulescu. A colaborat cu succes la revista lui C. Rădulescu-Motru, Noua Revistă Română. A susţinut cu excelenţă Licenţa în Filosofie, apoi prin bursa Fundaţiei Universitare Carol I, pleacă alături de soţia sa Elena-Margareta Fotino, la studii postuniversitare în Germania între 1913-1919, perioadă în care i s-au născut cei doi băieţi, Radu, care va deveni erou-martir pe frontul din Octombrie 1941, şi Răzvan. După intrarea României în război contra Puterilor Centrale, Nae Ionescu este internat în lagărul de la Rogling, ocupat de prizonierii de război intelectuali, alături de Monsenirul Vladimir Ghica şi profesori de la Universitatea Catolică Louvain, între care Jacques Riviere. Doctorandul Nae Ionescu participă activ la controversele religioase, despre care prinţul Ghica reliefa strălucirea argumentativă a tânărului. Copiii şi soţia filosofului sunt ajutaţi de un evreu neamţ care se va stabili ulterior în România sub numele de Vişan, ajutat apoi la rândul său de profesorul Nae Ionescu.

 Raul Vişan, fiul binefăcătorului va deveni unul dintre studenţii ilustrului filosof.

   În 3 Aprilie 1919, în cadrul Universităţii din Munchen, Nae Ionescu şi-a susţinut doctoratul cu magna cum laudae, sub îndrumarea profesorului Clemens Baumker, cu teza Die Logistik als Versuch einer neuer Begrundung der Mathematik.

   Se povesteşte că la petrecerea organizată de conducerea Universităţii germane în cinstea proaspătului Doctor în Filosofie, amfitrioana, soţia rectorului l-a întrebat pe Nae Ionescu:

   -Spuneţi-mi dle doctor, prin ce se deosebeşte ţara dumneavoatră de Germania sau de alte ţări. Nae Ionescu care era un Don Juan al vremii respective, ca frumuseţe şi cuceriri galante, plin de erudiţie şi un spirit aprins i-a răspuns înflăcărat:

   -Prea distinsă doamnă şi onorabilă gazdă, în fiecare ţară există prin tradiţie, câte un înţelept al satului, al cetăţii, al localităţii respective. La noi în România este invers. În fiecare sat, cetate, localitate există doar câte un prost.

    De aici expresia : Prostul satului !

   Asistenţa l-a felicitat cu urale şi cu un ropot fierbinte de aplauze prelungi.

   Ce departe suntem de acele vremuri minunate...

   În acelaşi an s-a întors în ţară, unde va preda la început germana, filosofia şi matematica în Liceul Militar-Mănăstirea Dealu, apoi va urma ca asistent al catredei lui Constantin Rădulescu-Motru, între 1920-1923, debutând în premieră cu lecţia, Funcţia epistemologică a iubirii. Va ţine cursurile de Logică, Filosofia religiei şi Problema filosofică a Dumnezeirii având drept axă epistemologică-Dragostea divină.

   Savantul Constantin Rădulescu-Motru va înfiinţa noile reviste Ideea Europeană, Revista de filosofie, unde profesorul Nae Ionescu va fi printre preferaţii fondatorului.

   În 1928, ajunge proprietarul cotidianului CUVÂNTUL, care va deveni celebru şi va înfiinţa revista LOGOS. Revue internationale de synthese chretienne orthodoxe.

   Între 1929-1930 susţine o furibundă campanie de întoarcere a fugarului prinţ Carol.

   După ce Carol a devenit rege, profesorul ajunge „consilier politic” al monarhului, refuzând postul de şef al Siguranţei. Prin Cuvântul, filosoful „lămurea” opinia publică despre „ce va face” regele, neştiind că suveranul doar va desface...

 

      Din anul 1933, Nae Ionescu şi Cuvântul, se despart de rege şi sprijină mişcarea naţionalistă ortodoxă creştină. În afara catedrei, pentru a se menţine permanent în luptă cu convingerile, cu îndatoririle civice, cu luminarea maselor, cu raţiunea intelectualilor, cu societatea în general, profesorul a avut o efervescentă activitate publicistică, făcând din CUVÂNTUL, cea mai teribilă tribună de luptă în slujba ideilor, principiilor, onoarei, demnităţii, mândriei profesiei, chiar a intereselor proprii.

   În arborele genealogic al Jurnalisticii de elită românească, profesorul ocupă un loc de frunte după Mihail Eminescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Nicolae Iorga. Ceea ce este dramatic la români, dramă care se extinde apoi ca o filoxeră a raţiunii peste societate, mult timp, dacă nu permanent este că în jurnalism mai ales, nu se păstrează o limită a demnităţii peste care să nu se poată trece şi la fel de important este verticalitatea de a nu-ţi călca în picioare flamura de luptă ridicată întru slujirea adevărului, dreptăţii, unităţii, religiozităţii naţiunii din care te-ai născut şi pentru care ai o datorie nobilă de a o purta în suflet, de a o lumina, de a te jertfi pentru ea.

   Duelul politic exprimat prin publicistică nu trebuie să se răsfrângă negativ niciodată asupra CULTURII şi SPIRITUALITĂŢII NAŢIUNII. El trebuie doar să aţâţe minţile, să înfierbinte inimile, să ardă în suflet cultura, să înfrunte, să confrunte ideile, lipsurile, cerinţele, îndreptările, să corecteze permanent  politicul, educându-l, îndrumându-l, călăuzindu-l, pentru ca naţiunea să-şi păstreze nobleţea spirituală şi monarhică.

   Culoarea politică în publicistică trebuie să arate doar rangul sabiei spiritului, dar mânuirea ei cu măiestrie cavalerească trebuie pusă numai în slujirea CUVÂNTULUI, pentru a deveni stâlp şi temelie la înfăptuirea demnă a NAŢIUNII, a BISERICII.

 

   Nae Ionescu a fost discipolul marelui istoric-savant Nicolae Iorga, căruia îi purta un respect deosebit, dar nu-l ierta când se abătea de la Crezul în care şi el a fost format.

   „Neculai Iorga ne-a definit generaţia, ne-a precizat drumurile. De aceea, ori pe unde ne-am afla, alături de el sau...împotriva lui, noi, generaţia războiului, căreia îi cade în sarcină crearea noului stat românesc, sîntem PROMOŢIA ISTORICĂ NECULAI IORGA. Ce reprezintăm? PRIMATUL SPIRITUALULUI. Mai exact: depăşirea „economicului” prin <<spiritual>>.” (Nae Ionescu, 13 August-1930, în Roza vînturilor, Ed. Roza vînturilor, Bucureşti-1990, p. 193)

 

   Mare blestem s-a abătut atunci asupra naţiunii noastre când cei doi titani ai culturii, unul în Istorie, celălalt în Filosofie s-au luptat prea mult timp, aprig, unul pentru mândria exacerbată, celălalt pentru dreptatea socială, dar şi pentru orgoliul personal.

   Nae Ionescu a fost girantul aducerii prinţului aventurier, fugar pe tronul ţării. L-a auxiliat în problemele legate de Coroană, l-a sprijinit în presă. „Nae Ionescu – teoreticianul fanatic al restaurării, carlistul de zile rele, apologistul de vremi trandafirii.” (Stelian Neagoe, Însemnări politice (1929-1939), Ed. Humanitas, Bucureşti-1991, p. 320)

   Când a văzut că nădejdea poporului şi a sa au fost spulberate, filosoful l-a părăsit pe monarh şi a luptat împotriva lui pe faţă până la moartea sa provocată de suveran.

