Cântecul iubirii
Ștefan
Dumitrescu, personalitate plurivalentă s-a remarcat deopotrivă în poezie,
proză, dramaturgie, critică și istorie literară, filozofie și analiză politică.
Scriitorul contemporan publică o operă impresionantă, fiind o voce puternică în
spațiul literar contemporan. Volumul de versuri intitulat Iubirea ca un canion și ca un țipăt pe vârful muntelui, publicat la
Editura Armonii Culturale, în 2021, impresionează prin ideatică și prin construcție
vizionară, fiorul autenticității suprapunându-se unei arhitecturi lirice
livrești. Poezia este o chemare a sinelui și totodată, o redefinire a lumii
interioare în raport cu spațiul exterior, emoția lirică transfigurând
realitatea într-un univers diafan, impregnat de viziuni cosmogonice.
În poezia lui Ștefan
Dumitrescu, dragostea este aidoma unui imn închinat ființei adorate, ființă
care devine reperul fundamental al existenței. Erosul prefigurează un univers
ce se fluidizează în emoție pură, în trăire evanescentă. Discursul liric se
constituie adesea într-un dialog intre eul poetic și iubită, revelația poveștii
născându-se din metafore comparative inserate abil în arhitectura poemelor: „Dacă
aș fi un arbore/ tu ai fi toate frunzele mele / iubito,/ murmurând dulce
mângâiate / de adierea zefirului / și de stele / spunându-mi pe limba ta / verde
de clorofilă / că mă iubești / iar eu cu toate rădăcinile mele / înfipte în
pământ / ți-aș spune cât de mult te iubesc / pe limba mea pământoasă / în care
cânt”. Volumul dezvăluie pasiuni cu ecouri dionisiace în fierberea interioară,
pasiuni ce se transformă sub reflexia apolinică, în cântece melancolice.
Frenezia trăirii erotice nu tinde spre combustii interioare, ci mai degrabă,
deconstruiește carnalitatea, o duce spre înălțimi pure ale spațiului oniric.
Poetul își definește viața, se autodefinește prin prisma raportului cu
dragostea, sentiment ce stă la temelia armoniei universale.
Materialitatea,
carnalitatea este deconstruită, inefabilul fiind surprins abil în metafore și
alegorii ce se insinuează elegant, în structurile de adâncime ale textelor.
Poetul nu poartă o poveste comună de dragoste, ci e o iubire înălțată din
trăiri metafizice, construind o adevărată mitologie sentimentală. Ființa
adorată e un fel de zeitate căreia i se închină pentru totdeauna, e o Penelopă modernă,
care așteaptă reîntoarcerea iubitului, iar poezia e calea spre recunoaștere,
spre împlinire. Poetul este așadar un Odiseu ce reface fericirea inițială prin
poemele care eternizează dorul, trăirea, povestea. Discursul liric
impresionează prin emoția pe care o declanșează la nivel subtextual, codul
lingvistic imprimând mesajului, diferite aluzii simbolice: „I-auzi iubito
cântecul greierilor în univers / În lumea subatomică e primăvară / Codrii
enisici au înflorit a doua oară / Electronii și planetele se-nvârt invers /
Atomii au înflorit și ei înalți ca noi / Cum merg pe țărmi cântând în gura mare
/ Toată materia, Doamne, mă doare / Eu vin gânditor prin ninsori și prin ploi /
Corzile materiei foșnesc dulce și stins / Lumea se sprijină melancolică pe ele /
Sufletele noastre se vor transforma iubito în stele / Universul însuși va fi un vis”.
Destructurarea
materiei implică un proces al abstractizărilor, iar linia transcendentală
imprimată în avatarurile ființei ilustrează o anumită viziune, singularizând
astfel, proiecția lirică a lui Ștefan Dumitrescu în peisajul poetic actual.