   Dimpotrivă, Nicolae Iorga la început s-a opus, apoi a cedat cu uşurinţă, l-a slujit pe rege, l-a slugărit, a închis ochii şi gura la afacerile veroase, necinstite, revoltătoare şi i-a girat crimele împotriva celor mai buni fii ortodocşi ai Naţiunii creştine.

   Filosoful Nae Ionescu şi-a folosit CUVÂNTUL împotriva falangei NEAMULUI ROMÂNESC a istoricului Iorga, când acesta a dezertat de la principiile pe care le-a semănat, le-a udat, le-a răsărit, le-a crescut, dar le-a secerat înainte de rodire, înainte de coacere.

   „Noi, generaţia lui 1906, am înţeles că naţiunea nu este un instrument politic, ci unul cultural. Generaţia lui 1906 este generaţia crescută prin fermentarea ideilor, dar mai ales prin temperatura dlui Iorga. Aşadar, anul celei mai perfecte osmoze între generaţia tînără şi învăţătorul ei, profesorul Nicolae Iorga. Anul cînd elementele vii, conştiente şi creatoare au dinamizat o ţară întreagă – nu în jurul unui crez politic, ci pentru o luptă spirituală: autonomia culturii româneşti. Privit de departe, anul 1906 are o mai mare valoare decît oricare altă răscruce sau victorie realizată de generaţia care ne precede. Pentru că s-a dat atunci lupta în chiar lăuntrul culturii româneşti, între elementele sale creatoare şi cele sterpe. Şi de această luptă depindea însăşi fiinţa românească.” (Mircea Eliade, Vremea, an. VIII, nr. 377, 21 februarie 1935)

   Filosoful l-a acuzat mai întâi de pregătirea Răscoalei din 1907, (ajutat călduros şi de Oculta binevoitoare), care prin cuvântul său greu a răscolit, a răzvrătit masele, a aprins ţăranii, apoi i-a abandonat, fiind primul care a aprins fitilul tunurilor să tragă în ei, dar lăsând să-i cadă o palidă lacrimă rece, „Dumnezeu să-i ierte!”

   Istoricul s-a jucat cu focul. Îi plăcea să-l aprindă. Îl aţâţa. Îl întreţinea până se înălţa ameninţător, apoi de frică să nu se ardă, turna apă peste el. „ În 1907 articolul apărut în „Neamul Românesc” şi intitulat <<Dumnezeu să-i ierte!>> - magnifică pagină de literatură revoluţionară, căreia revoluţia franceză abia dacă i-ar putea oferi un analog – îl ridicase în fruntea turburătorilor. A, desigur, istoria nu a înregistrat un nou Danton, şi nici măcar un nou Doja.” (Nae Ionescu, Cuvîntul, an.IV, nr. 1231, marţi 25 septembrie 1928)

   Teoretic, istoricul Nicolae Iorga care venea din Mişcarea „Sămănătorul”, sânul cald al tradiţiei, al satului, alături de Vlahuţă, Coşbuc, Aurel C. Popovici, apărea ca un susţinător, chiar ca un Părinte al maselor, al ţăranilor, susţinând în articolul-interviu al gazetei Giornale d’Italia, că „sîntem un stat de ţărani, că nu avem burghezie românească.” Uitase repede teza lui A. C. Cuza, pe care o anticipase, o valorificase şi o trăise, precum că: „Naţiunea este realitatea creatoare a culturii umane, iar statul, instrument tehnic, adaptat cu totul altor scopuri, trebuie să ţină el însuşi samă de imperativele culturii.” (Nae Ionescu, Cuvîntul, duminică 19 august, 1928)

   Nicolae Iorga iniţiase de la început în Mişcarea de la Sămănătorul, procesul de transformare spirituală a ţării. „Mişcarea aceasta însemnează o nouă formulă: şi anume formula generaţiei noastre. Nu am inventat-o noi. Ea se ridică în chip necesar din structura noastră şi îşi cere, împotriva tuturor întîrziaţilor, realizarea.” (Nae Ionescu, Cuvîntul, 13 august 1930)

   Dar, cel care a intuit-o, a formulat-o, a şi sfărâmat-o. Când Iuliu Maniu şi ţărăniştii săi (sprijiniţi de publicistul Nae Ionescu în 1928), militau pentru înregimentarea ţăranilor în viaţa politică, savantul a sărit ca ars. [...] „Naţional-ţărăniştii aruncă astăzi în viaţa publică masele... „[...] Această concepţie are pentru noi două defecte. Întîi că e antinaţională. Naţia e un suflet, o conştiinţă, o acţiune. Masele sînt oamenii cîţi s-au întîmplat a fi aduşi să locuiască pămîntul unei ţeri. Oricari ar fi şi oricum să fie. Merită această adunătură să se impună naţiunii selecţionate în curs de secole? Al doilea, masele n-au voinţa care li se atribuie. Ele nu pot avea decît instincte şi pasiuni. Instinctele duc însă la sălbăticia primitivă, pasiunile trag spre îndeplinirea poftelor şi satisfacerea intereselor.” (Nicolae Iorga, Politica de mase în Neamul Românesc, an. XXIII, 2 august 1928)

   În anul 1931 a avut loc o inversare de atitudini. Atunci Nae Ionescu l-a susţinut călduros pe istoricul Nicolae Iorga să ajungă în posesia puterii, punându-şi toată nădejdea în vizionarismul mentorului său, dar l-a mustrat aprig pentru catastrofala sa savantă guvernare, în care cel mai mult au avut de suferit profesorii şi învăţătorii „sfertodocţii”, cum îi răsfăţa istoricul, care în şase luni de guvernare n-au primit o leţcaie. Savantul le-a precizat de sus, prin răsfirarea bărbii, programul de guvernare:

  -Eu nu sunt eu!  Sfertodocţilor, cântaţi la nunţi, luaţi-vă o bucată de pământ, cultivaţi-o, puneţi răsaduri...

    „...O singură iluzie – şi aceea foarte puţin consistentă – am avut... Am susţinut guvernul Iorga care a fost o necesitate logică şi, am zice, socială. Dar guvernul Iorga a fost o „formulă”, nu o <<combinaţie>>. O formulă care suplinea un sistem prăbuşit.” (Nae Ionescu, Cuvîntul, sîmbătă 4 iunie, 1932)

   Tot în această strălucită guvernere, pe lângă învăţători şi profesori, pe lângă toată ţara, au fost umiliţi cel mai abitir studenţii, căruia Ion Plăeşu îi reproşează de la înălţimea articolului său, Unde eşti, domnule Iorga?

   -„Cum te-ai purtat d-ta cu tinerimea care te-a adus pe braţe? <<Secături entuziaste>>, aşa le spuneai. Nu te-ai apropiat niciodată de sufletul lor, de greşelile tinereţii lor. I-ai ironizat, i-ai dispreţuit... Cu nimeni nu te-ai purtat mai neomeneşte decît cu studenţii. Cînd ai fost prim-ministru, în nimeni n-ai lovit mai adînc decît în intelectuali. Şi n-ai spus, atunci, o vorbă despre halul în care se făcea politică românească. Te-ai scuzat pe urmă în trei sau patru cărţi de memorii.” (Ion Plăeşu, Credinţa, an.I, nr. 19, 23 decembrie 1933)

   Nicolae Iorga excela aproape în toate domeniile, dar mai presus de toate în colosala sa mândrie. „Eu nu mă umilesc nici în faţa lui Dumnezeu şi nu cer nimic nimănui.” (N. Iorga, Memorii, vol. VI, p. 17)

   Fiica istoricului Grigore Tocilescu, Maria Gr. Tocilescu era însă de altă părere. „Îmi amintesc şi acum cu mîhnire de articolul intitulat Trajanus Ulpius Cotigă, în care acest mare suflet era terfelit de slugoiul cu barbă al tuturor guvernelor care-l plăteau.” (Porunca Vremii, an.IX, nr.1751, miercuri 18 septembrie 1940, p. 6)

   În anul 1933, liberalii şi-au început guvernarea sub zodia imprevizibilului, aplicând măsura brutală, complet nejustificată, dar cerută de Oculta omniprezentă, de dizolvare a formaţiunii naţionalist creştine, a cărei ripostă sub bagheta monarhului Carol al II-lea, a condus la asasinarea premierului I. G. Duca, pe peronul gării Sinaia. Anul 1934 a început din prima zi cu prigoana carlisto-liberală.

   1 ianuarie 1934: „Represiunea începe cu furie. Este suspendat mai întîi Calendarul lui Nichifor Crainic. Se arestează generalul Cantacuzino – care este lovit de prefectul poliţiei- Nichifor Crainic, Dragoş Protopopescu, Nae Ionescu. Ziarul Cuvîntul este suspendat.” (Armand Călinescu, Însemnări politice, Ed. Humanitas, Bucureşti-1990)

   Grigore Gafencu a fost consternat de faptele liberalilor şi ale monarhului. „Arestarea lui Nae provoacă stupoare şi indignare. Dacă e unul pe care regele era dator să-l acopere e Nae. Totuşi, la prima cerere, la prima telegramă se zice a lui Titulescu, Nae e sacrificat.” (Stelian Neagoe, Însemnări politice..., p. 320)

   Contrar tuturor aşteptărilor profesorul Nicolae Iorga a reacţionat destul de demn şi de repede în apărarea lui Nae Ionescu prin telegrama trimisă monarhului în 4 Ianuarie 1934. „Rog pe m.v. să intervie pentru profesorul Nae Ionescu, pentru tot ce a făcut pentru ea. Într-o ţară în care Tătărăscu are preşedenţia, profesorul Nae Ionescu poate să aibă, cel puţin, libertatea.” (N. Iorga, Memorii, vol. VII, p. 129)

   Soţia filosofului Elena-Margareta Fotino-Ionescu, mărturiseşte că profesorul a fost arestat între 2 ianuarie-15 martie 1934. „...Am alergat de la Iorga la Vaida, de la Pascu la Zeciu, eu am făcut legătura cu regele şi eu ţi-am făcut atmosfera binevoitoare de la Malmaison.” (Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu. Ed. Vremea, Bucureşti-2015, p. 88)

   După telegramă, istoricul îşi continuă apărarea în celebra sa gazetă universitară. „Nae Ionescu mi-a fost elev, şi coleg, şi prieten. Nae Ionescu al mieu e un brăilean focos, plin de talent la vorbă şi unul din marii maeştrii ai scrisului gazetăresc. El e şi un cugetător original, de concepţii largi şi de o logică prin care mulţi au fost strânşi în chingi. E un profesor pe care elevii săi îl iubeau pentru puterea convingerilor sale... Mai ales însă am admirat la dînsul fanatismul cu care, zi de zi, confiscat, ameninţat, gata să intre la închisoare, cerea restituirea în drepturile sale a unui prinţ căruia, să fi căutat cu lumânarea, nu-i găseai atunci zece prieteni.” (N. Iorga, Neamul românesc, marţi 9 ianuar 1934)

   Publicistica unuia dintre cei mai mari Filosofi metafizici şi gânditori creştini Români, Nae Ionescu a fost selectată de discipolul său, cel care se va ridica la înălţimea magistrului, Mircea Eliade în anul 1935, care va întregi volumul Roza vânturilor.

   Dacă în Patria sa dragă, personalitatea marelui Om era încremenită, fiindcă, „În cercul de fier al celor patruzeci şi cinci de ani de comunizare impusă de totalitarismul comunist, despre Nae Ionescu, spirit strălucit care a exercitat o influenţă covârşitoare asupra generaţiei de la 1930, nu s-au putut publica în ţară decât texte <<critice>>, în schimb, afară l-au onorat mari personalităţi de talia lui Claude-Henri Rocquet, „Prodomos”, nr. 10, 1970 şi Linscott Ricketts, Mircea Eliade. The Romanian Roots, 1907-1945, SUA, 1988. (Nae Ionescu în Conştiinţa Contemporanilor săi. Memorii. Articole. Eseuri. Interviuri. Corespondenţă. Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing Co, Inc. Bucureşti, 1998, p. 9-10)

   Cuvântul de excepţie al profesorului Nae Ionescu, întrupat din Logosul divin, a ars ca un Rug aprins  în CUVÂNTUL, de pe Muntele jurnalisticii româneşti interbelice.

   „Cuvântul”, sublinia unul dintre discipolii săi, mozaistul Mihail Sebastian, a fost mereu, din primul său ceas de viaţă, antiliberal. Era în antiliberalismul său mai mult decât o poziţie politică; era o necesitate organică. Prin tot ce a gândit „Cuvântul” în viaţa românească, prin tot ce a înţeles şi explicat în istoria ţării, el se opunea liberalilor, partid de bancă, partid de oligarhie, partid de poliţie.” (Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, Ed. Humanitas, Bucureşti-1990)

   Să fie oare vorba, în fapt, despre repetabila povară a vieții politice românești în care trecutul devine permanent prezent ?!

   Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti

‎Liliana Popa

Premieră la Teatrul Dramaturgilor Români

Teatrul Dramaturgilor Români anunță premiera spectacolului „EXISTĂ NERVI”!

Primăria Municipiului București, prin Teatrul Dramaturgilor Români, prezintă un nou spectacol în regia lui Felix Alexa, „Există nervi”!

După succesul înregistrat cu spectacolul „Despre tandrețe”, regizorul Felix Alexa revine la Teatrul Dramaturgilor Români cu o comedie în cheie absurdă – „Există nervi” de Marin Sorescu. Vineri, 10 ianuarie 2020, ora 20.00 și duminică, 12 ianuarie 2020, ora 20.00, în sala „Ion Băieșu”, publicul bucureștean va redescoperi prima piesă de teatru a unuia dintre cei mai apreciați scriitori români.

FELIX ALEXA despre spectacolul de la Teatrul Dramaturgilor Români: „Există nervi este o piesă cu replici de o inteligență sclipitoare, ce-ți rămân mult timp în memorie prin forța lor poetică. În spectacolul meu, personajele lui Sorescu trăiesc în lumea de azi, dar sunt ancorate în trecut prin obsesii, mentalități, frici. Panica existențială este o temă constantă în toată dramaturgia lui Sorescu, exprimată într-o formă originală, de o forță aparte, îmbinând umorul și sensibilitatea poetică. Am mizat în spectacolul meu pe acest amestec de speranță și deziluzie, stare confuză, ce ne este, din păcate, atât de proprie în ziua de azi. Există nervi este un spectacol ce privește cu umor negru acest secol aparent calm, ce ne distruge sistematic nervii.”

În acest spectacol rafinat despre absurdul existenței umane, instalarea anormalului în cotidianul familiar se face în note de umor și ironie. Profesorul (Răzvan Vasilescu) și Femeia necesară (Amelia Ursu) apar în casa Locatarului (Gabriel Răuță), pe care o iau drept un compartiment de tren. Încercând să își explice situația neobișnuită împreună cu Prietenul său (Alexandru Conovaru), Locatarul cade victima unor obsesii și neliniști legate de identitățile celor doi. Despre personajele piesei, MARIN SORESCU susținea că sunt – „niște oameni care se pândesc. Acțiunea ar fi așadar o vânătoare tragică de gânduri ascunse, de constatări, de banalități, de speranțe, mizerii, înălțări și tot ce formează fondul nostru cel adevărat. Eroii trăiesc o zodie a suspiciunii care întrece orice limită, merge uneori până la coșmar și demență. Vorbele lor sunt în doi peri, frazele sacadate, pline de locuri comune, care tocmai pentru că nu mai înseamnă nimic pot spune foarte mult. Am lăsat personajelor mele cea mai mare libertate. Din sadism. Am fost primul care m-am mirat de replicile lor ciudate și mărturisesc rușinat, chiar am zâmbit. Acțiunea Profesorului, plină de neprevăzut, m-a intrigat peste măsură. Totuși nu m-am amestecat. Explorând zona dintre subconștient și conștient, real și posibil, posibil și fantastic, piesa nu trebuie luată ca o dramă a limbajului. Drama pe care am vrut s-o pun în ea este o dramă a faptelor, care câteodată pot întrece toate aceste margini.”

Scenografia spectacolului este semnată de Andrada Chiriac, iar adaptarea scenică, ilustrația muzicală și light-desig.

Nicolae Uszkai

S-a întâmplat în 6 ianuarie1897: S-a născut prozatorul Ionel Teodoreanu (nume complet: Ioan-Hipolit Teodoreanu), creatorul celebrului roman pentru adolescenţi „La Medeleni”; fratele scriitorului Al. O. Teodoreanu (Păstorel) şi soţul prozatoarei Ştefana Velisar-Teodoreanu (n. 6 ianuarie 1897,Iași – d. 3 februarie 1954, București). Primii ani de şcoală primară Ionel Teodoreanu i-a urmat la şcoala germană „Pitar-Moş” din Bucureşti, după care a revenit la Iaşi, unde a absolvit liceul în anul 1916. la doi ani de la terminarea liceului, el a promovat, în trei sesiuni consecutive, toate examenele din cei trei ani de studii ai facultăţii de Drept de la Universitatea din Iaşi. În anul 1920 i s-a eliberat diploma de licenţiat în Drept, în baza examenului pe care l-a trecut cu succes.Între timp, spre sfârşitul anului 1918, Ionel Teodoreanu a cunoscut-o pe Maria Ştefana Lupaşcu (Lily), viitoarea sa soţie (cunoscută apoi ca scriitoarea Ştefana Velisar Teodoreanu). Cei doi s-au căsătorit şi au avut împreună doi fii gemeni: Ştefan şi Osvald-Cezar.Ionel Teodoreanu a debutat în Revista „Însemnări literare”, în 1919, cu „Jucării pentru Lily”. În ceea ce priveşte debutul său editorial, acesta a avut loc câţiva ani mai târziu, în 1923 cu „Uliţa copilăriei”. Ca şi fratele său, Păstorel Teodoreanu, a fost legat de grupul „Viaţa Românească”, tutelat de Garabet Ibrăileanu. Acesta l-a susţinut cu tărie ţi şi-a pus mari speranţe în talentul scriitoricesc al lui Ionel Teodoreanu. Speranţele criticului nu au fost înşelate, fiindcă Ionel Teodoreanu a devenit în scurt timp un colaborator de nădejde la revista „Viaţa românească”.Anii 1920, 1921, 1922 şi 1923 au fost deosebit de activi pentru tânărul scriitor, iar din 1924 acesta s-a apucat de lucru la trilogia „La Medeleni”. Cartea a fost primită bine de unii critici, care au ţinut să sublinieze prospeţimea condeiului lui Teodoreanu. Însă nu acelaşi lucru se poate spune şi despre G. Călinescu, care l-a ironizat pe romancier în a sa lucrare „Istoria Literaturii Române de la origini şi până în prezent”. Totuşi, în ciuda atitudinii lui Călinescu, despre romanul lui Ionel Teodoreanu se poate spune fără să greşim, că emană cu adevărat viaţă. De altfel, trilogia „La Medeleni” a adus creatorului ei un mare succes, atât de public cât şi de librărie.Împărţindu-şi timpul între baroul avocăţesc şi masa de scris, Ionel Teodoreanu a elaborat, până în 1947, aproape în fiecare an câte un volum. Între 1930 – 1933 el a ocupat postul de director al Teatrului Naţional din Iaşi. Aceasta a fost singura funcţie oficială pe care a deţinut-o de-a lungul vieţii. Perioada directoratului său a rămas un moment distinct în istoria teatrului ieşean, prin calitatea ridicată a reprezentaţiilor.În anul 1938 Ionel Teodoreanu s-a decis să părăsească Iaşul (pe care l-a evocat adesea în scrierile sale) în favoarea Bucureştiului. Ajuns în capitală el şi-a continuat atât activitatea literară cât şi pe cea de avocat. după stabilirea sa în Bucureşti au apărut romanele „În casa bunicilor”, „Fundacul Varlamului”, „Întoarcerea în timp” şi „Masa umbrelor”. Din punct de vedere critic, scrierile lui Ionel Teodoreanu nu se pot împărţi în perioada ieşeană sau perioada bucureşteană. Stilul său a rămas acelaşi iar scriitorul şi-a urmat nestingherit destinul literar. Din marele număr de romane publicate, în mod deosebit a atras atenţia publicului şi cel intitulat „Prăvale Baba”.Ionel Teodoreanu a încetat din viaţă la 3 februarie 1954, la Bucureşti.
Romane publicate:
La Medeleni, vol. I-III (1925–1927)
Turnul Milenei (1928)
Bal mascat (1929)
Fata din Zlataust (1931)
Golia (1933)
Crăciunul de la Silivestri (1934)
Lorelei (1935)
Arca lui Noe (1936)
Secretul Anei Florentin (1937)
Fundacul Varlamului (1938)
Prăvale Baba (1939)
Ce-a văzut Ilie Pânișoară (1940)
Tudor Ceaur Alcaz, vol. I–IV (1940–1943)
Hai-Diridam (1945)
La porțile nopții (1946)
Să vie Bazarcă (1947, apărut postum in 1971)
Zdrulă și Puhă (1948)
Scrieri cu caracter memorialistic:
Ulița copilăriei (1923)
În casa bunicilor (1938)
Iarbă (1938)
Întoarcerea în timp (1939)
Masa umbrelor (1946)
Surse:
https://serialreaders.com/110-biografie-ionel-teodoreanu.ht…
https://www.tititudorancea.org/z/biografie_ionel_teodoreanu…
https://www.artline.ro/Ionel-Teodoreanu-29568-1-n.html
https://www.historia.ro/…/ionel-teodoreanu-un-crai-de-lux-s…
http://www.radioiasi.ro/…/ionel-teodoreanu-intre-rezervele…/
https://radioromaniacultural.ro/documentar-65-de-ani-de-la…/
http://www.memoria.ro/…/_evocari:_prin_ani_si_peste_a…/1177/

Nicolae Băciuţ 

Autori mureșeni. Cărți 2020
Gheorghe Nicolae Șincan, Cioplitor de vise
CREDINȚA CA ARTĂ

Ca preot, pr. dr. Gheorghe Nicolae Șincan a făcut de toate, înăuntrul și înafara bisericii: a liturghisit, a spovedit, a cuminecat, a cununat, a botezat, a înmormântat, a umblat cu crucea de Bobotează, și-a vizitat credincioșii acasă, de câte ori a fost nevoie, a ridicat și reparat biserici, a făcut milostenii, a umplut un raft de carte, din truda minții sale și cu harul cu care a fost înzestrat, s-a luptat pentru credință, demnitate, dreptate, adevăr… Dar ce n-a făcut? A fost părinte – soț și tată, și-a făcut o familie frumoasă, a trăit bucurii, supărări, a trecut prin vămile vieții (a rămas văduv!), s-a oferit pe sine drept model de credință și viață.
Dincolo sau peste toate acestea, și-a asumat și o condiție nobilă, deopotrivă credință și artă: cioplitor de vise!
Lucrurile se petrec aidoma povestirii „Sculptorul”, din această carte. Pr. dr. Gheorghe Nicolae Șincan vede în oameni ceea ce ei nu văd, nu știu că există în ei, pune în evidență ceea ce este valoros la ei, îi „cioplește”, pentru a-i face mai încărcați de credință, mai frumoși, mai buni.
E această activitate de „cioplitor”, cu adevărat, o mare artă. De ani buni, „povestirile repovestite” ale lui Gheorghe Nicolae Șincan modelează, adaugă prin eliminare ceea ce este necesar unei vieți trăită la înălțimea celor zece porunci.
Cu fiecare carte a sa, Gheorghe Nicolae Șincan ne convinge de validitatea opțiunii sale, de frumusețea ei.
Am avut privilegiul să fiu cel care să-i fie aproape mereu mai bine de trei decenii, să fiu cel care aduce în raft fiecare operă pe care a… cioplit-o și pe care o așteaptă mulți să o privească, să le fie de învățătură.
Am apreciat de la bun început stilistica morală a demersurilor părintelui Gheorghe Nicolae Șincan, fiind deopotrivă convins cu autorul, că aceasta e o cale scurtată pe care se poate ajunge la înălțimi, acolo unde aerul e pur, unde ne simțim mai aproape de Dumnezeu.
Zelul cu care sunt strânse aceste nestemate ale gândirii și cunoașterii și arta cu care sunt repovestite de autor, interesul manifestat pentru ele, atât pe rețelele de socializare cât și editorial, susțin nevoia lor, îndreptățesc așteptările celor care sunt „stăpân și frate” al autorului, cititorul.
Pentru că, până la urmă, el este marele destinatar al tuturor eforturilor de acest fel, neimpuse de nimeni, fiind porniri interioare ale unui om dedicat și cu vocație de predicator.
Pr. dr. Gheorghe Șincan ne convinge încă o dată cât de importantă este arta cu care sunt spuse adevărurile acestei lumi, ca ele să fie însușite conștient și cu inima larg deschisă, pentru ca zăbava cetitului să fie una frumoasă și de deplin folos!

ION MINULESCU

(6 ianuarie 1881 - 11 aprilie 1944)

CELEI CARE MINTE

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...

Dar fiindcă azi mi te dai toată,

Am să te iert -

E vechi păcatul

Şi nu eşti prima vinovată!...

În cinstea ta,

Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,

Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,

În pat ţi-am presărat garoafe

Şi maci -

Tot flori însângerate -

Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,

Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt

Trei ramuri verzi de lamâiţă

Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,

Bate miezul nopţii...

E ora când amanţii, -alt'dată,

Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...

Deci vino,

Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,

Înfinge-ţi în priviri Minciuna

Şi-n caldul buzei Adevarul

Şi spune-mi:

Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa

Câţi au murit

Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...

Dar fiindcă azi mi te dai toată.

Am să te iert -

E vechi păcatul

Şi nu esti prima vinovată!...

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,

Nu-ţi cer să-mi spui

Nimic din tot ce-ai spus la alţii,

Ci tot ce n-ai spus nimănui.

Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,

Nu-ţi cer

Nimic din ce poetul palid

Cerşeşte-n veci de veci, stingher,

Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă

Din şirul clipelor la fel,

Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,

În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde

Şi în priviri

Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.

Şi-aşa tăcuţi -

Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -

Să-ncepem slujba-n miez de noapte

Şi mâine s-o sfârşim în zori!

Liliana Popa

tăceri înnodate

oaspete de o zi
într-un fulg celest
alunecînd în clipa de rouă
șoptită de vânt
fără iarnă

oaspete de o noapte
în ceața visului
desprins din jocul
cu gene perle
al iubirilor reci
fără vară

oaspete de o zi
din cer cade pulberea
cuvintelor nerostite
mâna cu penel alunecă
pe sub arcade
peste buzele pecetluite

Mos Nelutzu G

Timpul nu

Toate ceasurile
Toate pe nepusă masă deodată
Au dispărut şi-au încetat să bată
Se spune că unele s-au înecat în mare
Odată cu uriaşe vapoare
Lovite în plutire de zare,
Altele, în scoarţa pădurii,
În cuibul păsării furtunii,
Altele s-au scurs în pământ
Să-şi ascundă minutele de vânt
Şi bat înăbuşit plângând.
Toţi cei ce-şi numărau secundele
În lupi îşi numărau iernile,
În păsări plecările întoarcerile,
În înfloriri zăpezile, în zori nopţile
Iar timpul, vânt rece trecea trecea...

Florica Bațu Ichim

BALADĂ AROMÂNĂ

Cu suflete
topite-n lumânare
străbunii mei n-au în morminte stare,
Tufechea
Înfrăţind-o cu o mână
păzind familie şi stână
mereu de veghe
şi etern fugari
să ocroteasca Mielul de lupi şi de tâlhari.

*
Muşatului ficior
în leagănul dintâi
dur, puşca i-o puneau sub căpătâi
şi-n fumul ei,
cu basmele ţesând
creştea bărbat de existenţi flămând.

Măicuţa mea,
prin laptele ce-am supt
mi-a strecurat şi drojdia să lupt
clocotitoare-n vene,
curgândă mai departe
în dincolo de viaţă şi de moarte.
Cu suflete
topite în chindie
străbunii mei au început să-nvie
şi îi aud dintru mormânt strigând:
- Nu va lăsaţi pieirii! Tradiţie păstrând,
nu va luaţi după lumescul zbor!
E vremea
să vă-ntoarceţi la izvor,
cu viata voastră
să păziţi mereu
familii pe pământ şi-n ceruri, Dumnezeu!

Tic Petrosel

mă sună Leahu din Sibiu
să mă întrebe dacă știu că mă iubește,
știu!
-tu unde ești?
-sunt în Canada – zic!
-ce faci acolo, nene?
-canadiene, Leahule, canadiene!
-Tic, tu n-ai uitat, pe 3 e ziua mea!
-cum să uit, Leahule, așa ceva? nu e o zi obișnuită, îți cumpăr o păpușă inuită !
-chinuită ?
-nu chinuită, bre, ești damblagiu? La ăștia nu e ca la noi, ca la Sibiu…

Daniel Vorona

:cu mâinile în cruce urc muntele de lacrimi de la picioarele lui Iisus Hristos

.
vreau să învăț să vă urăsc
sincer
și nu are cine să mă învețe
.
mi-e milă de mine mi-am închis părinții într-un cerc sufletul meu e un câine

*

într-un an am furat apa de ploaie de sub streașină iubeam o fată dărăpănată

primii care au ridicat
piatra și m-au lovit au fost hoții și
curvele sticleții graurii leproșii dobitoacele și
cercetătorii ca într-o nouă și ultimă ediție m-au crezut pe cuvânt
au profitat de ocazie și nu au zis nimic mi-au
lins rănile am simțit ceea ce simte
un bolovan de sare

după aceea am încremenit nici nu știu ce limbă vorbeam mă uitam la avion
.
coboară --- spune-i câinelui să cânte --- ți-am adus
o conservă de pește din jerusalim și încă o bucată
de brânză --- vreau să ne vadă împreună --- dormi
.
când s-a făcut ziuă i-am ordonat aruncă-mă în patul tău de fecioară pasărea
s-a întins moartă avea
coarne am văzut multă nedreptate nu nu
nu așa -- Dumnezeu e liber de-acum ne-am dus dracu -- așa nu
nu nu cu lingura -- minte-mă -- încă odată
mi-a intrat frigul în oase
cu trei glasuri și cu nouă mâini așează capul meu pe perna necredinciosului

*

în carnea noastră era pustiu duhurile de carton ale copiilor care deveniseră
părinții noștri
pluteau în stoluri -- înflorea dramaturgia ---- animalele și păsările
semănau demult între ele ---- câinii și pisicile și papagalii dăduseră
în nepermisă sacră bâlbâială -- am ieșit simultan și lucizi din lacul
cu apă verde
ca dintr-o utilitară antiexaltare (și) să nu ne înmulțim am intrat în letopisețe
.
așa dificil cum eram ți-am cumpărat
din teheran
un cap de mop și liqueur chocolates
.
(ca numărătorul de șerpi dacă se schimbă vremea adorm cu capul în jos
şi cu mâinile în buzunar după aceea
te invit și
te rog sub tortură să-mi declari de ce
este răguşită domnişoara emancipată care stă agățată în cuiul din perete)
.
nu știu dacă am ajuns aici cu mine în
brațe dacă am intrat în marea moartă
.
am văzut vrabia dezbrăcată
mergând la mormântul meu
.
--- sunt ură şi rugăciune
sunt şi nimic nu sunt ---
.
de foame
am băut
ulei
.
după cum se poate observa ne-am născut pe întuneric ---- dama (logodnica)
stă bine a mutat la cal pe care îl apăram cu turnul pionul
cu sângele îngroșat ia doza de dulcolax
să nu dea faliment -- piatră de
poticnire --
amenință pe diagonală regele meu negru a fost capturat
de nebun pentru că nu am respectat niciodată drepturile omului ---- mă clatin
.
am zis dacă nu te-aş iubi n-aş putea sorbi cu atâta ură preadulcea ta făptură

 

Adelina Fleva

luna scoate apă cu găleata din fântână numele tău l-am scris
pe-al meu picior cu un cuțit
ești nebună
îmi șoptești tu ești nebună (din vina cui iubita mea te-ai țăcănit)

nemângâiată-i pielea mea nemângâiată departe-s ale tale
mâini
n-am să-ți mai simt poate niciodată gura alunecând pe sâni

luna cu găleata între raze mă privește c-un surâs (uimit ești)
nebună
ești (clar ești nebună) din vina cui iubita mea te-ai țăcănit

Gina Zaharia

Și nu mai știu

.
Era o iarnă spre amiază.
Omătul se-așternuse binișor. Sau poate-și răsfira
de zor,
tăcerea pe ogor.
Apoi plecase către nord s-ascundă
ninsoarea lui.
Avea privirea blândă,
și un fular
din frunze de stejar.
.
Uitase-afară omul de zăpadă. De fapt, îi dăruise-o stradă
să-și plimbe timpul său pe unde-o vrea.
Din când în când se mai trezea
trecând pe-acolo-n pas vioi.
Mereu i se părea că-s doi,
ori poate-așa era!
.
Dar prea devreme se-nserase.
Își amintise că săpase,
de bună seamă,
pe-un colț de stâncă, un altar,
ca să-și îngroape tot ce-nseamnă
cuvinte spuse în zadar.
Și nu mai știu unde s-a dus,
cu pasul drept, c-o schijă-n piept,
pe-un drum pustiu.
Și nu mai știu...

Lora Levitchi

 EPIFANIA

Lumina botezului pune cunună pe capul ateului de pacate-ngenunchiat,

Botezul cu Duh Sfânt şi Foc pătrunde adânc când dracul sufletele le-a scos la mezat,
Clopotele din mănăstiri cad din turle arzânde, pământul e pârjolit, ard de vii animalele,
Apa Iordanului a secat, cerurile închise cerşesc venirea Domnului,
Lideri politici în jilţuri pufoase, diavolii-i asmută în încurcături globale sângeroase,
Omul de rând, căzut cu faţa la pământ, merge de-a buşelea la căpătat,
De ale gurii, de îmbrăcat, din lăcomie, în plus, de pâine dumicat,
Arde pământul, Iordanul a secat, cerurile-nchise plâng c-am uitat,
Legea naturii, legea dreaptă a firii, ne plâng bătrânii, ne plâng străbunii,
Hoarde de oameni risipite prin lume, azi zămislesc mult desfrănat păcat,
Arde pământul, azi e Sărbătoare, celebram recidiva omului îmbătat,
Judecata minţii-nceţoşată în rele, dirijează răul către mulţime,
Inocenţii sunt condamnaţi, penalii scriu soarta lumii la întruniri mondiale,
Secretive alianţe, vând unii pe alţii, scopul final, un soare de aur,
Ferecat cu lăcate 99, în cea mai mare viesterie de stat;
Virginele sunt cu pietre omorâte, hoţii sunt iertaţi,
Torturatorii râd în gura mare, sunt fii de sticleţi,
“Dumnezeu nu exista: oameni spurcaţi!
Aici e iadul, aici e raiul,
Prostime slută, oameni descreieraţi,
La ocnă, la muncă, viermi întinaţi!’
Jertfelnicul vostru de alienaţi,
În numele credinţei, gropile singuri vi le săpaţi”
Ha ha ha… Ha ha ha…

Dar norii se adună pe cer ca să spună,
Pământului ce arde în vâlvătaie, răbdare să aibă,
Cad secerate la pământ animale şi oameni carbonizaţi,
Fumul de moarte peste nori se ridică,
Plânge inima naturii, papi în veşminte aurite, de frică, abdică,
Teroriştii aruncă edificii militare în aer,
Oamenii urlă: “Doamne, înmoaie, măcelul,
Copiii, dacă nu şi noi, salvează-i, că-s nevinovaţi!”

Semnul 777 pe 666 din ceasloave îl scoate,
Iată mielul lui Dumnezeu, cel ce spălă păcatele lumii,
Ioan se întoarce, în 2020, la secatul Iordan,
Mâinile -si ridică spre cer: “Doamne, auzi-mă, e tot ce îţi cer,
Fă indurare pentru ‘cesti oameni şi inocente vieţuitoare,
Apocalipsa prin înnecare transform-o într-o mare de sare,
Pârjolul, focul devastator, stinge-l cu apă,
Ascultă-mă, Doamne-n genunchi, te implor!
Capul mie mi-l ia ca şi plată,
Lasă-i pe oameni şi pe animale,
Să mai trăiască, sub al Crucei oblon ”….

Cerurile s-au deschis, duhul lui Dumnezeu s-a revărsat, pe pământ,
Coborându-te în chip de porumbel,
Ai lăcrimat, la ororile oamenilor de progres tehnic ce au eşuat.
Tu, cel iubit Fiu al Meu întru care am binevoit” (Matei, 3: 16-17).
Tu, sfânt potir plin de credinţă, penitenţa ta i-a mântuit,
Ocrotiţi vor fi: oameni, plante şi animale,
Pământul rănit, în matcă reaşezat, lava încinsă cu ape ieşite din matci îl înmoaie,
Zăgazurile cerului se rup, ordon norilor, cu apa neîncepută să ploaie,
Să umple Iordanul, copiii şi puii de vieţuitoare, ale mele odoare, să fie salvaţi,
Adâncurile apelor de duh sfânt se vor umple,
Gurile fântânilor de bună mireasmă de busuioc,
Arde tămâie, Ioane, în trunchi de smochin,
Lumea-ntrecutu-s-a pe sine în rele, depăşind tăria din al cobrei venin.

"În Iordan Botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat.
Glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu Iubit pe Tine numindu-Te;
şi Duhul, în Chip de Porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului,
Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, “
Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, în veci slavă Ţie,
Nu pot în ochii tăi a privi, Doamne, ne iartă micimea minţii,
Ne iartă condiţia umană, decăzută, deşi suntem făcuţi dintr-o cruce,
Prin fapte bicisnice, pe tine noi te-am renegat.
Faţarnice feţe ce lumea conduc, ordine nouă vor să impună,
Spală cu apă, Doamne, creierele lor de zgură,
Pune-le visarea în minte, fă-i de nu treji, cu caluş pe veci la gură.
S-a apropiat Împărăţia Cerurilor, globală schimbare, se cere făr de întârziere,
Îi voi boteza pe fiecare, în numele Tău, Tu, unicul Domn şi salvator al lumii cu adevărat:
“Pe Tine, Împăratul cerului și al pământului, Luminătorul nostru, văzându-Te în Iordan,
botezat de robul Tău, cerurile s-au înfricoșat și tot pământul s-a înfiorat,
îngerii s-au mirat și toată făptura s-a bucurat.
La păcătoși și la vameși ai venit ca să speli cu ape păcatele oamenilor,
Iar noi, nevrednicii, cu mulțumire Îți cântăm:
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat
și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!”
Gând ceresc având întru sine, luminătorul lumii, marele Înaintemergător,
a grăit către oameni:
„Curățiți-vă, pentru că vine Hristos să izbăvească lumea din stricăciune
și să dezlege blestemul lui Adam cel întâi zidit”.
Să se bucure pustia Iordanului și precum crinul să înflorească,
iar pământul să se bucure acum; va fi din nou rodit.
Pregătiți căile Domnului și drepte faceți cărările Dumnezeului nostru”,
veşnicia pentru semeni, în patru zări trămbiţele arhanghelilor suna-vor,
Deschideti-vă inimile, luaţi din preaplina bunătate a mieilor,
Fiind Șuvoi, izvorâtor din Dumnezeu, de har și bunătate,
în repejunile Iordanului ai intrat, ca prin ape să curățești păcatul omenesc.
Frică s-a făcut văzând pe Făcătorul cerului și al pământului
dezbrăcându-Se la râu și primind botezul de la rob.
Puterile îngerești s-au mirat, râul Iordan și-a întors apele înapoi,
neputând suferi focul ce mânca apele lui,
și nici să spele pe Cel Curat și să șteargă pe Cel fără de păcat.
Veselește-te, Iordane, bucurați-vă, izvoare și bălți,
toate adâncurile mării; că astăzi s-a sfințit firea apelor,
liberându-se de stăpânul întunericului ce se ascunsese acolo.
Și toată făptura veselindu-se, cântă cu noi:
Aliluia! Aliluia! Aliluia!
Mărire ţie, Dumnezeule, mărire, Ţie!
Împărate Preaveșnic, Iisuse Hristoase,
Tu ai venit la Iordan pentru a Te arăta la toată lumea,
ca să dezlegi, ca un Judecător Atotmilostiv, osânda lui Adam cel întâi zidit,
singur ispitind inimile tuturor să dai viață nouă, oamenilor.
Pentru aceasta cu mâna luând lopata cea curățitoare,
aria întregii lumi cu înțelepciune ai curățit-o,
despărțind, precum păstorul, oile de capre.
Învrednicește-ne și pe noi, cei botezați în numele Preasfintei Treimi,
să fim mântuiți și așezați de-a dreapta Ta.”
Amin, Amin, Amin!

*

REUNIREA FAMILIEI

Caleidoscop de petale de chilhlimbar coniac si musgravit din trandafiri,
Plutesc in aer dansand in spirale, in turbioane fermecate, frematand,
O plasma infierbantata ce a zacut mocnit, ascunsa-n burta pamantului in adancuri,
Tasnit-a in vazduh cu forta eliberatoare, ca vinul cel mustit de mult.
Ce avut-a de secole calus la gura, sa nu mai poata a spune, nici un cuvant!

Petale spulberate de vant din lava clocotita de vulcan,
Ce a inviat din morti, stand in genunchi, plangand,
In hoarde de pietre si moloz zburand in toate partile prin aer,
Mugeste asa de groaznic ca eliberat de-a inspaimantat si cel mai crancen cerber.

Culeg polenul auriu de flori mestesugite sublim de maini maiastre din foc amestecat cu lava,
In basoreliefuri imense ce-s proiectate pan' la cer, din moscul de pamant si din jaratec,
Iti simt de la distanta al tau suflet protector, frumos, ca al unui rasarit de soare,
Cand mana ta spre mine ai intins si tot ce a fost rau, una cu lava s-a facut!

M-ai invatat ca distrugerea asta ce pare- o tragedie de nedescris, nu-i decat o stare,
Ce imi aduce o sansa ce in conditii normale, eu n-as putea avea,
Privirea ta albastra, o vad in tot ce ma-nconjoara,
Prin ea m-a inaripez sa am putere de-a ma ridica,
Departe de taciunii incinsi amestecati in fum.

Jarul fierband incandescent de lava cuprinde tot orasul,
Melasa ei se-ntinde incet dar sigur peste tot pe drum,
Acoperind uratul si rautatea ce isi gasira in asta lume, pozitii din cele de frunte,
Iar bunatatea si iubirea, nu prea mai avura loc!
Si totul s-a preschimbat in catifea burgund,
Pierdut-am pentru aceasta victorie, atatea suflete curate,
Ce s-au sacrificat ca noi acuma in moloz, sa nu ne transformam!

Cladiri de inaltimi ametitoare, medii si mai mici,
Scumpeturi de acareturi ori doar kitschuri banale,
Ivaluite-n plasma au fost, trimise de aici, sa imparateasca
O alta lume, unde troneaza banul,
Si-acuma-s arse-n foc si transformate in moloz,
Totul din haos si strigare s-a preschimbat in pace si serenitate,
Unde doar a mea inima pulseaza cu mare intensitate,
Intr-o zvacnire adunand tot rubiniul in purpuri al universului de strigate,
Caci innecate sunt intr-o mare de lava prefacuta in judecator.
A celora ce au trait de-a lungul vietii lor,
Tot torturand pe altii si infierati de ura.

Pasit-am cu tine de mana afara de aici,
Intrat-am pe fereastra de-azur a cerului din nori,
Ce s-a deschis in bunatatea sa sa ne adaposteasca pe amandoi
De haul ce lasaram in urma, unde nimeni viu, nu- a mai ramas!

Si am calatorit cand am pasit in alta lume a gandurilor noastre,
In mult invezite si scaldate-n flori paduri ca cele tropicale,
Iar din femeie, eu copilita deodata am devenit
Si fata-mi translucenta imi lucea ca steaua Betelgeuse
Noi evadat-am din iadul lasat jos, intr-o lumea paralela
Ce translucenta si toata radianta ne contopea,
Si sufletele si inimile in ea, si-atunci pentru o clipa
Simtit-am ca asa pacat a fost, ca-n viata de pe pamant,
eu nu te-am intalnit!

Si am pasit noi mult smeriti si coplesiti de-atata splendoare,
Pe clapele uriasului pian ce grandios s-a transformat in scara catre soare,
In curcubeu violaceu, norii ne propulsau pe clape tot mai departe,
O melodie nepamanteasca, vibratia suflelor noastre, tot calcand pe ele, a declansat.
De pomii-n in a noastra trecere, coroanele isi aplecau pan' la pamant,
Ne inganau pasari necunoscute inca pe pamant de oameni,
Ce-aveau capuri albastre cu dungi portocalii si rosii si cozi multicolore.

Izvoare de apa neinceputa in susur domol curgeau pe langa noi,
Tu, imbracat in roba stralucitoare, aveai o transparenta ca apa de clestar,
Priveam mesmerizati ca-ntr-un caleidoscop,
Intr-un aranjament perfect toate culorile inchipuite doar de pe pamant.
Ce mult s-au contopit ca-ntr-un miracol,
Caci parca o deitate suflat-a cu har indumnezeit pe ele,
Florile erau turcoaze si safire iar padurea cu frunze de smarald
In freamatarea ei parca era vie si ne soptea.

Cules-am iluziile dintr-o viata rastignita pe pamant,
Caci in al nostru altruism am construit palate pentru altii,
Ce insa n-au stiut a ne vedea pe noi
Si- al nostru foc cel creator aproape c-a murit.

Vulcanul Tambora astazi a erupt,
Iar ale noastre suflete ramas-au pustiite,
Pan' am pasit in acesta lume noua patrunsa de divin,
Ce in perfectiunea sa,
Reflecta opusul a ceea ce este prea malefic pe pamant!
Albastru in aceasta dimensiune,
Emana pur curat si demn
Aceasta intindere de lume,
Far de exact nume or forma ori dimensiune,
Pe loc m-a fascinat!

I-am revazut pe-ai mei cei ce-au plecat demult si mai de curant,
Si am simtit plutind in aer parfum de mir cel sfant,
Vazut-am mari de elegante albe margarete,
Ce imbracau pamantul cu gratie si cu noblete, caci parca cineva, stia,
Ca-s ale mele flori de suflet preferate, spre dulcea regasire cu maicuta mea!

Si am pasit usoara ca un fulg, eliberata de lumea cea de jos,
Pe orice raza de lumina puteam sa salt far' de efort si far' sa ma ranesc,
Un joc de lumini si umbre facea acest decor,
De neintors vreodata, de unde-am venit;
Imbratisat-am tot verdele si inspirat-am cu nesat din oxigenul miruit din aer,
Te-am cautat din privire, pe tine, insa, nu te-am mai vazut,
Dar auzit-am din vazduh o melodie,
Ce noi alesam cand clipe frumoase impreuna in vis, am petrecut.
M-am linistit ca esti pe undeva si iti e bine,
Amurg in prima zi in noua mea casa frumoasa,
M-am imbracat in petale albe de flori de margarete,
Si mers-am la culcare.

Si- atunci ai aparut tu din valtoarea de albastre vise,
Ce se imbratisau cu cerul cel nocturn,
Erai tu mai frumos ca niciodata,
Erai parca un inger din acela pictat,
Pe frescele din epoca renascentista
Si fericita in brate eu mi te-am luat.
Iar roba mea si a mea fata si ale mele palme,
In aur pur au inceput a straluci dendat'
Tu ingere al meu, ce toata viata m-ai pazit!
Mi-ai dat de stire ca am plecat definitiv de pe pamant,

La gandul ca unita cu iubitii mei bunici si a mea mama,
Eu mult m-am fericit! Si grabnic spre ei m-am indreptat,
Iar tu neauzit, in al nostru spate,
Paseai pe clape de pian, faceai cat o orchestra intreaga, cu muzica din nestemate soapte,
Punandu-ne lumina in ale noastre vieti de apoi!

Amin!

‎George Adrian Popescu‎

Cățelul pământului

el o iubea pe ea

așa spunea cuvintelor să se răstească la lumină

din colțuri ascunse un cățel al pământului

cu mormăieli de neputință când pe cer

luneca uneori o stea

apoi alta

apoi un mugure de incandescență ardea

literele de cerc polar ale privighetorii

el o iubea pe ea

iar cățelul pământului

desenat pe ariile acelea de întuneric

despre care rar se spune în basm de un buric al serii

se întuneca de rușine când ea

cu nodul basmalei desfăcut se desfăta de râs

în lipsă pe întinse alte pășuni

el o iubea pe ea

așa s-a desenat o literă

pe întorsura pădurii înainte să plouă

cu mormoloci

și doar cățelul pământului cu ochii săi stinși

și opaci

a mai crezut

ca poate poate există o poveste în caierul de nisip

abia răsfirat de furtuni

el o iubea pe ea

a strigat cățelul pământului disperat de demență

fără să știe cine este ea ea

ea care nu avea nimic din liniștea unei

case

Raluca Faraon

trei clovni pe o frânghie

unul ține în echilibru precar
o lumânare de ceară.
altul, o lampă cu ulei.
ultimul, cel mai îndărătnic, un felinar.

se gonesc unul pe altul cu o grimasă
rămasă de la ultimul spectacol
încremenită pe chipul vopsit în cenușiu.

“unde o fi capătul? există un capăt oare?”
întunericul face bulbuci și le arde tălpile goale.

clovnii sunt muți.
dar ochii lor strigă tare.
poate-i aude o pasăre de noapte.
poate dintre crăpăturile întunericului
un înger le va întinde mâna

Costel Stancu

***

îţi pui inima în praştie
şi tragi cu ea peste rîu.
te nimereşti pe tine, cel de dincolo,
în piept
- o rază de soare trezeşte mijlocul pietrei
şi el migrează în altă lume -
viaţa de aici e doar coaja
vieţii de dincolo, îţi spun.
tu taci. Cuvintele tale
se tem de propriul lor conţinut
cum toboşarul de liniştea
dinlăuntrul tobei sale.