Lucrurile, obiectele își pierd conturul fizic, se fluidizează, captând energie
prin intermediul căreia se reconstruiește lumea, universul. Esența spirituală
devine singura forță capabilă să susțină viața, dragostea fiind unica soluție
în dobândirea nemuririi. Prin puterea acestui sentiment unic, conștiința umană
își revendică eternitatea, dragostea fiind redată în toate ipostazele și
înțeleasă aidoma ca în Cântarea
Cântărilor. Ștefan Dumitrescu, spirit cu experiență livrescă înaltă,
inserează cu dibăcie în substratul versurilor, înțelesurile complexe ale
manifestării iubirii, fără ca vreo ipostază simbolică să-i scape.
Lectorul atent
intuiește pe parcursul cărții, implicațiile textuale alegorice, desăvârșite
stilistic, în imediata realizare metaforică a ideii. Poetul nu doar că
insinuează uneori șiret sau evaziv, alteori jovial, taina împlinirii dragostei
în dimensiune telurică, dar chiar evocă o anumită stare a beatitudinii carnale.
Trebuie însă menționat faptul că nu vorbim despre o împlinire banală a actului,
ci de o transfigurare în metafizic, o receptare a senzorialului, în dimensiuni
celeste: „Și vine zburătorul în fiecare noapte / Să te mângâie și să te iubească.
/ În ființa ta se face primăvară / Și toată lumea-ncepe să-nflorească! / Și
pietrele și dealurile-ncep să cânte / Ca într-un Imn cosmic aiuritor / Eu sunt
o flacără în fundul lumii iubito / Cântând înalt înnebunind de dor”. Asistăm la
o substituire de sensuri, de idei, autorul jonglând pe marginea repertoriului
interpretativ, orizontul de așteptare al lectorului crescând cu fiecare poem,
căci actul poetic se întrupează în emoție pură, în trăire autentică.
Evanescența
sentimentală se pliază unei reconstituiri interioare, întregul proces desemnând
un fel de facere a lumii, o reconfigurare cosmogonică. Dragostea nu e doar
forță regeneratoare, este energia primordială, se întrupează în cuvântul
biblic. Ștefan Dumitrescu glosează poetic și livresc pe marginea acestui
concept, devenind idee-reper în demersul proiecției lirice. Dincolo de puterea
de seducție a cuvântului, autorul atribuie acestuia, puteri demiurgice: „dar
cel mai mult visez că / tu ești gingașa și fierbintea materie roșie / care
clipocește și murmură născând galaxiile și planetele / iar eu sunt universul
care te înconjor mângâindu-te / care te țin în brațele mele să nu te risipești
în univers / și într-o viață viitoare, iubito, tu / chiar vei fi dulcea și
fierbintea și roșia materie clocotitoare / murmurând născând astfel galaxiile /
și astrele și muzica divină / iar eu voi fi universul / care te voi ține
îmbrățișată strâns / toată veșnicia / ca să nu te risipești / în lumină”.
Fără să fie tributar
vreunei direcții estetice anume, acest volum de versuri instituie arhitecturii
poemelor, o construcție postmodernă, stilistica textuală valorificând tehnica
ingambamentului și a obiectivizării discursului liric. Dincolo de structura
modernistă a versurilor, dinamica ideatică dezvoltă receptări intertextuale. Poetul
este un vizionar, cântând iubirea în note înalte, invocând fiorul ancestral al
refacerii poveștii paradisiace, avatarul cuplului adamic, întrupându-se în Poet
și în Muza sa. Cântecul iubirii lui Ștefan Dumitrescu este un țipăt cu ecouri
prelungite dincolo de ființă, e ca un surâs al Giocondei, care imprimă
deopotrivă extaz și miraj. Cartea Iubirea
ca un canion și ca un țipăt pe vârful muntelui ilustrează definiția iubirii
care nu se pierde, a dragostei care mântuiește și care înalță. Ștefan Dumitrescu
construiește o frumoasă poveste , în care Iubirea devine ea însăși un
meta-personaj, din care se naște cântecul lumii.
Mihaela
I. Rădulescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu